.jpg)
Foto: Ioana Rusnac
Andrei Dîrlău
Ce
legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru realizat în 1938, despre
Lenin şi Revoluţia bolşevică din 1917, şi un film hollywoodian din 2010 despre
viaţa de zi cu zi şi problemele emoţionale ale unei familii americane moderne?
Aparent nici una.
Omul
cu arma (Chelovek s ruzhyom), al regizorului Serghei Iutkevici, este „un poem
epico-eroic despre triumful revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul
marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus
spre victoria asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic”.
Vizibil
fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”, criticul de film şi
slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat:
„Omul cu arma îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descătuşate de
revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor bărbătesc, de o savoare ce
atinge pragul legendei.” Desigur, stând comod pe ţărmul Mediteranei italiene,
cu un gin în faţă, e uşor să idealizezi marxismul, departe de zecile de
milioane de morţi în gulagul sovietic.
La
prima vedere pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun cu The Kids are
Allright (Copiii sunt bine-mersi), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul
realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul de Aur
pentru cel mai bun film – comedie sau muzical. Este – cum scrie Peter Bradshaw,
nu mai puţin exaltat decât Buttafava, în The Guardian – „un studiu plin de
căldură şi umor al familiei postmoderne: o comedie inteligentă despre un cuplu
lesbian, copiii lor şi donatorul de spermă care le este tată”.
Şi
totuşi, la nivel simbolic, ambele îndeplinesc aceeaşi funcţie: propaganda
ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului
avem acum postmodernismul. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în
lectură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor
minorităţilor, în lectură californiană; Kremlinul cu Casa Albă, Mosfilm cu
Hollywood, „exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu
„intoleranţa religioasă”. „Buldozerele [demolatoare de biserici], vorba
maestrului Sorin Dumitrescu, cu gay-ii”.[1] Lupta
nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitului, azi legitime, ci
contra principiilor morale tradiţionale, creştine. Nu mai trebuie înlăturată
„dominaţia nemiloasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra
unui proletariat exploatat la sânge”, ci „dominaţia nemiloasă a unei majorităţi
intolerante şi bigote asupra unor minorităţi rasiale sau sexuale lipsite de
apărare şi drepturi”.
În
numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca şi atunci, o
revoluţie. Nu una violentă ca cea din 1917, ci una discretă, subtilă, la
nivelul mentalităţilor: revoluţia sexuală. În acest scop, însă, vechile metode
propagandistice rămân adecvate, cu condiţia rafinării lor prin noile tehnici de
manipulare în masă.
Întotdeauna,
cel mai eficace mod de a minţi este să amesteci minciuna cu adevărul. O
minciuna 100% e uşor depistabilă şi nu convinge pe nimeni. O minciună 50% e
infinit mai credibilă, ascunsă inteligent în spatele celorlalte 50 de procente
de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o realitate demonstrabilă
economic. Discriminarea rasială a existat şi uneori mai există. Însuşi
conceptul de drepturi ale omului derivă din principii creştine şi este legitim.
Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor extreme aberante, cum
ar fi „familia” homosexuală.
Există
un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul inconştient al unor simpli
ostaşi din Armata Roşie. Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al
Revoluţiei din 1917, manifestat abia prin genocidele de mai târziu, şi în
ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzimea şi imoralitatea căruia s-au
scris cărţi bine documentate (inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu
Zinoviev). Aparent, Omul cu arma este un emoţionant epos eroic modern; în
esenţă, însă, este o excelent construită ficţiune. Un mit.
The
Kids Are Allright e, la rândul lui, emoţionant şi credibil. Psihologia
personajelor e atent construită, reacţiile afective sunt nuanţate şi
convingătoare. Şi totuşi, şi el e o ficţiune asamblată cu talent (şi cu un
buget de 4 milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj
secundar din film afirmă, auzind că relaţia cu donatorul de spermă – „tatăl
biologic” al copiilor – merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul de poveşti
înfiorătoare despre asemenea lucruri”. Cum spune alt critic: „Cu subtilitate şi
stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au făcut ceva mult mai subversiv
(far more subversive): au creat un tată-donator aproape bizar de perfect
(almost eerily perfect) pentru familia lui Nic şi Jules” (cele două lesbiene
„căsătorite”).
Pe
cât de unanimă este critica în a lăuda filmul, pe atât este în a recunoaşte că
este unul „extrem de neobişnuit” (highly unusual). „E greu să ne gândim la
multe alte exemple de familie homosexuală fericită, obişnuită, esenţialmente
bine adaptată (a happy, ordinary, essentially well-adjusted gay family)
zugrăvită pe ecran – poveştile homosexuale pe care le vedem tind adesea să fie
pline de tristeţe, dacă nu de tragedie.”
Ha,
ha! Bineînţeles că e neobişnuit. Fiindcă filmul este doar un artefact reuşit,
atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat, menit să ilustreze
nu un adevăr, ci o teză, o premisă ideologică, o axiomă corectă politic: că se
poate. Un postulat totalitar, nedemonstrat, dar pe care e interzis să îl
conteşti, că o familie homosexuală ar putea exista şi că ar fi ceva normal. Ba
chiar că ar putea avea şi copii şi că nu ar exista nici un pericol: copiii ar
fi bine-mersi.
Teza
filmului este, desigur, chiar titlul. La sfârşit există un subînţeles QED (quod
erat demonstrandum): „Vedeţi că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în
familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca şi adulţii, au nişte probleme
emoţionale – dar în celelalte familii, normale, oare nu au? Şi în final vedeţi
că problemele se rezolvă şi toată lumea zâmbeşte. Da, zâmbetul celor două femei
lesbiene e un pic amar, respectiv forţat, iar al băiatului un pic sarcastic;
dar ele rămân totuşi împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui
să se despartă. E o performanţă, în condiţiile în care atâtea familii
tradiţionale divorţează (rata divorţului în SUA este de 50%).
Nu
trăim într-o lume perfectă, ne spun ideologii corecţi politic, dar soluţia
familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună ca şi cealaltă, sau
poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Şi până la urmă le priveşte, nu-i
aşa? În fond par a fi nişte femei de treabă, care par să nu facă nici un rău
nimănui, şi mai ales nici un rău copiilor. Nici unul nu dă semne că ar deveni
homosexual la rândul lui, dimpotrivă, îşi exprimă limpede preferinţele hetero.
Şi dacă trec prin nişte crize emoţionale, ele nu sunt mai grave decât ale altor
copii de 15-18 ani, iar în final le depăşesc şi viaţa merge înainte. Vedeţi: nu
se droghează, nu se sinucid, sunt nişte copii normali, fata are chiar excelente
rezultate şcolare, reuşeşte la un college prestigios, şi dragostea celor două
mame (în film sintagma „mamele”, care o înlocuieşte pe cea de „părinţi”, e
făcută să pară nefiresc de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond
toată lumea are probleme în adolescenţă, în cazul lor problemele iau această
formă, poate diferită de a altora. Dar nu sunt probleme pe care o relaţie
sinceră şi o afecţiune inteligentă din partea celor două adulte lesbiene să
nu-i poată ajuta să le depăşească.
Da,
sună perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat. Chiar criticii spun că filmul
face eroi din cine nu trebuie şi personaje negative din cine nu merită (the
movie is making heroes out of the wrong characters and villains out of others
that don’t deserve it). Din păcate însă, subversiunea funcţionează. Oamenii
cred ceea ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu, uite că poate fi OK şi aşa.”
Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă de asta, nu
li se pare relevant.
Asociem
de obicei cuvântul „ideologie” cu un set de propoziţii teoretice, nu cu
situaţii de viaţă concrete, cu impact emoţional, chiar simpatice. Discursul
ideologic e asociat cu texte aride, false şi manipulatoare, scrise sau rostite
de politicieni, lideri de partid sau filosofi incomprehensibili, nu cu nişte
personaje drăguţe, cu care poţi empatiza, şi cu peripeţiile lor hazlii şi
foarte omeneşti.
Şi
totuşi, The Kids Are Allright este, de la un cap la altul, un discurs pur
ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevărul” unor dogme
ideologice, filmul este esenţialmente un manifest politic. Un instrument de
propagandă.[2] Copiii
sunt binemersi este Omul cu arma al zilelor noastre. Şi nu, să nu credeţi tot
ce vedeţi pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuţi, mai adesea
adoptaţi) în „familii” homosexuale nu sunt bine-mersi. Şi nici cei care vor să
ne spele pe creier, făcându-ne să credem asta.
_________________________________________________
*
Filmul Copiii sunt bine-mersi (The Kids Are Allright) s-a difuzat pe 21
februarie 2013 la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în cadrul campaniei
Luna istoriei LGBT, declanşând o acţiune de protest a unor organizaţii ortodoxe
care, pe moment, a reuşit să împiedice proiecţia filmului. Filmul a fost, din
păcate, reprogramat la solicitarea expresă a Ambasadei SUA la Bucureşti. Nu a
fost oferită nici o explicaţie a intruziunii reprezentanţei diplomatice a
Statelor Unite într-o chestiune culturală internă a României, susţinând o
acţiune considerată de mulţi cetăţeni români ca fiind ofensatoare la adresa
propriilor tradiţii. Oare cum ar reacţiona Statele Unite dacă Ambasada României
ar susţine o acţiune de profanare a drapelului naţional american la Washington?
[1]
Acad. Sorin Dumitrescu: Cine ne vrea etrusci?
www.culturavietii.ro/2013/02/22/etrusci-sorin-dumitrescu-muzeul-taranului-virgil-nitulescu-luna-istoriei-lgbt/
[2]
Tocmai pentru acest motiv a fost dat la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia a
avut însă ca scop principal testarea reacţiei societăţii româneşti la o
asemenea ideologie. Îndrăznesc să afirm că evenimentul The Kids Are Allright la
M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator pentru a testa, la scară mică, paşii
următori făcuţi la scară naţională: introducerea în Constituţia României a
amendamentului pro-gay; legalizarea „familiei homosexuale” în Codul Civil, a
adopţiei de copii de către asemenea „familii”, a educaţiei pro-homosexuale în
şcoli, apoi a familiei multiple (din 3 sau mai mulţi membri „căsătoriţi
legal”), apoi a pedofiliei şi incestului – într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora,
urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege.Credeţi că este o exagerare? Priviţi
doar cum, sub ochii dv., se va vota noua Constituţie pro-gay. Şi să nu credeţi
că e nevoie de multe pagini; două cuvinte sunt suficiente: adăugarea
„orientării sexuale” la criteriile de non-discriminare.
Sursă: Cultura vieții
0 comments:
Trimiteți un comentariu