Sursă foto: Artindex
Floarea Tiulea
O grădină cu serafimi
şi heruvimi, cu chipuri blânde şi gingaşe, părând să vestească ceva anume, cu
flori în culori paradisiace care bucură ochiul şi sufletul celui care le
priveşte, cu icoane în argint şi bronz purtându-ne spre lumea veşniciei,
aşteaptă în aceste zile la Palatul Mogoşoaia spre descoperirea universului unei
puternice personalităţi artistice - Silvia Radu, sculptor şi pictor de mare
talent, care prin tot ceea ce face doreşte să arate o cale. O cale pe care, aşa
cum spunea Doina Mândru, directorul Centrului cultural Palatele Brâncoveneşti
ce găzduieşte expoziţia, artista a descoperit-o, în plastică şi în viaţă, o
parcurge şi o împlineşte, prin mărturia ei de creştin autentic.
Despre această cale,
despre împliniri şi regrete, despre ce înseamnă credinţa adevărată, Silvia Radu
a acceptat să ne vorbească în Grădina sa cu îngeri, ce îşi are deschise porţile
până la 2 iulie pentru toţi cei care vor să păşească pe aleile sale, întru
întâlnirea cu heruvimi şi serafimi și cu bucuria de
culoare.
Sursă foto: Artindex
Doamna Silvia Radu,
iată că ne invitaţi din nou în Grădina dumneavoastră cu îngeri, cu care tineţi
să ne bucuraţi şi de această dată şi să ne faceţi un dar înaintea zilei dumneavoastră
de naştere. Serafimii şi heruvimii pe care îi aduceţi printre noi, mai toți cu expresii
puţin grave, par să ne vestească ceva anume. Ne desluşiţi din vestirile
lor?
Evident că îngerii nu
sunt ai mei. E Grădina cu îngeri, dar în sensul că Silvia Radu vi-i arată, ca
să zic aşa, deşi nu vreau să par că mă împăunez cumva. Eu vreau să trag,
într-un fel, un semnal de alarmă că toţi avem nevoie de îngerii noştri, eu de
al meu, dumneavoastră de al dumneavoastră, celălalt de al lui. Fiecare avem un
înger de la Botez, pentru că, în general, noi, românii, suntem botezaţi şi avem
câte un înger, deci trebuie să stăm cât mai în preajma îngerilor noştri, pentru
că ei sunt buni şi ne călăuzesc. Îngerul nostru, când vede că o luăm pe o cale
care nu este cea mai bună, se întristează foarte tare. De aceea să încercăm să
simţim când îngerul nostru e trist şi când este bucuros de faptul că noi suntem
nişte oameni întregi, normali, cu credinţă în Dumnezeu şi cu dorinţa de a fi
tot timpul în Grădina asta minunată pe care El ne-o oferă, lumea aceasta a Lui,
superbă, prin care trecem ca să ajungem dincolo, într-un loc şi mai minunat
despre care încă nu ştim multe, dar sperăm să ajungem cu ajutorul acestor
călăuzitori ai noştri care sunt îngerii.
Sursă foto: Senso TV
Cât de
importantă este relaţia cu îngerii pentru oamenii de artă?
Oamenii de artă ar
trebui să-şi dea seama că tot ceea ce fac bun este sub imperiul Duhului Sfânt.
Toată creaţia noastră depinde de duhul pe care noi îl primim pentru că, dacă
noi ne ocupăm sufletul cu ceva rău, Duhul nu mai vine. Se ştie că, dacă-L ai pe
Dumnezeu în tine, cel rău nu poate să pătrundă, dacă îl ai pe cel rău în tine,
Dumnezeu nu are cum să intre pentru că nu are loc. Eu cred că un artist trebuie
să aibă un mesaj care să ajute oamenii. Un mesaj care îl duce pe om spre păcat
este o greşeală enormă. Noi nu avem voie, ca artişti, să inducem în oameni
răul. Menirea artistului este aceea de a-l face pe om mai bun, mai ferit de
rău. A arăta omului partea urâtă şi rea este un lucru necuvenit. Artistul
trebuie să facă în aşa fel încât să-l facă pe om mai bucuros şi mai alipit de adevărata
sa menire în lume şi anume găsirea drumului adevărat spre Împărăţia lui
Dumnezeu. Pentru că dacă nu găsim acest drum înseamnă că suntem pierduţi.
Printre
îngeri aveţi şi chipuri de mucenici ai închisorilor comuniste, precum cel al
lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Ce a însemnat pentru noi jertfa lor?
Profesorul Ion Pătrulescu, devenit călugăr la Mănăstirea Oaşa, spunea că „în afară de zona noastră ortodoxă, nu mai există nicăieri
puterea cutremurătoare pe care ne-au dat-o sfinţii închisorilor, care s-au luptat
faţă către faţă cu fiara”. Ce am făcut noi, cei de astăzi, cu puterea aceasta?
Mi se pare că această
putere ne hrăneşte pe foarte mulţi dintre noi. Şi chiar dacă aceşti oameni,
care au suferit în închisori şi care ne călăuzesc acum din Împărăţia lui
Dumnezeu, nu sunt recunoscuţi oficial ca sfinţi, într-o bună zi vor fi
recunoscuţi. Important este că noi, poporul, am simţit sfinţenia lor. Sunt
atâţia sfinţi care au fost recunoscuţi foarte târziu. Nu asta este important.
Important este că ei deja lucrează în noi şi ne imprimă duhul bun şi ne ajută
să presimţim prăpastia ca să nu cădem drept în ea.
Se pare că, prin tot
ceea ce faceți, atât în artă, cât și în viața personală, urmați exemplul lui
Horia Bernea care, așa cum mărturiseați într-un alt interviu, v-a spus oată că fiecare
gest al lui, chiar dacă nu se observa, era pentru Biserică.
Da, pentru că Horia
Bernea a fost pentru mine un mare exemplu. Am avut o şansă foarte mare să-l
cunosc pe Horia Bernea. Noi ne vedeam foarte des, având atelierul în aceeaşi
clădire şi, efectiv, m-am hrănit cu ceea ce Horia Bernea mă învăţa.
Cât de prezent mai
este astăzi Dumnezeu în viaţa oamenilor? Cunoscutul teolog şi etnolog Costion
Nicolescu spunea nu demult că în această epocă se tace mult în legatură cu
Dumnezeu.
Sunt de acord cu
asta. Eu am învăţat de la părintele Teofan, actualul mitropolit al Moldovei,
când era episcop vicar al Bucureştiului, care tot timpul ne spunea la sfârşitul
slujbei – „Fiţi mărturisitori, fiţi mărturisitori, toţi trebuie să fiţi, când
ieşiţi din Biserică, mărturisitori”. Eu am preluat lucrul acesta şi mi se pare
că suntem absolut obligaţi să o facem fiecare în felul său. Eu am o fire mai
extrovertită, dar poţi și să nu vorbeşti şi totuși să ai putere mai multă decât
cel care vorbeşte. Adică, dacă eşti un om plin de har, irumpe harul din tine.
Din mine nu irumpe harul, dar eu încerc să-l fac auzit, văzut prin vorbe. Nu
ştiu dacă reuşesc, dar mi-aş dori lucrul ăsta.
În orice caz, îi admir
mult pe oamenii aceştia, precum un Sorin Dumitrescu, un Dan Puric, care fac
enorm. Sau pe Andrei Pleşu. Cred că, prin cărţile lui, Andrei Pleşu a adus
foarte mulţi intelectuali în Biserică. Nu mai zic de ce a făcut pe vremuri Ioan
Alexandru, de exemplu prin cursul lui despre Vechiul Testament, la baza căruia
a fost doamna profesor Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maica Benedicta, care ne
veghează acum de dincolo. Această mare Maică Benedicta a fost o luptătoare, un
cal troian fantastic împotriva comunismului. Am citit undeva că ea s-a dus la
duhovnicul ei şi i-a spus: „Ce să fac, părinte, intru în partid?”. Şi
duhovnicul i-a spus: „Intri, că de acolo vei putea apăra mai mult Ortodoxia”.
Cu fiecare gest al ei, ea s-a expus, a fost într-adevăr o nebună după Hristos.
Oamenii au hulit-o că a fost comunistă, dar ea nu a fost comunistă nici o
secundă. Tot ceea ce a făcut, a făcut numai pentru credinţă. Ea este o
mucenică... Da, o mucenică… Uitaţi, chiar îmi vine să plâng…
A fost o persoană cu
totul şi cu totul minunată. Studentele ei spuneau că erau fascinate de
cursurile pe care le ţinea, că era atât de puternică... Ştiu că cei de la Comitetul
Central îi spuneau: „Tovarăşa, dar nu-i posibil ce se întâmplă la cursurile
dumneavoastră”. Dar ea era atât de diplomată, încât a ştiut cu inteligenţa ei
să-i stăpânească şi să-i influenţeze. Cred că Maica Benedicta are un loc în
rândul mărturisitorilor lui Hristos. Şi exemplul ei şi al altor mucenici ai
noştri trebuie să ne fie nouă pildă de urmat.
În ultimii ani aţi
luat atitudine publică în spirit creştin faţă de anumite probleme dezbătute în
societatea românească? Ce v-a determinat să o faceţi?
Mi se pare că e
firesc să luăm atitudine. Nu suntem muţi. Omul dacă are o părere trebuie să o
spună. Mie mi-a spus odată părintele Sofian /duhovnicul său de la Mănăstirea
Antim, n.n./ că trebuie să mărturisesc lucrurile pe care le-am greşit. Eu am
greşit că nu am făcut copii. Asta e păcatul meu cel mai mare. Dar trebuie să
mărturiseşti şi atunci când observi că alţii greşesc, că altfel degeaba
observi. Trebuie să spui, cu dragoste, cu bunăvoinţă. Mie mi se pare că, şi pe
stradă, dacă fiecare om, care are cât de cât darul de a convinge, ar vorbi cu
tinerii care, iată, se poartă atât de urât, poate lucrurile s-ar schimba. Eu mă
opresc uneori pe drum şi le spun: „Măi, drăguţă, de ce vorbiţi voi aşa de urât?
Uite, ce băieţi frumoşi sunteţi. Nu vă e jenă să vorbiţi aşa?”... Şi să ştiţi
că am întotdeauna un mic efect asupra lor, adică îi vezi cum se îmblânzesc, şi,
măcar pentru un moment, îşi dau seama că au greşit.
Dacă oamenii nu ar
rămâne indiferenţi, atunci când se vorbeşte urât lângă ei, când se fură, când
se dă în cap, când ni se impune ceva ce nu ni se potriveşte, nouă, ca popor,
lucrurile s-ar schimba. Nu e normal să fim atât de indiferenţi şi obedienţi.
Trebuie să luăm atitudine faţă de tot ceea ce nu este bun şi să fim ascultători
faţă de sfaturile primite, adică faţă de cele care sunt pentru salvarea
noastră. Altfel, va fi rău...
Spuneaţi mai înainte
că cel mai mare regret, pe care îl mărturisiţi mereu, aşa cum v-a spus
părintele Sofian, este că nu aţi avut copii. Dar care este cea mai mare
împlinire, cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?
Cea mai mare
împlinire a mea a fost întâlnirea mea cu părintele Sofian. Asta a fost şansa vieţii mele şi a lui Vasile Gorduz
/soţul său, marele sculptor trecut în 2008 la cele veşnice, n.n./, pentru că,
altfel, eram nişte nefericiţi. Zic mai mult de mine, că, vorba aceea, înfundam
iadul. Nici acum nu sunt sigură că am o soartă prea grozavă, dar nădăjduiesc să
fie ceva mai bine, decât dacă plecam dincolo acum 25 de ani.
Cum era părintele
Sofian?
Părintele era o
lumină continuă, de o bunătate, o înţelegere şi de o graţie şi o forţă unică...
Lumina... Era nemaipomenit. Adică este. Îl simt şi acum. El ne ajută pe toţi
foarte mult.
Cu ce înţelesuri v-ar
plăcea să plece vizitatorul expoziţiei dumneavoastră?
Ca şi acum 23 de ani,
la expoziţia mea din 1989, aş vrea să-i fac pe oameni mai buni, să le aduc bucurie.
Atunci, în 89, era așa o tristețe peste țară, era o tristețe imensă, era ca un
lințoliu urât, gri, greu, lipsa de libertate devenise materială. Eu nu mai
suportam să văd oameni care zâmbeau. Îmi spuneam că n-avem voie să zâmbim, că
toţi trebuie să fim serioşi şi să facem ceva, să rupem lanţul răului. Eram clar
într-o stare patologică şi nu eram singura, erau foarte mulţi atunci în starea
asta...
Îmi doream atunci ca
expoziţia mea să aducă bucurie oamenilor şi mă rugam în fiecare seară pentru
asta. Îmi doream ca expoziţia mea să fie un imn închinat lui Dumnezeu pentru
frumuseţea lumii pe care ne-a pus-o la îndemână. Cât de frumoasă este lumea
noastră! Pentru mine, a picta la Vama Veche a fost un dar enorm din partea lui
Dumnezeu. Era aşa o revărsare de lumină, de frumuseţe. Lumea lui Dumnezeu! Două
zeci și cinci şi ceva de ani am pictat la Vama Veche, iar soţul meu a sculptat.
A fost un dar enorm. Şi am vrut sa dăm ceva în schimb – am făcut o biserică
acolo. Era firesc să o facem pentru că unde duce un drum dacă nu la biserică?
Intrai în România şi nu vedeai o biserică. Am făcut acea biserică ca să arate
că ţara noastră este o ţară creştină pentru că, dacă românul nostru nu este
creştin şi ortodox, nu e român.
Noi suntem una cu Ortodoxia. Eu simţeam fizic
în Dobrogea că pământul acela este plin de oseminte de martiri. Şi s-a văzut
câte oseminte de martiri s-au găsit şi câte mai sunt, probabil, în locuri
neştiute, dar care lucrează... Dobrogea este un ţinut minunat ca şi toată
România. Suntem îndatoraţi acestui pământ care este minunat şi acelor oameni,
care au trăit şi care trăiesc printre noi. Românii sunt încărcaţi de putinţa
asta de a uimi… Eu sunt foarte fericită că am trăit vremurile acelea grele şi
că le trăiesc şi pe cele de astăzi care sunt într-un fel mult mai perfide, ca
fel de a ne a ataca, dar toate acestea ne fac să devenim mai ascuţiţi şi mai
capabili să învingem răul. De fapt, nu noi învingem răul, ci Dumnezeu care ne
ajută.
* * *
Silvia Radu s-a născut
în satul Pătroaia /Dâmboviţa/, la 30 iunie 1935. Este absolventă a Institutului
de Arte Plastice N. Grigorescu din Bucureşti, în 1960. A avut numeroase
expoziţii atât în ţară, cât şi peste hotare. A expus la Bienala de la Veneţia
în 1979, în 1989 a avut o amplă
retrospectivă la Sala Dalles din Bucureşti, iar în 1998 participă la expoziţia
de la Muzeul Mucsarnok din Budapesta, organizată de Sorin Dumitrescu. În 2003 a expus la Muzeul de
Artă din Cluj, împreună cu soţul său, Vasile Gorduz, iar în 2006 la Muzeul de
Artă din Constanţa. În 2010 are expoziţie personală la Academia de Studii
Economice din Bucureşti, iar în 2011 expune la Muzeul de Artă din Chișinău.
Printre lucrările monumentale ale artistei Silvia Radu pot
fi amintite – „Legenda Meşterului Manole” din Parcul Herăstrău, Bucureşti, Statuia Sfântului Gheorghe din Piaţa Sfântul
Gheorghe din Timişoara, Statuia comemorativă pentru eroii neamului din satul
Potlogeni.
Este deţinătoare a numeroase premii şi distincţii. În anul
2003 obţine, împreună cu Vasile Gorduz, Premiul Prometheus, Opera Omnia, oferit
de Fundaţia Anonimul.
Silvia Radu este și ctitor de biserici. Împreună cu soțul
său, marele sculptor Vasile Gorduz, a ridicat mănăstirea din localitatea în
care s-a născut, Pătroaia-Deal din județul Dâmboviţa, biserica din Vama Veche,
locul unde ani la rândul cei doi au pictat şi sculptat, a ajutat la repararea
Bisericii din Potlogeni-Vale, unde sunt înmormântaţi părinţii şi bunicii din
partea mamei.
Prin tot ceea ce face, Silvia Radu dorește să aducă bucurie
oamenilor, iar ceea ce spunea criticul de artă Doina Mândru la vernisajul
expoziției pare să întregească portretul acestei personalități aritistice. ''Ne
aflăm în fața unui pictor deplin, iar explicația fervorii este chiar bucuria de
a se împărtăși prin culoare din frumusețea deplin spirituală a lumii. A o
revela curajos, într-un context tot mai confuz în valori și mai superficial în
expresie, rămâne o probă de înaltă conștiință și măiestrie artistică''.
Interviu realizat pentru Vremuri vechi și noi
0 comments:
Trimiteți un comentariu