Vindecarea orbului din naștere

APOSTOLUL

Fapte 16, 16-34

În zilele acelea, când ne duceam noi, apostolii, la rugăciune, ne-a întâmpinat o slujnică, care avea duh pitonicesc şi care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Aceasta, ţinându-se după Pavel şi după noi, striga zicând: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii. Şi aceasta o făcea timp de multe zile. Iar Pavel, mâniindu-se şi întorcându-se, a zis duhului: În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea. Şi în acel ceas a ieşit. Şi stăpânii ei, văzând că s-a dus nădejdea câştigului lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au în piaţă înaintea dregătorilor. Şi, ducându-i la judecători, au zis: Aceşti oameni, care sunt iudei, tulbură cetatea noastră, şi vestesc obiceiuri care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem romani. Şi s-a sculat şi mulţimea împotriva lor. Şi judecătorii rupându-le hainele, au poruncit să-i bată cu vergi. Şi, după ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, poruncind temnicerului să-i păzească cu grijă. Acesta, primind o asemenea poruncă, i-a băgat în fundul temniţei şi le-a strâns picioarele în butuci; iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat. Şi deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit. Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici un rău că toţi suntem aici. Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila; şi scoţându-i afară (după ce pe ceilalţi i-a zăvorât la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc? Iar ei au zis: Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta. Şi i-au grăit lui cuvântul lui Dumnezeu şi tuturor celor din casa lui. Şi el, luându-i la sine în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui îndată. Şi, ducându-i în casă, a pus masa şi s-a veselit cu toată casa, crezând în Dumnezeu.

EVANGHELIA

Ioan 9,1-38;

În vremea aceea, trecând, Iisus a văzut pe un om orb din naştere; atunci ucenicii Lui L-au întrebat pe El zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. După ce a zis acestea, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte, că era cerşetor, se întrebau: nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau că seamănă cu el. Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au deschis ochii tăi? El le-a răspuns şi a zis: omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul Siloamului şi te spală. Deci, mergând şi spălându-mă, am dobândit vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu ştiu, le-a răspuns el. L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese orb. Şi era într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus tină şi a deschis ochii orbului. Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a dobândit vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Deci, unii dintre farisei ziceau: acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu păzeşte ziua sâmbetei. Dar alţii ziceau: cum poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Şi astfel era dezbinare între ei. Deci iarăşi l-au intrebat pe cel ce fusese orb: tu ce zici despre El pentru că ţi-a deschis ochii tăi? Iar el a răspuns că este prooroc. Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost orb şi şi-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinţii celui vindecat de orbire. Aşadar i-au întrebat şi le-a zis: acesta este fiul vostru, despre care voi ziceţi că s-a născut orb? Atunci părinţii lui au răspuns şi l-au zis: ştim că acesta este fiul nostru şi că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea le-au zis părinţii lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea părinţii lui au zis: este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul. Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul Acesta este păcătos. El însă a răspuns: de este păcătos, nu ştiu; eu una şiu, că eram orb şi acum văd. Deci l-au întrebat iarăşi: ce ţi-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns: acum v-am spus vouă şi n-aţi auzit! De ce voiţi să auziţi încă o dată? Nu cumva voiţi şi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui? Atunci l-au ocărât şi i-au zis: tu eşti ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar pe Acesta noi nu-L ştim de unde este. Răspuns-a omul şi le-a zis: tocmai în aceasta stă minunea că voi nu ştiţi de unde este; şi totuşi El a deschis ochii mei. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns şi i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci cel care vorbeşte cu tine, Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, şi s-a închinat Lui.

*

Mitrop. Antonie Bloom:

Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomanda să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat, încât se gândeşte că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare. Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Se roagă, este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până ce, treptat, soarele dispare la orizont, frigul şi noaptea nu întârzie a se lăsa şi, odată cu noaptea, o mulţime de zgomote neliniştitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigând pe cele mai slabe, etc. 

El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptura fără apărare într-o lume unde domneşte pericolul, moartea, cruzimea; înţelege că este pierdut, dacă Dumnezeu nu-i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru şi Crezul face întocmai ca Bartimeu, strigă: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ţi milă de mine!“. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele şi ochii scânteietori nu-i dau răgaz să doarmă. Când zorile se ivesc şi toate animelele sălbatice au intrat în vizuina lor, el îşi spune: “Acum am să pot ruga!”, dar simte deodată că îi este foame. Vrea să culeagă afine, se apropie de tufişuri şi deodată îi vine în minte că în ele s-ar putea ascunde ochii scânteietori şi ghearele ascuţite. El înaintează deci cu prudenţă, spunând la fiecare pas: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, vino în ajutorul meu, miluieşte-mă, Doamne, ocroteşte-mă!“, se roagă de mai multe ori, înainte de a culege o afină.

La mulţi ani după aceea, el întâlneşte un pustnic foarte bătrân şi plin de experienţă care-l întreabă cum a învăţat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: “Cred că diavolul m-a învăţat“. Bătrânul îi spune: “Mi se pare că înţeleg ce spui, dar aş vrea să fiu sigur că nu mă înşel“. Maxim îi explică, cum s-a obişnuit încetul cu încetul cu încetul cu zgomotele şi pericolele din zi şi din noapte. Dar atunci s-au abătut asupra lui ispite, ispite ale cărnii, ispite ale duhului, ale sensibilităţii şi, ceva mai târziu, atacuri şi mai violente din partea demonilor. 

Până la urmă, nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: “Fie-Ţi milă, fie-Ţi milă, ajutor, ajutor, ajutor!“ Apoi într-o bună zi, după 14 ani de o astfel de viaţă, Domnul i-a apărut: în clipa aceea liniştea, pacea, seninătatea s-au sălăşluit în el. Nu i-a mai rămas nicio teamă, nici de întuneric, nici de tufişuri, nici de diavoli: “Domnul ajunsese stăpân pe situaţie“. Înţelesesem, în sfârşit, continua Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, chiar El, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în sânul seninătăţii, al păcii, al bucuriei, am continuat să spun: “Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine!“. Ştia de acum înainte că nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea vointii, decât în milostivirea lui Dumnezeu.

În felul acesta a învăţat să se roage, nu în ciuda agitaţiei şi a tulburării, ci din cauza lor, şi pentru că ele prezentau un pericol real. Dacă am putea înţelege că noi ne aflăm într-un tumult şi într-o confuzie mult mai mare, că diavolul dă târcoale, căutând să ne prindă pentru a ne distruge, că fiecare întâlnire omenească este o judecată, o “criză“, o situaţie în care suntem chemaţi să primim pe Hristos sau să fim mesagerul Lui, dacă am avea conştiinţa că întreaga noastră existenţă are o semnificaţie la fel de adâncă, ne-ar fi posibil să-L chemăm şi să ne rugăm fără încetare; zgomotul şi agitaţia nu ar mai fi pentru noi un obstacol, ci însuşi prilejul care ne învaţă să ne rugăm, atâta timp cât suntem fără experienţă pentru a face acest lucru dinlăuntrul nostru însuşi, fără a fi împinşi, fără a interveni un factor exterior”. Citește mai mult...

 *

Pr. Nicolae Steinhardt:

Cazul cel mai izbitor este fără îndoială al orbului din naştere (Ioan 9, 1-38 ) pe care Hristos îl răsplăteşte ca pe nimeni altcineva.

De ce oare? Pentru că află că orbul vindecat s-a purtat frumos şi cu deplin curaj, s-a arătat demn şi recunoscător, L-a apărat pe Acel care-l tămăduise, i-a înfruntat pe farisei şi din pricina aceasta a fost ocărât, jignit şi alungat, “suferind aşadar, ca un slujitor şi un mărturisitor al lui Iisus Hristos.

Domnul, de aceea, vrea neapărat să-l răsplătească. Dar cum? Cu ce? în care fel?

Aur şi argint să-i dea, nu are.

I-a dat vederea. Ce lucru mai de preţ i-ar putea dărui? Parcă L-am vedea pe Domnul căutând în jur, gândindu-Se ce anume i-ar putea oferi neînfricatului şi vrednicului bărbat care-I stă acum în faţă. Ce semn de admiraţie pentru perfecta ţinută de care a dat cu prisosinţă dovadă? I-a înfruntat pe farisei. Nu a consimţit să dea declaraţie cum că binefăcătorul lui păcătos, potrivit dorinţei lor. Le-a spus, celor care ţineau morţiş să tot repete că nu ştiu de unde vine Acela: păi tocmai aici e minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a dat vederea. L-au luat în râs, l-au ameninţat, l-au dat afară, dar a rămas neclintit.

Domnul, pricepem, parcă simte nevoia să nu-l lase fară de răsplată, să-şi manifeste admiraţia. Dar cum? în care fel? Prin ce?

Şi-atunci, tot căutând, concepe o idee cu adevărat extraordinară în mintea Sa dumnezeiesc-omenească. Şi face un lucru, un gest ce-şi află echivalentul (pe plan profan) cu al regelui care pe câmpul de luptă ar desprinde de la gâtul său ori de pe pieptul său o decoraţie şi-ar prinde-o pe pieptul unui viteaz, ori în al lui Buddha, când iepure fiind, într-unui din nenumăratele sale avataruri, se arunca în foc pentru ca să-l poată ospăta pe obositul brahman care venise la el. Ori şi în al femeii care din recunoştinţă pentru un bărbat, neavând ce-i dărui, pe sine se dăruieşte.

Aşa şi Domnul, neavând ce anume da, pe Sine Se dă fostului orb, dezvăluindu-Se ca Dumnezeu. I se arată, I se descoperă, îi destăinuieşte dumnezeirea Lui. „L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este”.

Iată darul, cum mai scump nu poate fi.

Iată actul ce-mi pare că este cel mai admirativ dintre cele săvârşite de Hristos pe acest pământ, poate exprimând o şi mai mare admiraţie decât pentru hananeancă. Neavând ce să-i dea, i Se dezvăluie, îşi descoperă identitatea, iese din anonimat şi -suprem omagiu – îi spune Cine este.

Ce altceva tără seamăn îi putea oferi decât această repetare a scenei de pe Tabor: Hristos, pentru fostul orb, îşi manifestă din nou dumnezeirea, mai albă ca omătul, mai strălucitoare decât o mie de sori, îi pune adică la îndemână Măreţia, Splendoarea şi Absolutul, acel Ding an sich pe care Kant îl socotea nerevelabil. Citește mai mult...

*

Pr. Constantin Galeriu:

Omul nu poate sta locului, omul simte nevoia să umble, să caute lumina, să caute înnoire mereu. Când am luat parte la o întrunire mai zilele trecute, întrebăm pe medicul psihiatru de alături cum explică motivaţia acestei pătimiri omeneşti? Şi răspunde: “Caută noutate”. De aceea asemenea persoane îşi schimbă hainele, bărbaţii în cele femeieşti, cele femeieşti în cele bărbăteşti, vor ceva nou. Noi nu judecăm că omul vrea noutatea, asta nu o poţi opri. (Cineva a spus: “Dacă raiul ar fi ceea ce au zic unii: «vom privi, vom cânta», o, ce plictisitor!”). E în firea noastră, pentru că e de la Dumnezeu aceasta fire a noastră.

Păi când priveşti înapoia ta, la toată făptura, regnul cel mineral, apele, atâtea corpuri, când vezi bogăţia florilor, holdelor, a vietăţilor care umplu văzduhul, atunci nu înţelegi deodată că eşti într-o mişcare continuă? Dar încotro mergi? Şi aici s-a produs poticnirea, aici, că omul căzând în adorare de el s-a despărţit de lumina cea adevărată, s-a despărţit de Dumnezeu, Izvor al luminii, şi a căutat lumina în el, în lumea aceasta, pe care a idolatrizat-o, a indumnezeit-o, adică, cum spune Apostolul, a început să se închine făpturii în locul Făcătorului. Nu e de vină făptura, noi am indumnezeit-o. Râul nu e nici în materie, nici în făptura; în noi e răul; în Lucifer şi în noi, care am primit sămânţă de la el, din cuvântul lui: “Veţi fi ca nişte dumnezei”.

Şi atunci omule, eu te văd pe tine preocupat, peregrinezi şi rămâi în lumea zidirilor făcându-ţi... eu zic că nu sunt idoli, dar dacă mă preocup de ceva mai mult decât îmi este ziditor, tot un fel de idol este. Trebuie să am limpede conştiinţa mea cum să aleg între bine şi rău, atât cât mă zideşte pe mine, deopotrivă trupeşte şi duhovnicete, fizic şi spiritual, şi nu numai atât.

Hotărât, noi nu ne aflăm în orbire, căci să nu luăm decât un simplu exemplu: Poate că unii din cei de faţă aţi văzut bunăoară cum un regizor la teatru vrea ceva nou: Îl pune în scenă pe Shakespeare, Romeo şi Julieta, şi ca să fie nu simplu, ci senzaţional, să producă senzaţie (iar senzaţia în ce constă totdeauna, ce produce senzaţia dacă nu ceva nou) îşi prezintă personajul fără costum, cum a apărut din sânul maicii sale. Nu ne şochează, dacă avem o minte limpede, netulburată, faptul că a apărut aşa, ci de ce a făcut aşa, ce a dorit el? A dorit, vedeţi, noutatea, senzaţia, nu? Deci nu poţi stinge în om dorul de desavasire, dorul de înnoire, dorul de vedere, de a merge, a căuta. Omul trebuie să meargă, dar unde mergi, unde duce drumul tău, unde duce acest drum? Şi, sigur, poate zice cineva: “Părinte, Dumnezeu e în toată umanitatea”. Nu, depinde de fiecare din noi unde duce drumul meu şi cum să fac eu că drumul meu să meargă aşa, la ţintă, să văd şi, asemeni lui Bartimeu, să deschid ochii.

Îmi stă în minte un cuvânt uluitor, care de-a lungul a zeci de ani s-a înrădăcinat în inima: Când Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu a fost condamnat la moarte. Era creştin şi a fost condamnat să fie mâncat de fiare la Roma, iar creştinii vroiau să intervină pe lângă împărat ca să se comute pedeapsa, să fie graţiat; iar el le scrie: “Nu-mi faceţi răul acesta!”. Pe lângă cuvântul atât de uluitor: “Lăsaţi-mă să ajung grâu în dinţii fiarelor” (ca să devin eu euharisite, împărtăşanie), spune acest cuvânt, unic: “De-abia ajuns la Hristos, atunci voi fi om”. Cum să ieşi din lumea aceasta? Sunt trei cai duhovniceşti de care se poate lega omul din lume ca să ajungă la Hristos.

Cea dintâi cale este eliberarea de patimi: desfrâu, beţie, fumat, dor de putere, şi înlocuirea lor cu lumina virtuţilor: a credinţei, a nădejdii, a dragostei, a dreptăţii, a bunatattii, a smereniei; După ce te purifici de patimi nu mai priveşti lumea aceasta cu ochi pătimaşi. Priveşti această lume şi pe semenii tăi cu ochii lui Iisus. Toate le priveşti în lumină divină; dar nu te opreşti aici. Şi aici vine momentul cheie, momentul tragic al lumii, căci ar spune cineva: Mă eliberez de patimi şi apoi privesc lumea contemplând făpturile în lumină divină. Un om învăţat, un cercetător, în orice domeniu, oricine poate privi lumea cu ochii curaţi; deci, oriunde te-ai afla în lumea aceasta, poţi trăi asemeni sfinţilor, călătorind în lumină; e lumina aceasta a raţiunii prin care înţelegi rostul lucrurilor.

Mai departe însă, şi aici, cum vă spuneam, este momentul cheie, cine s-a oprit aici a rămas în această lume şi e prada tuturor durerilor, tuturor curentelor, fantomelor lumii şi rămâne în stricăciunea acestei lumi. Or, pasul mai departe, şi al sfinţilor şi al nostru, trebuie să fie dincolo de lumea aceasta, la Ziditorul ei. De aceea se spune, o spun toţi sfinţii, după ce a strălucit în ţine lumină divină şi contempli toate făpturile în diafania lor, deodată dincolo de ele, un pas mai departe, te înalţi la Ziditorul, la faţa lui Hristos, şi de- abia atunci devii om, cu a spus Sfântul Ignatie, de-abia atunci simţi cu adevărat că te-ai împlinit.

Eu simt două mari dureri pe care vreau să vi le pun la inimă: dezrădăcinarea din Dumnezeu şi incapacitatea de a privi întregul existenței. Dezrădăcinatul, sărmanul, trece în superficial; şi incapacitatea de a privi întregimea existenetei: făptura întreagă, cu Ziditorul ei. Citește mai mult...

Sursă Apostol și Evanghelie: Doxologia