Fotograf: Monica Drăgan
Bogdan
Mateiciuc
Homosexualii
nu mai fac un secret din faptul că, după ce ar obţine legalizarea
„parteneriatelor civile”, vor cere căsătorii depline şi adopţii de copii. De
fapt, o reprezentantă a homosexualilor declara în februarie 2007, în emisiunea
„Ora de ştiri” de pe canalul TVR2, că după acordarea dreptului la căsătorie
(„parteneriat civil”), ei vor cere dreptul de a adopta copii.
Una
dintre întrebările frecvente puse de promotorii căsătoriilor între homosexuali
este „Cum te afectează pe tine şi pe familia ta faptul că ei se căsătoresc? Ce
treabă ai tu cu asta?”
În
timp ce discutăm despre drepturi pentru homosexuali, nu trebuie să uităm despre
cine vorbim.
Homosexualii
sunt persoane atrase de persoane de acelaşi sex. Preponderent, această atracţie
nu este una romantică, ci sexuală; în majoritatea cazurilor, homosexualitatea
înseamnă relaţii sexuale cu persoane de acelaşi sex. Încercând să normalizeze
aceste comportamente, pentru a scăpa de oprobiul public, homosexualii ne
vorbesc despre dragoste şi clamează „Sunt liber să iubesc pe cine vreau!”
Statisticile
indică o instabilitate cronică a relaţiilor de „dragoste” între homosexuali;
aceştia îşi schimbă foarte frecvent partenerii. Pe lângă această instabilitate,
actele lor sexuale - sex anal, sex oral, precum şi o serie de alte acte
indescriptibile - au de-a face cu o serie de boli specifice acestei categorii
de indivizi.
Unii
homosexuali aleg să îşi schimbe viaţa şi apelează la ajutor psihologic pentru a
trece la heterosexualitate.
Acestea
fiind spuse, sunt mai multe motive pentru care noi toţi şi întreaga societate
vom fi afectaţi dacă se legalizează căsătoriile între homosexuali.
1.
Nu este vorba despre o simplă căsătorie. Dacă ar fi vorba doar despre Ion şi
Vasile, care vor să se căsătorească, probabil am ajunge la o înţelegere. Nu ar
fi nici o problemă dacă doar i-am lăsa pe cei doi să se căsătorească. Însă nu
despre asta e vorba. Nu asta e solicitarea activiştilor homosexuali.
Cererea
lor este aceea ca noi toţi, în societate, să ne modificăm radical definiţia şi
înţelegerea asupra familiei. Să spunem că, de fapt, mama şi tata, bărbatul şi
femeia, soţul şi soţia nu contează într-o familie.
Am
trei copii. Am datoria să îi cresc în aşa fel încât să ajungă oameni sănătoşi.
Nu pot permite nimănui să le spună că sexul lor, băiat sau fată, bărbat şi
femeie, nu contează într-o familie.
Când
activiştii spun că căsătoria homosexuală este la fel de importantă, valoroasă
şi necesară ca familia mea, acesta este mesajul transmis copiilor mei. Ei spun
că sexul lor, bărbat sau femeie, nu e important pentru familie. În felul acesta
e afectată familia mea şi, ca tată, nu voi permite niciodată asta. Pentru că
bărbatul şi femeia contează mult prea mult pentru a putea spune că e doar o
chestiune de preferinţă.
2.
Adopţii de copii. Declaraţia reprezentantei homosexualilor e mai mult decât
lămuritoare. Promotorii căsătoriei între homosexuali aduc aici un argument
sentimentalist. „Nu e mai bine pentru un copil să fie crescut de doi adulţi
decât să trăiască în canal sau într-un cămin unde e supus abuzurilor?”
Răspunsul e că ambele lucruri sunt rele şi că nu suntem deloc în situaţia de a
alege între ele.
Toate
studiile independente arată că un copil se dezvoltă cel mai bine atunci când e
crescut de părinţii lui biologici. De asemenea, studiile care analizează
impactul divorţului asupra copiilor ne arată ce suferă un copil atunci când e
separat de tatăl sau de mama sa biologică. În cazul adopţiilor, în cazul acelor
copii din cămine, care au pierdut legătura cu părinţii lor biologici, ei pot fi
adoptaţi de un bărbat şi o femeie căsătoriţi care vor deveni, într-o anumită
măsură, tatăl şi mama lui. În ei, copilul va avea modele de rol care îl vor
ajuta în dezvoltarea lui socială, ca bărbat sau femeie echilibrată în
societatea de mâine.
O
familie de homosexuali sau lesbiene însă îl privează pe copil de un tată sau o
mamă. Toată dragostea din lume a doi bărbaţi nu pot suplini lipsa unei mame.
Iar două femei iubitoare nu pot face niciodată un tată pentru acel băieţel care
creşte alături de ele. Băieţii şi fetele au nevoie de un tată şi o mamă, ideal
părinţii lor biologici, pentru dezvoltarea lor psiho-socială.
3.
Cale liberă către poligamie. Primii doi bărbaţi care s-au căsătorit în statul
Massachusetts (SUA), în ziua în care acest stat a legalizat aceste parodii, au
declarat nonşalant că ei vor avea o căsătorie deschisă. Mă întreb, ce se va
întâmpla atunci când ei vor dori să mai aducă nişte bărbaţi în relaţia lor?
După ce i-am lăsat acum să se căsătorească, ce motiv vom avea să nu îi lăsăm
să-şi lărgească familia? De fapt, nişte poligami din Canada au invocat în
instanţă chiar acest argument. Dacă doi bărbaţi sau două femei se pot căsători,
care e motivul pentru care un bărbat nu se poate căsători cu două femei sau o
femeie cu trei bărbaţi? Discriminarea poligamilor faţă de homosexuali ar fi
evidentă.
4. Acceptarea deplină va deveni obligatorie. Astăzi tolerăm relaţiile homosexuale.
Nu există nici un homosexual alungat cu pietre din cartierul în care locuieşte.
Cu excepţia unor grupuscule violente, românii sunt destul de toleranţi faţă de
spectacolul hazliu pe care îl dau homosexualii în fiecare an cu parada lor prin
centrul Bucureştiului.
Totuşi,
după legalizarea căsătoriilor între homosexuali, va urma limitarea libertăţii
de expresie.
Un
pastor suedez, Ake Green, acum câţiva ani, predica în biserica sa din versetele
din Biblie care condamnă homosexualitatea. Nişte activişti homosexuali, care nu
fuseseră în biserică acolo, au auzit despre predică şi l-au reclamat. A fost
chemat la interogatoriu şi ameninţat cu luni de puşcărie. Nu pentru că ar fi
făcut ceva cuiva, nu pentru că ar fi rănit pe cineva prin cuvintele lui.
Activiştii
canadieni, după ce au legalizat căsătoria homosexuală în câteva provincii
canadiene, au adoptat Legea C250. E o lege care declară că dacă spui lucruri
care i-ar putea răni pe homosexuali, eşti pasibil de închisoare. Ajungi la
puşcărie dacă vorbeşti ce nu trebuie. Poate părea incredibil. Nouă, românilor,
asta ne aminteşte de Securitate şi de regimul comunist. E îngrijorător: să spui
că un copil are nevoie de un tată şi o mamă poate fi privit ca incitare la ură.
Fostul
guvernator de Massachusetts, Mit Romney, a fost luat în colimator de ziarul
Boston Globe pentru că a îndrăznit să spună că copiii au nevoie de un tată şi o
mamă. Au spus că asta e incitare la ură (hate speech) şi că a greşit spunând
asta. Incitare la ură dacă spui că copiii au nevoie de un tată şi o mamă.
Aceasta nu e o lume undeva departe în viitor, ci e lumea în care trăim acum.
În
anul 2005, compania Tarom a fost amendată de infamul Consiliu Naţional pentru
Combaterea Discriminării (CNDC, noua poliţie a gândirii) cu 5000 de lei pentru
că, de Valentine's Day, a lansat o ofertă adresată (doar) cuplurilor de sex
diferit.
În
Occident există numeroase cazuri de acţiuni în instanţă iniţiate de homosexuali
împotriva unor companii sau persoane care au refuzat să satisfacă pretenţiile
unor perechi de homosexuali. O familie din Marea Britanie a pierdut procesul
intentat de doi homosexuali cărora au refuzat să le închirieze o cameră la
motelul lor.
Profesori
concediaţi, oameni daţi în judecată şi amendaţi, familii ameninţate dacă nu se
conformează cu politica oficială.
5.
Îndoctrinarea copiilor la şcoală. „Heather are două mămici.” Acesta e titlul
unei cărţi care e folosită în grădiniţele din Canada. De ce? Pentru că acolo
totul e legal acum. Îi învaţă pe cei mici că familia homosexuală e o parte
normală şi naturală a vieţii.
Titlurile
şi subiectele poveştilor din manuale se vor schimba. Nu doar în cele de
sociologie sau sănătate. Copiii noştri vă vor veni acasă cu poveşti despre
Carina care merge la munte de 1 mai cu cei doi taţi ai ei ţinându-se de mână.
Pe
17 mai 2004, Massachusetts a legalizat căsătoriile homosexuale. Nu a durat mult
şi le-au introdus în manualele şcolare. Ce le predă o profesoară de clasa a
opta copiilor? Lecţii cu planşe explicite despre relaţiile sexuale între
homosexuali. Când familiile şi părinţii au obiectat, ea le-a răspuns: „Mai
slăbiţi-mă, acum e legal”.
În
anul 2005, activiştii din România au creat un aşa-zis manual numit Orientarea
Sexuală, în care le prezentau celor mici „normalitatea” relaţiilor homosexuale.
Au încercat să-l introducă în şcolile din Iaşi, ca un „ajutor” pentru
profesori, însă au întâmpinat rezistenţă.
În
februarie 2012 şi 2013, activiştii homosexuali din Bucureşti au organizat,
susţinuţi şi finanţaţi de vreo două ambasade, „luna gay” în două facultăţi şi
în colegiul George Coşbuc din Capitală. Studenţii şi elevii au fost invitaţi să
afle despre istoria acestor perversiuni, sub masca unei false normalităţi. În
loc să formeze caractere morale, şcoala românească strică mintea şi sufletele
tinerilor.
Aceste
lucruri se petrec deja în sistemul şcolar din România, fără ca părinţii să afle
ce „învaţă” copiii lor la şcoală.
În
şcoli şi în alte instituţii publice, „soţ şi soţie” sau „tată şi mamă” vor fi
înlocuite cu „partener şi partener” sau „părinte şi părinte”. În unele şcoli
publice din SUA deja s-a trecut la un asemenea limbaj. Tot în SUA, Ziua Mamei
şi Ziua Tatălui au fost interzise. În grădiniţele din Marea Britanie se
folosesc deja cărţi cu basme în care Făt Frumos nu mai caută o Ileana
Cosânzeana, ci un alt Făt Frumos. După legalizarea căsătoriilor homosexuale în
Franţa, s-au eliminat cuvintele „mamă” şi „tată” din actele de identitate.
6.
Impactul asupra libertăţii religioase. Bisericile vor fi forţate să accepte
homosexuali. De fapt, acest lucru se întâmplă chiar acum. O parohie din Galaţi
a fost amendată de CNDC pentru că l-a concediat din cor pe un tânăr despre care
a aflat că e homosexual.
Am
menţionat mai sus cazul pastorului suedez Ake Green. În Marea Britanie,
episcopul anglican Peter Forster, care a avut curajul să afirme că unii
homosexuali pot deveni heterosexuali, a fost adus înainte procurorului pentru
această declaraţie. În Irlanda, preoţii romano-catolici au fost atenţionaţi
discret că ar putea avea probleme dacă distribuie un material al Vaticanului
împotriva căsătoriilor între homosexuali.
Deşi
activiştii homosexuali spun că nu vor forţa bisericile să oficieze cununii
homosexuale şi că vor doar dreptul să se poată căsători cu cine vor ei,
activiştii din Marea Britanie deja solicită guvernului să forţeze bisericile să
oficieze asemenea aberaţii.
Vor
fi însă perechi care se vor duce la biserica X sau Y şi îi vor spune preotului:
„Vrem să ne cununăm aici”. Preotul le va spune: „Îmi pare rău, nu acceptăm
asemenea căsătorii.” Se vor duce la CNCD şi vor reclama acea parohie.
În
Canada, două lesbiene s-au dus să închirieze o sală a unei asociaţii
romano-catolice. Voiau să facă acolo o ceremonie de „căsătorie”. Când au văzut
că e vorba de două lesbiene, asociaţia le-a spus că nu le închiriază sala
pentru că ei nu acceptă asemenea „căsătorii”. Cele două nu le-au spus „Bine,
înţelegem, nu vrem să vă jignim sensibilităţile religioase”, ci i-au dat în
judecată ca să obţină sala pentru ceremonia lor. Foarte probabil cele două
femei au ştiut de la început că vor fi refuzate dar au orchestrat acest atac
juridic asupra asociaţiei ştiind că au legea de partea lor.
Misiunile
catolice din statul american Massachusetts sunt forţate de către stat să
încredinţeze orfani cuplurilor de homosexuali spre adopţie; în caz contrar, ele
îşi pierd subvenţiile publice. La fel se întâmplă în Marea Britanie.
Limitarea
libertăţii de conştiinţă, gândire şi exprimare. Homosexualii fac eforturi
deosebite pentru adoptarea unei legislaţii „anti-discriminare” şi „împotriva
urii” cât mai ample. În virtutea noilor legi, sunt reduşi la tăcere şi
pedepsiţi aspru toţi cei ce critică aceste comportamente. În România, aşa-zisul
„Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării” a devenit de facto o
poliţie homosexuală, iar preşedintele acestui organism nu mai are nici o
reţinere să ţină interviuri împreună cu reprezentanţii homosexualilor,
declarându-se total de partea lor.
În
California, o firmă poate fi amendată acum cu până la 150.000 dolari dacă nu-i
permite unui bărbat să vină la muncă îmbrăcat ca femeie.
Acum
câţiva ani în Boston, un bar a fost amendat cu 100.000 dolari pentru că i-a dat
afară pe doi bărbaţi care se sărutau în public şi care provocau tulburări.
Comisia
pentru Drepturile Omului din provincia canadiană Saskatchewan a decis că un
anunţ de ziar, care menţiona pasajele din Biblie care condamnă
homosexualitatea, încalcă drepturile omului. Comisia a decis ca ziarul şi Hugh
Owens, cel care a publicat anunţul, să plătească câte 1.500 dolari fiecăruia
dintre cei trei homosexuali „jigniţi” de anunţ.
Scott
Brockie, un creştin care deţine un magazin de imprimeuri în Toronto, a fost
forţat să realizeze nişte materiale pentru o asociaţie de homosexuali, deşi el
a afirmat că este forţat astfel să-şi încalce convingerile religioase. Comisia
de anchetă a declarat că deşi dl Brockie este „liber să-şi exprime opiniile
religioase şi să le practice acasă şi în comunitatea lui creştină”, în public
drepturile homosexualilor prevalează asupra libertăţii lui religioase.
O
instanţă din provincia British Columbia a confirmat suspendarea pe timp de o
lună a unui profesor de liceu care a trimis nişte scrisori unui ziar local,
arătând că homosexualitatea nu este o orientare fixă, ci o stare care se poate
şi care trebuie tratată. Profesorul nu a fost acuzat de discriminare, ci de
exprimarea unor gânduri pe care statul le găseşte ca nepotrivite!!
Nu e
o sperietoare, nu e un bau-bau, ci aceste lucruri se întâmplă acum şi se vor
întâmpla mai devreme sau mai târziu peste tot unde s-a început cu legalizarea
căsătoriilor între homosexuali.
Din
acest motiv, în fiecare discuţie pe această temă, trebuie să privim lucrurile
în perspectivă şi să luăm aminte la ce a urmat în alte ţări cum e Canada sau
Scandinavia. Discuţia nu trebuie să se poarte nici de pe poziţii sentimentale
şi nici de pe poziţii de ură. Fiecare cetăţean responsabil trebuie să se
gândească cum va fi influenţată familia lui, copiii lui, şcoala sau parcul unde
merg copiii săi.
Însă,
adevărata miză a acestei lupte stă în acceptarea şi recunoaşterea juridică,
forţată, a homosexualităţii în viaţa publică şi privată. Lupta îndârjită pentru
„căsătoria homo” este legată în realitate de obsesia homosexualilor ca
societatea să le accepte comportamentele, şi de ideea că, fără a fi forţată
prin lege, societatea n-o să-i accepte niciodată. Făcând din comportamentul
homosexual o chestiune legală, sub forma unei „căsătorii” sau „parteneriate
civile”, se ajunge astfel la recunoaşterea de către stat a acestui
comportament, recunoaştere care atârnă foarte greu în balanţă.
0 comments:
Trimiteți un comentariu