Părintele Ioan, sau voia omului și voia lui Dumnezeu / Nesfinții sfinți și alte povestiri (1)

Pe 5 Septembrie 2012, în sala Teatrului Muzical „Stanislavsk și Nemirovsk – Dancenko” a avut loc desemnarea câștigătorilor pentru premiul național „Cartea anului”, unul dintre cele mai valoroase premii literare acordate anual în Rusia. La concurs au participat peste o mie de cărți și serii de cărți.

După cum a anunțat prezentatorul, după o lună de zile de dezbateri și de îndoieli, cei o sută de membri ai juriului au atribuit acest premiu cărții Nesfinții Sfinți și alte povestiri, scrisă de arhimandritul Tihon (Șevkunov), egumenul mănăstirii Întâmpinării Icoanei Maicii Domnului din Vladimir.

De asemenea, la categoria „Proza anului” a fost nominalizată câștigătoare cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri alături de cărțile Nemții, de A. Terehov și Dansând până la moarte de V. Popov.

La înmânarea premiului, președintele Companiei Naționale de Stat de Televiziune și Radiodifuziune din Rusia, O.B. Dobrodev, a spus: „Sunt mândru și foarte bucuros că am posibilitatea de a-l felicita pe părintele Tihon pentru acest premiu.”

Părintele Tihon a mulțumit, spunând: „Pentru mine este o bucurie neașteptată că acestei cărți, a cărei temă principală este legătura tainică a omului cu Dumnezeu, i s-a atribuit o atenție și un interes deosebit din partea juriului și a cititorilor.”

Cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri, lansată pe piață doar în urmă cu un an, a fost, potrivit rapoartelor mass-media, cea mai bine vândută carte din Rusia în anul 2012. În acest scurt timp cartea a fost retipărită de șase ori, ajungând la un tiraj de 1.100.000 de exemplare și fiind tradusă în engleză, greacă, sârbă, română și alte limbi.

Volumul Nesfinții Sfinți și alte povestiri a câștigat și premiul întâi la concursul „Cartea Runet – 2012”. Conform rezultatelor votului de pe site-ul Ozon.ru, utilizatorii Runet au votat la categoria „Artă literară” cel mai bun roman cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri, scrisă de arhimandritul Tihon (Șevkunov), egumenul mănăstirii Întâmpinării.

Pe 28 noiembrie 2012, cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri a fost distinsă cu premiul pentru literatură națională „Marea Carte”.

*

Cu permisiunea Editurii Egumenița postăm în zilele care urmează o serie de povestiri din această carte. Menționăm că materialele nu pot fi preluate sau repostate decât în baza unui acord scris al Editurii Egumenița.

*

Arhimandritul Ioan Krestiankin

Prima dată l-am văzut pe Arhimandritul Ioan(Krestiankin) în anul 1982, când am venit la Mănăstirea Pecerska din Pskov. Pe atunci, se pare, nu mi-a făcut o impresie deosebită; era un bătrânel cu suflet bun, destul de viguros(în acea vreme avea doar șaptezeci și doi de ani), veșnic grăbit, agitat chiar, înconjurat tot timpul de o mulțime de pelerini. Ceilalți viețuitori ai mănăstirii aveau o înfățișare mult mai sobră, mai ascetică și chiar mai serioasă.

De obicei, înainte de a începe slujba vecerniei, din corpul de chilii al Mănăstirii Pecerska din Pskov pornea o procesiune cam ciudată. Tânărul econom al mănăstirii, părintele Filaret, luându-l de braț pe părintele Ioan, îl trăgea aproape în fugă pe acesta după sine, astfel încât părintele Ioan abia izbutea să țină pasul cu ucenicul său de chilie. După ei pornea îndată mulțimea pelerinilor, care îl așteptau pe părintele afară. Și așa, cu toții, alergau prin curtea mănăstirii. Mantiile și camilafcele călugărilor fâlfâiau, părintele fie se împiedica, fie se înăbușea din pricina goanei, gâfâind și încercând totuși să binecuvinteze în grabă pe câte unul dintre pelerini și să răspundă uneori la anumite întrebări. Părintele Filaret din pricina aceasta se supăra grozav și striga fie la părintele, fie la pelerini, pe care uneori chiar îi alunga cu umbrela. Într-un sfârșit, îl obliga pe părintele Ioan să intre în Biserică și îl târa degrabă în altar.

Trebuie să spun că economul nu făcea asta din răutate, ci pentru că în perioada race a anului, părintele Ioan răcea destul de repede afară. Iar când era cald părintele risca să nu mai ajungă deloc la Biserică, pentru că oamenii îl țineau ore întregi.

Alături de frații care făceau acolo ascultări, urmărind zi de zi această imagine râdeam din tot sufletul, până când, cu timpul, am început să înțelegem că părintele Ioan, care se târa atât de amuzant la brațul economului supărat, era în realitate unul dintre foarte puținii oameni de pe pământ în fața cărora pier limitele spațiului și ale timpului și cărora Dumnezeu le dă să vadă trecutul și viitorul, la fel cum văd prezentul. Cu mare uimire, și nu fără frică, am simțit pe pielea noastră că înaintea acestui bătrânel pe care oamenii răuvoitori îl numeau în batjocură „doctorul Aibolit”, sufletele omenești erau descoperite cu toate secretele lor, cu cele mai intime năzuințe, cu faptele și gândurile cu atâta grijă ascunse, tăinuite. În vechime astfel de oameni se numeau prooroci, iar la noi, în Biserica Ortodoxă Rusă se numesc stareți.

Părintele Ioan însă niciodată nu se numea pe sine stareț. Iar când i se spunea așa, își plesenea mâinile cu indignare, zicând: „Ce stareți?! În cel mai bun caz suntem niște bătrânei cu experiență!” Și până la sfârșitul vieții a fost ferm convins de acest lucru. Totuși, la fel ca mulți alții care îl știau pe părintele Ioan, noi eram convinși că în persoana lui Domnul ne-a trimis un stareț adevărat, care cunoștea voia Lui dumnezeiască.

În anii aceia locuia la Moscova o femeie deosebit de interesantă și originală, Valentina Pavlovna Konovalovna. Parcă era desprinsă din tablourile lui Kustodiev – o adevărată negustoreasă moscovită. Era văduvă, avea șaizeci de ani și era directoarea unui mare depozit de produse alimentare de pe Calea Păcii. Scundă și plinuță, Valentina Pavlovna ședea de obicei țanțoșă la masa cea mare din biroul ei. Pe toți pereții atârnau reproduceri de icoane în rame, de dimensiuni impresionante, iar pe podea, sub masa de scris, se afla un sac enorm ticsit cu bani pe care Valentina Pavlovna îi administra după judecata ei, fie trimițându-i pe subordonați să cumpere o mașină de legume proaspete, fie miluindu-i pe săracii și străinii care veneau în număr mare la depozitul ei.

Subalternii Valentinei Pavlovna se temeau de ea, dar o iubeau. Înainte de Postul Mare, Valentina Pavlovna aducea preoți să facă Sfântul Maslu chiar în biroul ei. La Sfântul Maslu participau întotdeauna cu evlavie și tătarii care lucrau la acel depozit. Deseori, în acei ani de mari lipsuri îi făceau vizite scurte egumeni din Moscova și chiar arhierei. Cu unii era respectuoasă, iar cu alții, pentru că nu aproba „ecumenismul” lor, era aspră și chiar arțăgoasă.

Nu odată am fost trimis cu un camion mare din Peciora în capitală să iau alimente pentru mănăstire de Paști și de Crăciun. Valentina Pavlovna ne primea întotdeauna cu căldură, ca o mamă, pe noi, frații cei tineri, căci nu demult își îngropase unicul ei fiu. Și așa ne-am împrietenit. Acest lucru se întâmplase mai ales din cauză că întotdeauna aveam aceeași temă de discuție – duhovnicul nostru, părintele Ioan.

Părintele era, se pare, singurul om din lume înaintea căruia Valentina Pavlovna se intimida, dar pe care totuși îl iubea și îl respecta nespus de mult. De două ori pe an venea cu angajații ei cei mai apropiați la Peciora, postea și se spovedea pentru a se împărtăși. În zilele acelea era cu neputință să o recunoști: era blândă, tăcută, sfioasă, nu semăna deloc cu „patroana din  Moscova al Mănăstirii Pecerska din Pskov. Acest metoc trebuia înființat în vechea mănăstire Sretenski (a Întâmpinării icoanei Maicii Domnului din Vladimir) și pentru a definitiva o mulțime de acte trebuia să merg des la Peciora.

Valentinei Pavlovna îi apăruse o afecțiune la ochi, însă nimic deosebit – o cataractă specifică vârstei. M-a rugat să-i cer blagoslovenie părintelui Ioan pentru o mică operație la renumitul Institut Teodorov. Răspunsul părintelui Ioan, trebuie să recunosc, m-a uimit: „Nu, nu, în nici un caz. Nu acum, să mai treacă timpul” a spus el cu convingere. Când m-am întors la Moscova i-am transmis Valentinei Pavlovna cuvintele acestea, însă ea s-a tulburat foarte mult, fiindcă vorbise deja la Institutul Teodorov și totul era stabilit. Valentina Pavlovna i-a scris părintelui Ioan o scrisoare amănunțită, cerându-i din nou binecuvântare pentru operație și lămurindu-l că nu era decât o intervenție minoră, care nu prezenta nici un pericol.

Părintele Ioan știa, desigur, la fel de bine ca și ea cât de simplă era operația de cataractă. Însă, citind scrisoarea adusă  de mine, s-a tulburat destul de tare. Am stat mult cu părintele, iar el era neliniștit și mă îndemna să o conving pe Valentina Pavlovna, orice ar fi, sp renunțe îndată la operație. I-a scris o scrisoare amănunțită în care o ruga stăruitor și cu puterea lui de duhovnic o binecuvânta să amâne operația pentru o vreme.

În vremea aceea împrejurările din viața mea s-au petrecut în așa fel încât am avut parte de două săptămâni libere. De mai bine de zece ani nu avusesem parte de timp liber și de aceea părintele Ioan mi-a dat blagoslovenie să merg să mă tratez la un sanatoriu în Crimeea, vreme de două săptămâni. Și neaparat s-o iau cu mine pe Valentina Pavlovna. Iar despre acest lucru i-a scris și ei în scrisoarea lui, adăugând că operația trebuie făcută după concediu.

-      Dacă va face operația acum, ea va muri... a spus părintele trist, atunci când ne-am luat rămas bun.

Însă la Moscova am înțeles că „se umpluse paharul”. Valentina Pavlovna, probabil pentru prima dată în viață, s-a revoltat împotriva voii duhovnicului ei. Ultima oară când avusese ea concediu fusese mai demult, în tinerețe, atunci însă, fierbând de supărare, spunea într-una:

-      Ei, poftim, ce a mai născocit și părintele. Concediu! Și depozitul în grija cui îl voi lăsa?

Era foarte tulburată că din pricina unei „operații neînsemnate la ochi”, dintr-un țânțar, cum s-ar spune, părintele Ioan făcea armăsar. Însă atunci nu am mai vrut să ascult nimic și am înștiințat-o că voi începe să fac pregătirile pentru călătorie și în cel mai scurt timp urma să pornim împreună spre Crimeea. În cele din urmă Valentina Pavlovna, pare-se, s-a resemnat.

Au trecut câteva zile, timp în care am primit binecuvântare de la Patriarh pentru concediu, am comandat două bilete (toamna târziu nu erau greu de găsit) și am sunat la depozit să-i comunic Valentinei Pavlovna data plecării noastre.

-      Valentina Pavlovna este la spital. Astăzi i se face operația, mi-a comunicat adjunctul ei.

-      Cum?! am țipat eu. Doar părintele Ioan i-a interzis!

Cu vreo două zile în urmă, după cum am aflat, venise la mănăstire o oarecare maică. În lume fusese medic și, aflând despre problema cu cataracta, s-a tulburat și ea din pricina hotărârii părintelui Ioan. Susținând-o întru totul pe Valentina Pavlovna, i-a cerut binecuvântare pentru operație unuia dintre duhovnicii Lavrei Sf. Treime a Sfântului Serghie, și chiar în ziua aceea a primit blagoslovenie. Mulțumită, Valentina Pavlovna a pornit spre Institutul Teodorov, socotind că după o operație așa de ușoară și rapidă, peste două-trei zile putea să plece cu mine în Crimeea. Dar în timpul operației a paralizat total.

Aflând acest lucru m-am grăbit să sun la Peciora, la părintele Filaret, economul mănăstirii și ucenicul de chilie al părintelui Ioan. În cazuri excepționale părintele venea la părintele Filaret și folosea telefonul lui.

-      Cum a putut face așa ceva? De ce nu m-a ascultat? Aproape că plângea părintele, auzind vestea mea tristă și confuză. Dacă eu stărui asupra unui lucru, înseamnă că știu ce fac!

Ce puteam să-i spun? L-am întrebat doar cum putem să o ajutăm – Valentina Pavlovna rămăsese fără cunoștință în urma operației. Părintele Ioan mi-a poruncit să iau Sfintele Daruri de la biserică să le duc în chilie și îndată ce își va reveni în fire Valentina Pavlovna, fie ziua, fie noaptea, să merg fără întârziere să o spovedesc și să o împărtășesc.

Pentru rugăciunile părintelui Ioan, în ziua următoare Valentina Pavlovna și-a revenit. Rudele ei m-au înștiințat îndată și după o oră am fost la spital.

Au adus-o în vestibulul de reanimare pe o targă mare de metal. Stătea sub un cearșaf alb – mică și neajutorată. Când m-a văzut a închis ochii și a început să plângă. Nu putea vorbi. Dar și fără cuvinte am înțeles mărturisirea ei. I-am citit rugăciunea de dezlegare și am împărtășit-o. Și ne-am luat rămas-bun.

În ziua următoare a mai împărtășit-o odată părintele Vladimir Ciuvikin. Și chiar în seara aceea a murit. Iar noi am îngropat-o pe Valentina Pavlovna cu un sentiment de pace și lumină. Căci, după vechea tradiție bisericească, sufletul omului care s-a învrednicit de Sfânta Împărtășanie în ziua morții urcă direct la tronul Domnului.

Sursă:  Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 32-33, 35-38

Cartea se poate comanda on-line ​de pe saitul ​e​diturii Egumenița 

​Saitul oficial internațional al al cărții ​http://everyday-saints.com/

​

Mulțumim editurii Egumenița pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea acestor fragmente.