Sfântul Ierarh Ghelasie, mare egumen al Mănăstirii Râmeț / Modele românești (3)

Pe vremuri, eram studentă la Facultatea de Electrotehnică în Cluj. În anul 1992, mai aveam de susținut pe 29 iunie partea a II-a a ultimului examen din sesiunea de vară. Sf-Ierarh-Ghelasie-de-la-Râmeț.

Tot pe 29 iunie urma să aibă loc un mare pelerinaj la Mănăstirea Râmeț cu prilejul canonizării Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț. Îmi doream mult să merg la canonizarea Sfântului, dar era și ultima dată pentru susținerea examenului.

În aceste condiții, am hotărât să mă duc totuși în acest pelerinaj unic cu prețul unei restanțe în sesiunea din toamnă.  Pelerinajul și slujba de canonizare au fost minunate!

Ulterior, în toamnă, m-am prezentat la Facultate pentru restanță. Căutam afișul care anunța data de examinare la materia respectivă, dar era de negăsit. M-am întâlnit cu un coleg și i-am spus nedumerirea mea.

Atunci, colegul meu mi-a spus că nu există dată pentru restanțe deoarece profesorul ne-a trecut pe toți. Eram buimăcită, îmi venea greu să cred că am trecut fără să mă prezint și la partea a II-a a examenului. Am verificat și la secretariat, unde mi s-a confirmat oficial că nu există reexaminare deoarece nu există restanțieri.

Nici o jertfă pentru credință nu rămâne nerăsplătită la Dumnezeu! Căci El a zis: “Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”

D-na Cornelia, Cluj-Napoca

Sursă: Blog - Ajutor la examene

*

Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni, una din cele mai vechi mănăstiri româneşti, a fost întemeiată pe la începutul secolului al XIII-lea de vestiţii eremiţi ce se nevoiau în peşteri pe valea pârâului cu acelaşi nume. În secolele următoare, Mănăstirea Râmeţ avea o obşte destul de numeroasă şi egumeni devotaţi, care apărau cu multă putere credinţa ortodoxă în satele româneşti transilvănene.

Cuviosul Ghelasie ieroschimonahul a fost cel mai vestit egumen cunoscut al Mănăstirii Râmeţ, cinstit ca sfânt în satele din Munţii Apuseni. Era originar din partea locului. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, mai întâi s-a nevoit ca sihastru pe valea pârâului Râmeţ, deprinzând de la cei mai iscusiţi eremiţi meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obşte şi a ajuns vestit egumen al Mănăstirii Râmeţ.

În tradiţia locului se spune că Sfântul Ghelasie avea doisprezece ucenici, cu care împreună se ruga şi împreună postea, săvârşind sfânta slujbă cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, egumenul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi Duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii.

Acest cuvios egumen era, de asemenea, mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Muntele Râmeţ şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunea lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii numită Hopaţi şi fiind mare arşiţă, încât toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată au aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre şi se cheamă „Izvorul Cuviosului Ghelasie". Mulţi săteni iau apă din acest izvor pentru sănătate şi binecuvântare.

Altă dată, urcând cuviosul în poiană cu asinul său la adunat fân, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Deci, rugându-se mult, şi-a chemat ucenicii poruncindu-le să trăiască în desăvârşită dragoste, să iubească biserica şi să fugă de beţie şi desfrânare. Apoi, sărutându-i pe toţi, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos. În tradiţia mănăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfântului Ghelasie, au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul lui. Potrivit unei însemnări de pe vechea frescă din biserică, Cuviosul Ghelasie a fost hirotonit episcop şi a păstorit, atât obştea monahilor de la Râmeţ, cât şi Arhiepiscopia Ortodoxă a românilor din Transilvania.

În vara anului 1924, venind pârâul mare, a dus în vale multe oase din cimitirul mănăstirii. Atunci şi craniul Sfântului Ghelasie, fiind scos din mormânt, s-a oprit în fereastra bisericii vechi şi se păstrează cu cinste în sfântul altar, spre mângâierea credincioşilor. Sufletul său în cer este numărat în ceata Cuvioşilor Părinţi.

Pentru sfinţenia vieţii lui, Sfântul Ierarh Ghelasie a fost canonizat de Sfântul Sinod la 20-21 iunie 1992, fiind prăznuit la 30 iunie.

Sursă: Sfinți români.ro

Duminica Tuturor Sfinților

APOSTOLUL

Evrei 11, 33-40; 12, 1-2;

Fraţilor, proorocii, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi, iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.

De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30;

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: pentru cel care va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri.

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult, decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cine nu-şi va lua crucea sa şi nu va veni după Mine, acela nu este vrednic de Mine.

Atunci, răspunzând, Petru a zis către Dânsul: iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; oare, ce vom avea noi? Iar Iisus a zis către ei: adevărat vă spun vouă că voi, cei care M-aţi urmat pe Mine, la naşterea din nou a lumii, când va şedea Fiul Omului pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau feciori, sau ţarini pentru numele Meu, însutit va lua înapoi şi viaţa veşnică va moşteni. Dar mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă vor fi întâi.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Lupta aduce cu sine numai povară şi osteneală, dar Biruinţa face plăcere. Aici, însă, la luptele pentru împărăţia cerului, este altfel, căci chiar înainte de biruinţă, chiar în timpul luptei, are cineva deplin temei a se lăuda a triumfa. Iar pentru ca să vezi că aşa se întâmplă, priveşte la sfinţii din toate neamurile şi din toate veacurile, iau cum zice Iacov: „Luaţi pildă de suferinţă şi de robire îndelungată pe proorocii care au grăit întru numele Domnului” (Iacov 5, 10). Aşa, însuşi Pavel, care îndeamnă la această luptă, vorbeşte de nenumăratele pătimiri ale sfinţilor, pe care ar fi cu neputinţă a le număra pe toate, şi apoi adaugă: „Au pribegit în piei de oaie şi de capră, lipsiţi fiind, strâmtoraţi, rău primiţi; ei, de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11, 37-38), şi cu toate aceste necazuri, erau veseli. Aceasta poate să o vadă oricine din purtarea lor, atunci când Apostolii au fost mai întâi aruncaţi în temniţă şi apoi biciuiţi. Ce Ziceau ei atunci? „S-au dus bucurându-se de la faţa sinedriului, că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapte 5, 41).

Vedeţi că şi necazurile au slava şi răsplătirea lor? Priviţi numai la Sfântul Pavel, cum zăcea el în temniţă, Cum se ţâra înaintea judecătorilor, cât de slăvit, cât de strălucit, cât de admirabil se părea el tuturor, mai vârtos Celor care îl prigoneau şi-l pândeau!

Dar ce zic eu că el atunci se părea oamenilor slăvit? Ba încă tocmai când el era bătut, era înfricoşat chiar şi duhurilor rele. Când era în temniţă, sau când suferea sfărâmare de corabie, atunci el săvârşea cele mai multe minuni, atunci el era mai învingător asupra puterilor şi stăpânirilor vrăjmaşe. Deci, fiindcă el ştia bine ce câştig trage sufletul său din necazuri, de aceea zicea: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10), şi pentru aceasta zice în acelaşi loc: „Pentru aceea mă bucur întru slăbiciunile mele, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos” (II Corinteni 12, 10 şi 9). De aceea, când el în epistola sa, voind să dojenească pe unii dintre corintenii care aveau înaltă socotinţă despre sine şi dispreţuiau pe alţii, a fost silit să vorbească despre propriile sale însuşiri covârşitoare.

Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia şi înălţimea sa, ci s-a lăudat cu temniţa, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele şi cu prigonirile ce a suferit, zicând: „De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest „mai mult”, arată în cele următoare: „întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Şi apoi adaugă: „De se cuvine a mă lăuda, întru suferinţele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30).

Vezi cum el întru acestea găseşte mai multă slavă decât în cununile şi însuşirile sale cele slăvite, şi de aceea zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).

Ce înseamnă aceasta: „nu numai atât”! El vrea să zică: „Noi rămânem întru necazuri şi suferinţe nu numai cu curaj şi fără supărare, ba le şi socotim cinste şi ne lăudăm cu aceste suferinţe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă şi la slavă, aşadar, neapărat şi la bucurie, căci unde este slavă şi cinste, acolo este şi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeşte de altă roadă mare şi slăvită a suferinţelor. Care este aceea? El zice: „Suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: „Suferinţa aduce răbdare”!

Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe Şi felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.

De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti. Precum cei care pentru prima dată fac călătorie pe mare ameţesc şi se îmbolnăvesc cumplit, iar cei care au făcut îndelungate călătorii pe mare, care de sute de ori au ţinut lupta cu valurile şi care au suferit încă şi sfărâmare de corabie intră în noile călătorii pe mare plini de curaj şi de vitejie, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile. Citește mai mult...

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

Nici Dumnezeu nu trimite pe slujitorii Săi, pe fiii Săi, pe ostenii Săi în lumea aceasta, fără hrană, fără unelte şi fără arme. Nu sunt oamenii mai prevăzători si mai milostivi decât Dumnezeu – nici pe departe! Aşadar, de vreme ce oamenii au grijă să-i înzestreze pe ai lor cu tot ce le trebuie, cu atât mai mult are grijă Dumnezeu de următorii Săi!

Dumnezeu îşi revarsă din plin harul asupra celor ce fac lucrul Lui; mărturie ne stau Sfinţii Apostoli. Doisprezece oameni întru totul simpli, si ca obârşie si ca stare, lipsiţi de orice avere, vază si putere lumească, au ieşit din casa si din rudenia lor si au pornit să străbată lumea ducând Evanghelia lui Hristos: iată un lucru cu desăvârşire nou, cu desăvârşire potrivnic a tot ceea ce, până atunci,  socotise lumea a fi bun si vrednic de dorit!

Nu poate fi înţeles acest lucru decât prin ajutorul lui Dumnezeu, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu. Cutezanţa de a sta împotriva mincinoasei învăţături a învăţaţilor acestei lumi, împotriva trecătoarei bogăţii a bogaţilor acestei lumi, împotriva puterii întunecate a puternicilor acestei lumi, ar fi avut-o oare nişte pescari de rând, dacă nu i-ar fi hrănit Dumnezeu cu înţelepciunea Sa, dacă nu i-ar fi întărit Dumnezeu cu puterea Sa, dacă nu i-ar fi înarmat Dumnezeu cu armele Sale ?

Ar fi avut ei îndrăzneala de-a îndura chinuri neînchipuite, umilinţe negrăite, bătăi, naufragii, lanţuri, închisoare, batjocură, foame, pietre, vânturare de la un capăt la altul al lumii, aruncare la fiare sălbatice, biciuire, răstignire? Fără îndoială că aceşti doisprezece bărbaţi trebuie să fi primit un ajutor nebiruit, o hrană neobişnuită, o armă nevăzută vrăjmaşului (cf. II Corinteni 10, 4).

Zguduind o lume întreagă cu nemaipomenita propovăduire a lui Hristos înviat, a lui Dumnezeu care S-a descoperit oamenilor în trup şi apoi iarăşi S-a înălţat în cereasca-I împărăţie, ei au semănat  sămânţa unei credinţe noi, a unei vieţi noi, a unei zidiri noi.

Astfel au ieşit din lume; şi atunci abia s-a aprins lumea de focul seminţei semănate de ei, de focul cuvintelor rostite de ei, de focul urmelor lăsate de ei.

Popoare care i-au prigonit s-au risipit de pe faţa pământului; împărăţii ce le-au stat împotrivă s-au prăbuşit în ţărână; case ce nu i-au primit au căzut în ruină; puternici ai lumii care i-au pus la chinuri s-au acoperit de ruşine şi au pierit jalnic. Iar sămânţa aruncată de ei a răsărit şi a dat în floare; din sângele lor a crescut Biserica, ridicându-se pe dărâmăturile mincinoaselor lucruri ieşite din mâini omeneşti sălbatice.

Cei ce i-au primit s-au înălţat; cei ce i-au crezut şi i-au urmat s-au mântuit. O, cu câtă îmbelsugare ii hrăneşte Domnul pe slujitorii Săi! Cum îi înzestrează pe fiii Săi cei credincioşi! Cât de desăvârşit îi întrarmează pe soldaţii Săi!

Domnul întâi îi înzestrează si îi înarmează pe următorii Lui şi abia după aceea îi scoate la lucru şi la luptă. Hristos a arătat aceasta în vremea vieţii Sale pământeşti iar istoria Bisericii după Pogorea Duhului Sfânt a dovedit-o cu prisosinţă.

Evanghelia spune Hristos i-a chemat pe toţi ucenicii Săi si „le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată si să tămăduiască orice boală si orice neputinţă“(Matei 10,1). Apoi le-a spus să meargă si să vestească venirea împărăţiei cerurilor, adăugând: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (10, 8).

Aşadar le-a dat întâi putere, apoi i-a trimis sa lucreze. Pentru o asemenea uriaşă lucrare, era nevoie de o putere uriaşă. Iar că într-adevăr au primit această putere, se vede din  cuvintele Mântuitorului: „în dar aţi luat”.

Iar mai departe, ca să le arate apostolilor cât de mare si de nebiruită este puterea aceasta care va fi cu ei mereu, Domnul le-a poruncit să meargă la lucrul lor fară nici o grijă, fără să ducă aur sau argint sau merinde, sau două haine, sau traistă, sau încălţări; să nu se mâhnească unde nu vor fi primiţi, să nu se gândească mai dinainte ce vor răspunde în faţa prigonitorilor.

După ce le-a dat puterea de care aveau nevoie si după ce i-a încredinţat că acea putere le este lor destul întru toate, abia atunci le-a vorbit Hristos pe faţă despre necazurile si durerile ce îi aşteaptă: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor” (10,16). Şi îndată i-a îmbărbătat: Nu vă temeţi! „La voi însă si perii capului, toţi sunt număraţi” (10, 30). Poartă Dumnezeu de grijă vrăbiilor, şi n-o să poarte de grijă vouă? şi termină Domnul spunând hotărâtoarele cuvinte ce alcătuiesc Evanghelia zilei de astăzi si care arată la ce au să se aştepte cei ce folosesc bine puterea dată lor de Dumnezeu, şi dimpotrivă, ce îi aşteaptă pe cei ce nu folosesc această putere, sau o folosesc rău.

Nimeni nu urmează lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie – şi crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa.

Incă mai trebuie să înţelegem prin cruce nu numai chinul şi durerile ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul si durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau.

Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu si fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Pentru că zice Domnul puţin mai departe:

„Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi” (Matei 10, 39).

Adică: cine-şi ţine cu îndârjire sufletul său cel vechi, pângărit de păcate si sleit de patimi, negreşit îl va pierde, pentru că nimic necurat nu poate intra înaintea feţei lui Dumnezeu. Iar cine îşi pierde sufletul cel vechi, care se leapădă de el si îl taie de la sine pentru Hristos – pentru naşterea sa cea nouă, pentru înnoirea sa, pentru omul cel nou şi pentru sufletul cel nou – îl va afla; va afla acest suflet nou, de o sută de ori mai strălucitor şi mai bogat decât cel vechi. Citește mai mult...

*

Pr. Dumitru Stăniloae:

Conştiinţa se manifestă prin semne, prin gesturi, în toate acţiunile noastre. Gesturile noastre, mişcarea membrelor noastre spre natură, spre ceilalţi, sunt manifestarea unei asemenea conştiinţe. O realitate pur interioară nu se interesează de univers şi de ceilalţi. Omul nu se poate închide în el însuşi. Încă de când eram student ştiam de ce ne închinăm până la pământ, de ce ne facem semnul Crucii: religia este ceva interior. Omul este un întreg. Şi când se închină până la pământ are sentimentul că se afla în faţa lui Dumnezeu. Dacă mănânc ceva, îi mulţumesc pentru aceasta lui Dumnezeu. Şi apoi trupul meu trebuie şi el sfinţit. Trupul nu este separat de suflet şi sufletul nu este separat de trup.

Dacă această lume este ea şi plină de duhuri rele, nu pot lucra atunci în ea în slujba lui Dumnezeu. Dumnezeu însă mă ajută, El este prezent, El stăpâneşte, se afla peste tot. Tot astfel, lăuntrul meu nu este separat de manifestările mele care se orientează spre oameni şi spre lucrurile acestei lumi, care pătrund în lucrurile acestei lumi.

De aceea, tot ce este exterior este important. Interiorul omului a fost separat în mod artificial de exteriorul său. Atunci, nu mai trebuie să vorbesc? De ce să vorbesc? Deoarece cuvântul este o manifestare. Trebuie să păstrez oare totul în sufletul meu?

Religia nu este ceva privat, despre care nu se vorbeşte, ceva între Dumnezeu şi mine.

Omul trebuie să ajungă să fie întreg în comunicarea sa şi să simtă nevoia să arate ceea ce simte. Religia implică comunicarea. De ce vorbeşte Hristos? De ce Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc? De ce vorbesc Apostolii? De ce ne rugăm împreună? Ne aflăm la polul opus al individualismului care este în întregime nerealist şi nu corespunde vieţii omului. Viaţa omului este manifestare. În această manifestare se vede omul, se vede faţa sa, se vede Dumnezeu în cuvintele sale, se vede în gesturile sale dacă face ceva bun. Oare pot să mă rup de trupul meu, să mă comport altfel în trupul meu, într-un mod întinat, scandalos, deşi sunt fiinţă care crede? Citește mai mult...

*

Pr. Sofian Boghiu:

Sfinţenia nu este un cerc închis, ea poate fi dobândită de oricine. Mântuitorul spune pe Muntele Fericirilor: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este! (Matei 5, 48). Nu erau nici călugări atunci, nici nişte oameni speciali care ascultau aceste cuvinte. Era de faţă o mulţime foarte variată şi El la toţi le poruncea să fie sfinţi. Aşa încât sfinţenia este deschisă pentru oricine. De aceea am amintit toate aceste categorii sociale. Toţi au intrat în sfinţenie. Şi aflăm din Vieţile Sfinţilor cum au petrecut şi şi-au săvârşit vieţile lor. Aşa încât cinstea sfinţeniei s-a dat pentru fiecare dintre noi, care uneori ne plictisim de rugăciune, de tot ceea ce ne oferă Dumnezeu pentru sfinţenia noastră.

Noi îi cinstim pe toţi sfinţii pentru viaţa lor pilduitoare, pentru statornicia lor în credinţă, pentru caracterul lor hotărât pe calea binelui şi a dreptăţii, pentru bunătatea inimii lor şi pentru sfinţenia vieţii lor. Îi cinstim pentru că au devenit cetăţenii casei lui Dumnezeu, prietenii şi iubiţii lui Durmezeu şi pentru că acolo unde sunt acum, în împărăţia lui Dumnezeu, ascultă rugăciunile noastre, ne văd cum trăim, cunosc trebuinţele noastre şi necazurile noastre, se bucura de întoarcerea noastră către Dumnezeu şi se roagă şi mijlocesc pentru noi atunci când le cerem ajutorul; iar rugăciunile şi mijlocirile lor sunt ascultate şi bineprimite de Dumnezeu.

Cinstind pe Maica Domnului şi pe sfinţi, cinstim pe Stăpânul lor, Care este Dumnezeul părinţilor noştri şi Dumnezeul nostru al tuturor. Noi toţi suntem chemaţi şi îndemnaţi să ne împrietenim cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi încă din viaţa aceasta, şi să-i chemăm în rugăciunile noastre, să le ascultăm poveţele şi să le urmăm credinţa şi faptele lor, să ne însuşim modelul vieţii lor şi scopul său idealul vieţii lor. Scopul ultim al vieţii lor a fost desăvârşirea sau sfinţenia, iar vieţile lor au strălucit ca nişte făclii luminoase pe cărările întortocheate ale acestei lumi. Ei au ascultat şi au împlinit slăvita porunca dată de Dumnezeu către toată lumea când a zis : Fiţi sfinţi, căci Sfânt sunt Eu ( I Petru 1, 16 )

Această poruncă este dată pentru prima dată lui Moise, pe care o găsim în cartea Levitic, capitolul 11. Deci, încă din vremea Vechiului Testament ni se poruncea să fim sfinţi. Iar astăzi este de batjocură acest cuvânt : "Vrei să fii sfânt? Vrei să faci pe sfântul?" Ca şi cum sfinţenia ar fi ceva interzis. Ar trebui să spunem: " Doamne ajută-mi să fiu sfânt !" Să fim sfinţi cu toţii. Acesta este idealul nostru! Este poruncă să fim sfinţi; porunca de la Dumnezeu. Şi o altă poruncă, asemănătoare cu aceasta, rostită de Mântuitorul pe Muntele Fericirilor, când a poruncit tuturor ascultătorilor Săi de atunci şi din totdeauna : Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este ( Matei 5, 48). Citește mai mult...

„Cel mai important în viață este să ai inima curată înaintea lui Dumnezeu” / Nesfinții sfinți (2)

Pr. Ioan Krestiankin

Cu permisiunea Editurii Egumenița postăm o serie de povestiri din cartea Nesfinții Sfinți și alte povestiri. 

Menționăm că materialele nu pot fi preluate sau repostate decât în baza unui acord scris al Editurii Egumenița.

Odată s-a apropiat de Părintele Ioan un tânăr absolvent al Academiei Duhovnicești și, prezentându-se, printre altele, a spus: „Eu sunt teolog”.

Părintele Ioan s-a întrebat foarte tare și l-a întrebat:

-      Cum? Al patrulea?

-      Ce „al patrulea”? s-a mirat academistul.

Iar părintele Ioan a explicat:

-      Noi cunoaștem în Biserică trei teologi: primul este Ioan Teologul, apostolul și ucenicul cel iubit al Mântuitorului; al doilea este Grigorie Teologul și al treilea este Simeon Noul Teolog. Doar pe ei a hotărât Sfânta Biserică în toată istoria ei de 2000 de ani să-i numească „Teologi”. Dumneavoastră înseamnă că sunteți al patrulea?

Și totuși cui și cum trimite Domnul înțelepciunea duhovnicească? De fapt, ca să fii teolog, nu este deloc obligatoriu să porți rasă și să termini Academia Duhovnicească. „Duhul suflă unde voiește!”, repetă uimit cuvintele lui Hristos apostolul Ioan.

Odată, am fost cu corul mănăstirii noastre, a Întâmpinării, în Orientul Îndepărtat, la o bază militară strategică de aviație. După slujbă și după un concert, ofițerii ne-au invitat la cină. Acea slujbă ortodoxă din îndepărtata unitate militară era cea dintâi după mulți ani. Se înțelege că oamenii se uitau la noi cu interes, ca la ceva straniu, neobișnuit. Înainte de masă, după obiceiul creștinesc, am rostit rugăciunea „Tatăl nostru”. Odată cu noi s-a rugat și s-a închinat și venerabilul general. După vreo două ore, aproape de sfârșitul mesei, ofițerii i-au spus generalului:

-      Tovarășe general, am văzut că v-ați închinat. Noi vă respectăm, dar nu înțelegem. Probabil dumneavoastră ați reușit să meditați asupra unor lucruri la care noi încă nu ne-am gândit. Spuneți-ne, de-a lungul anilor trăiți, ați înțeles care este cel mai important lucru în viață și care este sensul ei?

Firește că asemenea întrebări se pun doar după ce oamenii au mâncat bine, așa cum se mănâncă la ruși, și, stând la masă, sunt pătrunși de încredere și bunăvoință reciprocă.

Iar generalul, un adevărat conducător militar, s-a gândit puțin și a spus:

-      Cel mai important în viață este să ai inima curată înaintea lui Dumnezeu!

Iar eu am rămas uimit: judecând după profunzimea și acuratețea teologică, așa ceva putea spune numai un teolog cu adevărat remarcabil, gânditor și trăitor. Dar generalul de aviație, cred eu, nici nu bănuia lucrul acesta.

În general, pe fratele nostru preot îl pot învăța multe și chiar îl pot face de rușine oameni care se pare că sunt străini de științele teologice.

În timpul tratativelor legate de reunirea cu Biserica Rusă de peste hotare, arhiepiscopul Germaniei și al Marii Britanii, Marcu, mi-a mărturisit că în Rusia i s-a întâmplat un lucru care l-a determinat să creadă că schimbările duhovnicești în țara noastră nu sunt o propagandă, ci sunt o realitate.

Odată, mergea cu un preot cu automobilul prin împrejurimile Moscovei. Preasfințitul Marcu, fiind neamț, pentru el era ceva neobișnuit ca atunci când semnele de circulație de pe traseu indică reducerea vitezei la nouăzeci de kilometri pe oră mașina să meargă cu viteza de o sută patruzeci. Preasfințitul a răbdat destul de mult și, în cele din urmă, într-un mod delicat, i-a atras atenția preotului șofer asupra acestei discordanțe. Însă acela doar a zâmbit ironic în fața naivității străinului și l-a asigurat că totul era în ordine.

-      Dar dacă ne oprește miliția? a întrebat nedumerit Preasfințitul.

-      Și cu ea totul este în ordine! I-a răspuns cu încredere oaspetelui uimit preotul.

După un timp oarecare i-a oprit într-adevăr un milițian. Preotul a lăsat geamul în jos și s-a adresat încrezător și binevoitor tânărului milițian:

-      Bună ziua, comandante! Iartă-ne, ne grăbim.

Dar milițianul nu a reacționat nicicum la salutul lui.

-      Actele dumneavoastră! a zis el.

 - Ei bine, lasă, comandante! a zis părintele ingrijorat. Nu vezi că ne grăbim?

-      Actele dumneavoastră! a repetat milițanul.

Preotului îi era și ciudă și rușine față de oaspetele neamț, totuși nu-i rămăsese nimic de făcut. I-a întins milițianului permisul de conducere și certificatul tehnnic, însă nu s-a abținut și a adăugat pe un ton usturător:

-      Bine, luați-le! Datoria voastră e să pedepsiți, iar a noastră să miluim!

La care milițianul, învăluindu-l cu o privire rece, a spus:

-      Păi, în primul rând, nu noi pedepsim, ci legea. Iar în al doilea rând, nu voi miluiți, ci Dumnezeu!

Și iată atunci a înțeles Preasfințitul Marcu, precum el însuși mi-a spus, că dacă chiar și milițienii de pe drumurile rusești gândesc la un asemenea nivel, înseamnă că în țara aceasta, într-un mod de nepătruns cu mintea, s-a schimbat iarăși totul.

Sursă:  Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 196-198

Cartea se poate comanda on-line ​de pe saitul ​e​diturii Egumenița 

​Saitul oficial internațional al al cărții ​http://everyday-saints.com/

​

Mulțumim editurii Egumenița pentru amabilitatea de a ne fi permis reproducerea acestor fragmente.

Păstrarea virginităţii: alegere responsabilă sau un statut ruşinos?

De Christina Martin

Societatea noastră e obsedată să vorbească despre sex. Luaţi spre exemplu coperta lunii mai a revistei People, cu titlul “Sean şi Catherine: Aşteptăm noaptea nunţii”. Pentru a face lucrurile şi mai clare, sub titlu este adăugat “Fără sex până la Da!”. Coperta îi poate intriga pe unii care s-ar putea întreba de ce ar aştepta cineva să facă sex.

Nu sunt o fană a revistei The Bachelor. Fete de peste 20 de ani ce se sărută cu un tip care îşi oferă iubirea mai multor doamne nu este chiar o pasiune de-a mea. Cu toate acestea, cred că este interesant că America este atât de intrigată de statutul lui Sean de ”virgin renăscut”. Acest statut în concepţia lui Sean se aplică cuiva care a făcut sex în trecut dar a ales să nu mai facă. Un cuvânt folosit şi acceptat pentru acest fel de viaţă este cel de ”celibatar”.

În 2012, Lola Jones, de 29 de ani, olimpică alergătoare pe pistă a ţinut prima pagină a ziarelor cu această declaraţie despre virginitate:

”Este ceva special, un dar pe care vreau să i-l fac soţului meu. Dar vă rog înţelegeţi că această călătorie este grea. Dacă mai sunt persoane virgine acolo undeva, vreau doar să le spun că este cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viaţa mea. Mai greu decât antrenamentele pentru Olimpiadă şi mai greu chiar decât absolvirea facultăţii este să te păstrezi virgină până la căsătorie.”

În timp ce decizia Lolei a fost respectată de unii, alţii au râs de ea. The Blaze relatează:

”După ce Jones a reuşit să se claseze pe locul 4 în finala de 100 de metri garduri, mulţi utilizatori Twitter au început să vorbească despre viaţa ei sexuală. Folosind eşecul ei ca pe o oportunitate de a o critica, aceştia au spus că, dacă ar fi fost activă sexual, probabil evoluţia ei ar fi fost mai bună la Olimpiadă.”

Jucătorul de fotbal Tim Tebow este considerat unul dintre cei mai faimoşi virgini din lumea sportului. Ashley Madison (site-ul rău-voitor care inventează adultere) a oferit un milion de dolari oricui ar putea oferi o dovadă că a făcut sex cu Tebow. Preşedintele consiliului de administraţie şi fondatorul Noel Biderman spune într-un anunţ public:

“Sportul şi sexul (şi desigur, infidelitatea) merg mana în mână. Dacă dl. Tebow se abţine într-adevăr de la relaţii adulte, l-aş încuraja să-şi găsească o doamnă drăguţă, sau două, şi să se bucure de tinereţea şi faima sa pe cât posibil. Am depăşit perioada în care sexul înainte de căsătorie avea un stigmat social, şi sper că în curând vom avea aceeaşi părere despre infidelitate.”

Biderman are parţial dreptate în presupunerile sale cum că nu mai suntem în perioada când sexul premarital avea un stigmat social. Cu toate acestea, răsplata lui de un million de dolari nu a fost niciodată revendicată. Asta dovedeşte că mai există încă oameni pe lume care apreciază abstinenţa până la căsătorie.

Washington Times relatează următoarele fapte legate de activitatea sexuală a adolescenţilor:

“Potrivit unui studiu al Centrului Naţional de Statistici pentru Sănătate din 2011, 68% din băieţi şi 67% dintre fetele cu vârste cuprinse între 15 şi 17 ani nu au avut contact sexual. Un studiu din 2009 comandat de agenţii guvernamentale, inclusiv de Departamentul de Sănătate şi Resurse Umane, a descoperit că adolescenţii se opun contactului sexual premarital atât în general cât şi pentru ei, 53% dintre ei susţinând cu tărie că este împotriva valorilor lor să facă sex înainte de căsătorie şi 62% susţinând că sexul este ceva ce doar oamenii căsătoriţi ar trebui să facă.”

Cred că eforturile anumitor grupuri în această direcţie sunt încurajatoare. Pinky Promise este o mişcare ce cuprinde peste 9000 de membri, formată din femei care s-au decis să se abţină de la sex înainte de căsătorie (dacă sunt singure) sau să rămână fidele soţilor lor (dacă sunt deja căsătorite).

Unii oameni cred că a aştepta până după căsătorie este o glumă. Actriţa de comedie Chelsea Handler a făcut vâlvă  afirmând că nenumăratele despărţiri ale lui Taylor Swift sunt rezultatul faptului că este o virgină care refuză să se dea bătută. Chelsea, care a scris cartea “My Horizontal Love Life: A Collection of One-Night Stands”, nu are nici o problemă în a împărtăşi lumii întregi escapadele sale sexuale, considerând virginitatea ca pe o sursă de amuzament.

Abstinenţa de la sex este o decizie care ar trebui respectată. Oamenii care aleg abstinenţa fac o alegere admirabilă. Ca femeie de 31 de ani, sunt mândră să-mi recunosc virginitatea şi faptul că aştept noaptea nunţii pentru a face sex. Susţin cu toată inima promovarea abstinenţei, deoarece cred că îi învaţă pe oameni lecţii preţioase despre propria valoare, autoeducare, răbdare, despre obligaţii, loialitate şi responsabilitate.

Chiar şi Planet Parenthood trebuie să admită că abstinenţa are beneficiile ei. Pe site-ul lor, ei au postat aceste întrebări şi răspunsuri:

1. Care sunt beneficiile abstinenţei?

·        Abstinenţa  nu are efecte secundare medicale sau hormonale

·        Este liberă

2. Oamenii aleg abstinenţa pentru:

·        A preveni sarcini nedorite

·        A preveni bolile cu transmitere sexuală

·        A aştepta până sunt pregătiţi pentru o relaţie ce include sexul

·        A aştepta să găsească partenerul potrivit

·        A se distra cu parteneri într-un mod romantic şi fără contact sexual

·        A se concentra pe studii, carieră sau activităţi extracuriculare

·        A susţine valori personale, morale sau religioase

·        A trece peste o despărţire

·        A se vindeca după moartea unui partener

·        A urma sfatul medicului în timp ce suferă de o boală sau o infecţie

3. Care sunt dezavantajele abstinenţei?

Sunt câteva dezavantaje ale abstinenţei.

·        Oamenilor li se poate părea dificil să se abţină de la sex pentru perioade mari de timp şi ar putea încheia perioada de abstinenţa fără să fie pregătiţi să se protejeze în faţa unei sarcini nedorite sau a unei infecţii.

4. Avantaje speciale pentru adolescenţi

·        Relaţiile sexuale prezintă riscuri. Abstinenţa este o metodă foarte bună pentru a amâna aceste riscuri până când eşti mai bine pregătit să le înfrunţi. Femeile care nu întreţin relaţii sexuale până la vârsta de 20 de ani – şi care au mai puţini parteneri de-a lungul vieţii lor – pot avea anumite avantaje faţă de alte femei, când vine vorba de sănătate. Ele sunt mai puţin predispuse să contacteze boli cu transmitere sexuală, şi de aceea este puţin probabil că mai târziu să devină infertile sau să dezvolte cancer de col uterin.

Sigur că Planned Parenthood nu crede că abstinenţa este cea mai bună cale de urmat înainte de căsătorie. Ei o văd doar ca pe o alegere dintre multe altele. Organizaţia se opune educaţiei pentru abstinenţă şi promovează metodele contraceptive şi avortul. Planned Parenthood vorbeşte adolescenţilor despre abstinenţă ... dar atât.

A împlini 18 sau 21 de ani nu înseamnă în mod automat că eşti gata să te angajezi în activitatea sexuală. Femei şi bărbaţi cu vârsta între 20 şi 30 de ani suferă consecinţele fizice şi emoţionale ale sexului dinaintea căsătoriei. Un om înţelept a spus cândva că nu există prezervative care să protejeze inima unei fiinţe umane.

Sexul este un dar frumos şi nepreţuit. Şi cred că este cel mai bine împărtăşit în intimitatea şi securitatea oferite de o căsătorie. Dacă eşti virgin sau “virgin renăscut”, cum spune The Bachelor, nu-ţi pierde curajul. Decizia de a fi abstinent te poate face centrul glumelor făcute de oameni, dar este o alegere responsabilă de care n-ar trebui să-ţi fie ruşine vreodată.

Traducător: Diana Lois

Sursă: http://liveactionnews.org

1946-1947. Foametea organizată de Stalin în Basarabia

Copii din Basarabia ucişi de foamete

De Andrei Vartic

Articolul aparţine lui Andrei Vartic şi a apărut în Vocea Basarabiei pe 9 noiembrie 2006. De atunci procesul comunismului a căpătat tuşe mai pronunţate în Republica Moldova şi sper să fie condamnat definitiv, irevocabil şi executat . Articolul se referă în principal la foametea provocată de regimul comunist în 1946-1947, un subiect care lipseşte deocamdată din manualele noastre de istorie.

Români deportaţi

Se împlinesc în această toamnă (noiembrie, 2006) 60 de ani de când Stalin a ordonat pentru Basarabia straşnica teroare a foametei. Dimensiunea acestei orori, realizată de comunişti imediat după finalizarea celui de al doilea război mondial, întrece cu mult pe cea a războiului contra nazismului. O spun chiar jertfele acestui genocid: “În satul nostru n-au mai rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalţi au murit şi mor de foame, nici chiar pe front nu şi-au pierdut viaţa atâţia oameni…” (din relatarea unui funcţionar comunist din raionul Bălţi, RSSM).

Dacă sacrificiul a zeci de milioane de oameni sovietici în lupta contra nazismului avea cel puţin o motivare (“noi, poporul sovietic, nu vom fi cotropiţi de Germania nazistă!”), atunci ororile foamei provocate de PCUS în Basarabia şi Bucovina chiar în timpul procesului de la Nurenberg, nu au altă acoperire politico-juridică decât etnocidul făţiş împotriva poporului român.

Accentuăm această paralelă fiindcă numai în Basarabia şi Bucovina dictatorul Stalin a ucis cu sălbăticie oameni nevinovaţi de o anumită etnie. Nimeni nu era ucis în URSS ca să nu-şi mai spună estonian sau armean. Românii însă erau ucişi ca să nu-şi mai zică români.

Chiar şi etniile deportate în masă, cum ar fi tătarii sau cecenii, nu erau ucişi fiindcă îşi spuneau tătari sau ceceni, ci fiindcă Stalin i-a “judecat” colectiv pentru pretinsa susţinere a lui Hitler. Aşa crimele lui Stalin împotriva umanităţii, realizate chiar sub ochii tribunalului de la Nurenberg, demonstrează că ambiţia lui Stalin era de ai face co-părtaşi la crimele sale şi pe Sir Winston Churchill, şi pe mister Franklin Roosevelt, care ştiau de existenţa genocidului comunist, mai straşnic decât cel nazist, dar tăceau.

Cu această aprobare tacită, cu părere de rău, imperiului universal comunist a primit o mare parte din Europa Centrală şi Asia, şi i s-a dat astfel şi posibilitatea să comită crime încă şi mai grave împotriva umanităţii (să pomenim aici numai fenomenul re-educării de la Piteşti, din România, sau înecarea în sânge a revoluţiei maghiare din 1956).

“La noi foarte mulţi au murit de foame şi continuă şi acum să moară. Oamenii mănâncă cai morţi, ţistari şi alte scârboşenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni…”, iată o altă relatare a teroarei cu arhetipul foamei, de data asta din raionul Dubăsari. Datele sunt luate din “Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti.1940-1950″, ROSSPEN, 2006, cartea recentă a lui Valeriu Pasat, membru corespondent al Academiei de ştiinţe din republica Moldova, deţinut politic al regimului actual comunist din acest stat. Relatările doctorului în ştiinţe istorice V. Pasat sunt luate din arhiva de stat a fostei URSS şi în majoritatea absolută a cazurilor au fost scrise de funcţionarii comunişti ai timpului. Să ne oprim puţin asupra acestor date care au fost până recent secrete: în sat a rămas doar 30% din locuitori, şi lumea continuă să moară de foame; zilnic mor câte 20-30 de oameni; nici chiar pe front nu au murit atâţia oameni…

Deşi Valeriu Pasat estimează (repetăm, în baza datelor din arhiva de stat a fostei URSS) că în anii 1946-1947 doar în RSSM (deci fără Basarabia de Sud, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei) au murit de foame aproximativ 200.000 de oameni, realitatea pare să fi fost mult mai crudă. Mai ales că într-o mulţime de sate şi orăşele nici nu existau curajoşi din cei care să scrie la Moscova despre dezmăţul apocaliptic al foametei (deşi a fost denumită oficial “secetă”, memoria colectivă ia zis şi îi zice “foamete”). “Cadavrele stau împrăştiate pe drum…”, “nici nu mai este unde să-i înmormântezi”, “Oamenii mor ca muştele, pe zi ce trece mor tot mai mulţi”; “oamenii mănâncă oameni”… scriau unii activişti de partid la CC al PCUS. “Oamenii mânâncă oameni”, iată ce stadiu de animalitate a provocat sistemul comunist cu fenomenul re-educării prin foamete colectivă, iată din ce oameni, re-educaţi cu acest tip de animalitate, şi-a recrutat partidul comunist slujitorii cei mai fideli şi ucigaşii. Mulţi din ei mai sunt la putere în statul european republica Moldova şi continuă să terorizeze cu foamea, alcoolismul şi subdezvoltarea peste 3 milioane de europeni în văzul şi cu aprobarea tacită a structurilor democratice europene.

Deşi Valeriu Pasat estimează (repetăm, în baza datelor din arhiva de stat a fostei URSS) că în anii 1946-1947 doar în RSSM (deci fără Basarabia de Sud, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei) au murit de foame aproximativ 200.000 de oameni, realitatea pare să fi fost mult mai crudă. Mai ales că într-o mulţime de sate şi orăşele nici nu existau curajoşi din cei care să scrie la Moscova despre dezmăţul apocaliptic al foametei (deşi a fost denumită oficial “secetă”, memoria colectivă ia zis şi îi zice “foamete”). “Cadavrele stau împrăştiate pe drum…”, “nici nu mai este unde să-i înmormântezi”, “Oamenii mor ca muştele, pe zi ce trece mor tot mai mulţi”; “oamenii mănâncă oameni”… scriau unii activişti de partid la CC al PCUS. “Oamenii mânâncă oameni”, iată ce stadiu de animalitate a provocat sistemul comunist cu fenomenul re-educării prin foamete colectivă, iată din ce oameni, re-educaţi cu acest tip de animalitate, şi-a recrutat partidul comunist slujitorii cei mai fideli şi ucigaşii. Mulţi din ei mai sunt la putere în statul european republica Moldova şi continuă să terorizeze cu foamea, alcoolismul şi subdezvoltarea peste 3 milioane de europeni în văzul şi cu aprobarea tacită a structurilor democratice europene.

Să încercăm să estimăm aceste date. În RSSM erau în 1946 peste 1500 de localităţi. Foametea cea mai dură a durat vreo 10 luni (ţistarii erau mâncaţi în vara lui 1947), adică aproximativ 300 de zile, până a apărut roada mizeră a anului 1947 (un detaliu elocvent, deşi comuniştii spuneau că foamea a fost provocată de seceta din vara anului 1946, bătrânii susţin că în primăvara lui 1947 grâul a răsărit peste tot fără a fi semânat. “Când a dat în pârg acel grâu, am scăpat de foamete!”, susţin supraveţuitorii). Dacă în fiecare din cele 1500 localităţi oamenii au murit şi continuau să moară “ca muştele”, aşa cum scriu “corespondenţii” lui Stalin, numărătoarea va trece şi peste 400.000 de jertfe, majoritatea bâtrâni şi copii. Mare parte din ei nici nu au fost luaţi la evidenţă de organele statistice ale noii puteri comuniste. Fiindcă Stalin ştia ce face, chiar şi “intrarea binevolă” în colhozuri a amânat-o până în toamna lui 1949, după un nou val al deportărilor în masă “executat” tot sub ochii întregii lumi pe 6 iulie 1949. Se vede, aşadar, “de la o poştă” că Stalin a omorât în Basarabia cu foametea mult mai mulţi oameni decât a ucis necruţătorul război dintre marile puteri ale lumii, război în care poporul român a fost folosit doar ca simplă carne de tun, doar pentru a-l dezmembra etnic şi politic, doar pentru a-l micşora demografic până la limitele dispariţiei.

Cum a fost “organizat” genocidul prin foamete contra poporului român din Basarabia şi Bucovina? Simplu, comisarii au măturat în toamna anului 1946 toate produsele alimentare din podurile şi ambarele cetăţenilor. Absolut tot, până la ultimul grăunte. şi există mii şi mii de mărturii în acest sens. Nu importa că erai avut (adică culac) sau sărac. Puteai să ai în familie şi 14 copii – nu erai cruţat. Antropoizii comunişti, aleşi de Stalin din cei mai întunecaţi şi mai agramaţi oameni, nu aveau absolut nici o jele faţă de “români”. Cine se opunea era imediat împuşcat sau trimis în Gulag (la o moarte încă şi mai chinuitoare). Cine încerca să fugă peste hotare, adică în România, era prins şi împuşcat sau trimis în Gulag. Şi mai tragic – cine reuşea şi trecea hotarul în România era prins de bolşevicii români şi “repatriat” pentru a fi împuşcat sau trimis în Gulag. Ba chiar şi basarabenii care reuşiseră să fugă înainte de 23 august 1944 erau hăituiţi în România, arestaţi şi “repatriaţi” în URSS, unde erau împuşcaţi sau trimişi în Gulag. Nu a fost iertat nici măcar Pantilimon Halipa, patriarhul Marii Uniri de la 1918… Dar oamenii fugeau de foamete şi în alte regiuni ale URSS, mai ales în Siberia şi la nordul depărtat. Şi Valeriu Pasat demonstrează în cartea citată mai sus că în gările Basarabiei se adunau zilnic pentru acel exod zeci de mii de oameni, hăituiţi şi aceştia de comisarii lui Stalin.

De ce a organizat Stalin acest măcel în plină desfăşurare a procesului de la Nurenberg? Au fost câteva motive. Primul era, desigur, bolşevizarea prin violenţa foamei, experiment reuşit în Ucraina în anii 1930-32 şi în Rusia în anii 1918-1920. Apoi – “uitarea de bună voie” a denumirii corecte a etniei din care faci parte şi impunerea “ideii” Moldovei Mari Socialiste, întinse de Stalin de la Balta până în inima Balcanilor. Urma forţarea românilor din Basarabia să intre “cu cerere” în colhozuri, cedând, iar “de bună voie”, statului toate proprietăţile (pământ, fabrici, magazine, depozite, animale, mijloace tehnice, case). Venea schimbarea radicală a structurii etnice a Basarabiei. În locul românilor ucişi cu foamea Stalin a adus în RSSM sute de mii de ruşi şi ucraineni (în sudul Basarabiei au fost populate imediat toate satele nemţilor “reptariaţi” de Hiltler în 1940). Alt motiv era învăţarea rapidă, de frică, a limbii ruse. Urma transformarea, tot prin teroarea foamei, a mentalului de proprietar şi agricultor în cel de proletar. şi, mai ales, zombificarea şi mancurtizarea copiilor, transformarea lor în carne de tun sau braţe ieftine de muncă. Iar Basarabia avea cea mai înaltă rată din natalitate şi din Regatul României, şi din fosta URSS, populaţia ei crescând natural cu peste 32% în zece ani.

Majoritatea celor rămaşi în viaţă, dar şi noi născuţii, şi acesta este un straşnic substrat al genelor umane, îl idolatrizau fără rezerve pe criminal, denumindu-l “tătucă”. Autorul acestor rânduri ţine minte cum în martie 1953 mii şi mii de oameni plângeau în hohote în toată Basarabia atunci când s-a dat anunţul despre moartea “tovarăşului Stalin”. Mulţi, foarte mulţi din cei deveniţi comunişti prin mecanismul “subtil” al foametei organizate, sunt fideli fostului regim până astăzi. Nimic, nimeni nu-i poate convinge pe aceşti oameni decapitaţi de suflet că anume Stalin şi partidul comunist au ordonat acel genocid, de fapt etnocid. Cercetarea noastră, vizează, însă, şi entităţi umane aşezate mult mai sus în ierarhia lumii decât amărâţii din rândurile cărora Stalin îşi recruta ucigaşii. Au ştiut americanii şi englezii de crimele basarabene ale lui Stalin? Desigur. De ce au tăcut? şi de ce tac (iată, au ambasade la Chişinău şi Bucureşti)? Ştie clasa politică “democratică şi anticomunistă” de la Bucureşti de uciderea prin înfometare a sute de mii de cetăţeni români în Basarabia în anii 1946-1947? Desigur. De ce atunci comisia prezidenţială condusă de profesorul Vladimir Tismăneanu a decis să judece crimele fostului regim comunist începând cu anul 1948? Nu cumva ca să treacă cu vederea faptul că aceste crime înseamnă peste un milion de jertfe anume în Basarabia şi Bucovina? Nu cumva pentru a ascunde pe antropoizii (de nenumărate etnii) care au executat masacrul ordonat de Stalin? Unul din ei, cei drept radiofonic şi pedagogic, a fost şi tatăl profesorului Tismăneanu, cetăţeanul român Leonte Tismaneţki, născut la Soroca, în Basarabia. Nici pe el, nici pe soţia lui, nici pe Iosif Kişinevskii, nici pe alţi tovarăşi bolşevici basarabeni, regimul comunist din România nu i-a repatriat în URSS…

“Sunt înmormântaţi câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine şi oamenii mor ca muştele…”, iată încă o relatare cutremurătoare din raionul Orhei, preluată de Valeriu Pasat din arhiva de stat a fostei URSS. În multe sate din Basarabia mureau şi câte 50 de oameni pe zi. Şi foamea crâncenă a durat vreo 300 de zile. Informările de acest gen, se spune, “au înmuiat” până la urmă “inima de oţel a tovarăşului Stalin”. El a trimis în Basarabia o comisie în frunte cu Alexei Kosâghin, viitorul “reformator” al URRS de după Hruşciov. Acela a raportat că în RSSM, “cu adevărat, sunt foarte muţi distrofici”. Stalin a citit atunci scrisoarea lui Kosâghin la ospeţele de noapte de la celebra vilă de la Moscova şi l-a poreclit imediat, râzând copios împreună cu tot Biroul Politic al CC al PCUS, “distrofic”. Porecla i-a rămas “reformatorului” până la moarte.

Pe 7 noiembrie 2006 comuniştii din republica Moldova, în frunte cu toată conducerea acestui stat “democratic” (cel mai sărac din Europa, bugetul r. Moldova, 770 mln. USD la 4,455 milioane locuitori, fiind mult mai mic decât al Andorei, 71.000 locuitori, 2 miliarde USD), adică V. Voronin, M. Lupu, V. Tarlev, V. Stepaniuc, E. Ostapciuc şi alţii, au serbat în centrul Chişinăului a 89-a aniversare a “Marii Revoluţii” din octombrie 1917. Nici un cuvânt nu s-a spus la această manifestare de stat “democratic”despre evenimentele de acum 60 de ani prin care Stalin şi partidul comunist din URSS au sacrificat sute de mii de români în Basarabia şi Bucovina. Nici un cuvinţel nu s-a amintit despre faptul că primul experiment de reeducare în masă prin înfometare a fost ordonat de Vladimir Lenin, primul bolşevic, şi unul din cei mai mari criminali al lumii încă în anul 1918. Nici un cuvânt nu a pomenit tovarăşul Vladimir Voronin nici despre acel milion de români alungaţi de actualii comunişti din statul european republica Moldova tot cu mecanismul fricii de foame. Nici un cuvinţel despre zecile de mii de copii şi bătrâni subalimentaţi din statul pe care îl conduce. Aşa arhetipul reeducării prin foamete dă rezultate “pozitive şi democratice” şi menţine subdezvoltarea şi comuniştii la putere şi la 60 de ani după procesul de la Nurenberg, care s-a făcut a nu vedea straşnicul genocid comunist din Basarabia şi Bucovina. Şi tot aşa autorul cărţii despre genocidul comunist din Basarabia a fost condamnat de noul regim comunist basarabean la ani grei de puşcărie.

Sursa: http://fantana.wordpress.com/