Horia Bernea / Prin cele ce se văd

Orizontul Bernea - Expoziţie de pictură la Palatul Mogoşoaia

Expoziţia Horia Bernea, colecţia Mircea Pinte - Muzeul de Artă Cluj-Napoca

Horia Bernea: „Porţi împărăteşti" / Prin cele ce se văd

Şcoala de Duminică - Horia Bernea: „Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi”

Pe 14 Septembrie 1938 s-a născut, la Bucureşti, pictorul Horia Bernea (d. 2000, la Paris), ctitor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti şi una dintre marile conştiinţe ortodoxe contemporane.

„Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.

Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.

Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu „cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzica şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu „al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început nouă viaţa printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...

Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importantă şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.

Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Taranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene „de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi „instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl „îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.

Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţa de aprofundare lipsită de suficientă ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.

Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplină experimentului...

Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.

Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie „tare" şi articulaţie „slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerentă formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor „tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia „slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.

Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce „vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.

Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?

Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.

Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, „muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze „slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt „simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un „simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin încorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu „producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.

Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?”

(fragmente din "Câteva gânduri despre cantităţi, mentalitate şi încrucişare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Ţăranului Român, 1993)

Sursă: Creștin Ortodox

Prin cele ce se văd: „Interior de biserică"-Horia Bernea

„Interior de biserică"-Horia Bernea

“Şi iată-mă cum stau şi îl reproduc: un gest pleonastic, dacă a fost vreodată unul. A fost o provocare, într-un fel. Dar nu cred că acesta a fost motivul pentru care am abordat acest subiect. Cred în continuare că este un subiect de o dificultate aproape de neînvins. În 1969, 1970, 1971, tot ce mi-am dorit a fost să confer o dimensiune sacră  gestului de a picta şi de a privi. Să ajung la un mod de a privi care să nu fie nici plictisit, nici obosit.  Am observat că din momentul în care pui ceva în mişcare, arta devine o formă de comunicare. Părea, la acea vreme, foarte important pentru mine să reconstruiesc sacrul pictând orice în afară de  biserici într-un mod care este absolut impersonal, care nu are nimic de-a face cu subiectul. În timp, lucrurile au luat o altă turnură. Pe de o parte, chiar şi pictatul copacilor  necesita o conotaţie a dragostei, o licărire sacră, în afară de gestul propriu-zis al  picturii, iar pe de altă parte am fost forţat să îmi reafirm credinţa. Asta am simţit.”

Horia Bernea

Școala de Duminică: Mărturia de creștin – o cale către îngeri, dialog cu artista Silvia Radu

Sursă foto: Artindex

Floarea Tiulea 

O grădină cu serafimi şi heruvimi, cu chipuri blânde şi gingaşe, părând să vestească ceva anume, cu flori în culori paradisiace care bucură ochiul şi sufletul celui care le priveşte, cu icoane în argint şi bronz purtându-ne spre lumea veşniciei, aşteaptă în aceste zile la Palatul Mogoşoaia spre descoperirea universului unei puternice personalităţi artistice - Silvia Radu, sculptor şi pictor de mare talent, care prin tot ceea ce face doreşte să arate o cale. O cale pe care, aşa cum spunea Doina Mândru, directorul Centrului cultural Palatele Brâncoveneşti ce găzduieşte expoziţia, artista a descoperit-o, în plastică şi în viaţă, o parcurge şi o împlineşte, prin mărturia ei de creştin autentic.

Despre această cale, despre împliniri şi regrete, despre ce înseamnă credinţa adevărată, Silvia Radu a acceptat să ne vorbească în Grădina sa cu îngeri, ce îşi are deschise porţile până la 2 iulie pentru toţi cei care vor să păşească pe aleile sale, întru întâlnirea cu heruvimi şi serafimi și cu bucuria de culoare.

Sursă foto: Artindex 

Doamna Silvia Radu, iată că ne invitaţi din nou în Grădina dumneavoastră cu îngeri, cu care tineţi să ne bucuraţi şi de această dată şi să ne faceţi un dar înaintea zilei dumneavoastră de naştere. Serafimii şi heruvimii pe care îi aduceţi printre noi, mai toți cu expresii puţin grave, par să ne vestească ceva anume. Ne desluşiţi din vestirile lor?

Evident că îngerii nu sunt ai mei. E Grădina cu îngeri, dar în sensul că Silvia Radu vi-i arată, ca să zic aşa, deşi nu vreau să par că mă împăunez cumva. Eu vreau să trag, într-un fel, un semnal de alarmă că toţi avem nevoie de îngerii noştri, eu de al meu, dumneavoastră de al dumneavoastră, celălalt de al lui. Fiecare avem un înger de la Botez, pentru că, în general, noi, românii, suntem botezaţi şi avem câte un înger, deci trebuie să stăm cât mai în preajma îngerilor noştri, pentru că ei sunt buni şi ne călăuzesc. Îngerul nostru, când vede că o luăm pe o cale care nu este cea mai bună, se întristează foarte tare. De aceea să încercăm să simţim când îngerul nostru e trist şi când este bucuros de faptul că noi suntem nişte oameni întregi, normali, cu credinţă în Dumnezeu şi cu dorinţa de a fi tot timpul în Grădina asta minunată pe care El ne-o oferă, lumea aceasta a Lui, superbă, prin care trecem ca să ajungem dincolo, într-un loc şi mai minunat despre care încă nu ştim multe, dar sperăm să ajungem cu ajutorul acestor călăuzitori ai noştri care sunt îngerii.

        

Sursă foto: Senso TV

Cât de importantă este relaţia cu îngerii pentru oamenii de artă?

Oamenii de artă ar trebui să-şi dea seama că tot ceea ce fac bun este sub imperiul Duhului Sfânt. Toată creaţia noastră depinde de duhul pe care noi îl primim pentru că, dacă noi ne ocupăm sufletul cu ceva rău, Duhul nu mai vine. Se ştie că, dacă-L ai pe Dumnezeu în tine, cel rău nu poate să pătrundă, dacă îl ai pe cel rău în tine, Dumnezeu nu are cum să intre pentru că nu are loc. Eu cred că un artist trebuie să aibă un mesaj care să ajute oamenii. Un mesaj care îl duce pe om spre păcat este o greşeală enormă. Noi nu avem voie, ca artişti, să inducem în oameni răul. Menirea artistului este aceea de a-l face pe om mai bun, mai ferit de rău. A arăta omului partea urâtă şi rea este un lucru necuvenit. Artistul trebuie să facă în aşa fel încât să-l facă pe om mai bucuros şi mai alipit de adevărata sa menire în lume şi anume găsirea drumului adevărat spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că dacă nu găsim acest drum înseamnă că suntem pierduţi.

Printre îngeri aveţi şi chipuri de mucenici ai închisorilor comuniste, precum cel al lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Ce a însemnat pentru noi jertfa lor? Profesorul Ion Pătrulescu, devenit călugăr la Mănăstirea Oaşa, spunea că „în afară de zona noastră ortodoxă, nu mai există nicăieri puterea cutremurătoare pe care ne-au dat-o sfinţii închisorilor, care s-au luptat faţă către faţă cu fiara”. Ce am făcut noi, cei de astăzi, cu puterea aceasta?

Mi se pare că această putere ne hrăneşte pe foarte mulţi dintre noi. Şi chiar dacă aceşti oameni, care au suferit în închisori şi care ne călăuzesc acum din Împărăţia lui Dumnezeu, nu sunt recunoscuţi oficial ca sfinţi, într-o bună zi vor fi recunoscuţi. Important este că noi, poporul, am simţit sfinţenia lor. Sunt atâţia sfinţi care au fost recunoscuţi foarte târziu. Nu asta este important. Important este că ei deja lucrează în noi şi ne imprimă duhul bun şi ne ajută să presimţim prăpastia ca să nu cădem drept în ea.

Se pare că, prin tot ceea ce faceți, atât în artă, cât și în viața personală, urmați exemplul lui Horia Bernea care, așa cum mărturiseați într-un alt interviu, v-a spus oată că fiecare gest al lui, chiar dacă nu se observa, era pentru Biserică.

Da, pentru că Horia Bernea a fost pentru mine un mare exemplu. Am avut o şansă foarte mare să-l cunosc pe Horia Bernea. Noi ne vedeam foarte des, având atelierul în aceeaşi clădire şi, efectiv, m-am hrănit cu ceea ce Horia Bernea mă învăţa.

Cât de prezent mai este astăzi Dumnezeu în viaţa oamenilor? Cunoscutul teolog şi etnolog Costion Nicolescu spunea nu demult că în această epocă se tace mult în legatură cu Dumnezeu.

Sunt de acord cu asta. Eu am învăţat de la părintele Teofan, actualul mitropolit al Moldovei, când era episcop vicar al Bucureştiului, care tot timpul ne spunea la sfârşitul slujbei – „Fiţi mărturisitori, fiţi mărturisitori, toţi trebuie să fiţi, când ieşiţi din Biserică, mărturisitori”. Eu am preluat lucrul acesta şi mi se pare că suntem absolut obligaţi să o facem fiecare în felul său. Eu am o fire mai extrovertită, dar poţi și să nu vorbeşti şi totuși să ai putere mai multă decât cel care vorbeşte. Adică, dacă eşti un om plin de har, irumpe harul din tine. Din mine nu irumpe harul, dar eu încerc să-l fac auzit, văzut prin vorbe. Nu ştiu dacă reuşesc, dar mi-aş dori lucrul ăsta.

În orice caz, îi admir mult pe oamenii aceştia, precum un Sorin Dumitrescu, un Dan Puric, care fac enorm. Sau pe Andrei Pleşu. Cred că, prin cărţile lui, Andrei Pleşu a adus foarte mulţi intelectuali în Biserică. Nu mai zic de ce a făcut pe vremuri Ioan Alexandru, de exemplu prin cursul lui despre Vechiul Testament, la baza căruia a fost doamna profesor Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maica Benedicta, care ne veghează acum de dincolo. Această mare Maică Benedicta a fost o luptătoare, un cal troian fantastic împotriva comunismului. Am citit undeva că ea s-a dus la duhovnicul ei şi i-a spus: „Ce să fac, părinte, intru în partid?”. Şi duhovnicul i-a spus: „Intri, că de acolo vei putea apăra mai mult Ortodoxia”. Cu fiecare gest al ei, ea s-a expus, a fost într-adevăr o nebună după Hristos. Oamenii au hulit-o că a fost comunistă, dar ea nu a fost comunistă nici o secundă. Tot ceea ce a făcut, a făcut numai pentru credinţă. Ea este o mucenică... Da, o mucenică… Uitaţi, chiar îmi vine să plâng…

A fost o persoană cu totul şi cu totul minunată. Studentele ei spuneau că erau fascinate de cursurile pe care le ţinea, că era atât de puternică... Ştiu că cei de la Comitetul Central îi spuneau: „Tovarăşa, dar nu-i posibil ce se întâmplă la cursurile dumneavoastră”. Dar ea era atât de diplomată, încât a ştiut cu inteligenţa ei să-i stăpânească şi să-i influenţeze. Cred că Maica Benedicta are un loc în rândul mărturisitorilor lui Hristos. Şi exemplul ei şi al altor mucenici ai noştri trebuie să ne fie nouă pildă de urmat.

În ultimii ani aţi luat atitudine publică în spirit creştin faţă de anumite probleme dezbătute în societatea românească? Ce v-a determinat să o faceţi?

Mi se pare că e firesc să luăm atitudine. Nu suntem muţi. Omul dacă are o părere trebuie să o spună. Mie mi-a spus odată părintele Sofian /duhovnicul său de la Mănăstirea Antim, n.n./ că trebuie să mărturisesc lucrurile pe care le-am greşit. Eu am greşit că nu am făcut copii. Asta e păcatul meu cel mai mare. Dar trebuie să mărturiseşti şi atunci când observi că alţii greşesc, că altfel degeaba observi. Trebuie să spui, cu dragoste, cu bunăvoinţă. Mie mi se pare că, şi pe stradă, dacă fiecare om, care are cât de cât darul de a convinge, ar vorbi cu tinerii care, iată, se poartă atât de urât, poate lucrurile s-ar schimba. Eu mă opresc uneori pe drum şi le spun: „Măi, drăguţă, de ce vorbiţi voi aşa de urât? Uite, ce băieţi frumoşi sunteţi. Nu vă e jenă să vorbiţi aşa?”... Şi să ştiţi că am întotdeauna un mic efect asupra lor, adică îi vezi cum se îmblânzesc, şi, măcar pentru un moment, îşi dau seama că au greşit.

Dacă oamenii nu ar rămâne indiferenţi, atunci când se vorbeşte urât lângă ei, când se fură, când se dă în cap, când ni se impune ceva ce nu ni se potriveşte, nouă, ca popor, lucrurile s-ar schimba. Nu e normal să fim atât de indiferenţi şi obedienţi. Trebuie să luăm atitudine faţă de tot ceea ce nu este bun şi să fim ascultători faţă de sfaturile primite, adică faţă de cele care sunt pentru salvarea noastră. Altfel, va fi rău...

Spuneaţi mai înainte că cel mai mare regret, pe care îl mărturisiţi mereu, aşa cum v-a spus părintele Sofian, este că nu aţi avut copii. Dar care este cea mai mare împlinire, cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?

Cea mai mare împlinire a mea a fost întâlnirea mea cu părintele Sofian. Asta a  fost şansa vieţii mele şi a lui Vasile Gorduz /soţul său, marele sculptor trecut în 2008 la cele veşnice, n.n./, pentru că, altfel, eram nişte nefericiţi. Zic mai mult de mine, că, vorba aceea, înfundam iadul. Nici acum nu sunt sigură că am o soartă prea grozavă, dar nădăjduiesc să fie ceva mai bine, decât dacă plecam dincolo acum 25 de ani.

Cum era părintele Sofian?

Părintele era o lumină continuă, de o bunătate, o înţelegere şi de o graţie şi o forţă unică... Lumina... Era nemaipomenit. Adică este. Îl simt şi acum. El ne ajută pe toţi foarte mult.

Cu ce înţelesuri v-ar plăcea să plece vizitatorul expoziţiei dumneavoastră?

Ca şi acum 23 de ani, la expoziţia mea din 1989, aş vrea să-i fac pe oameni mai buni, să le aduc bucurie. Atunci, în 89, era așa o tristețe peste țară, era o tristețe imensă, era ca un lințoliu urât, gri, greu, lipsa de libertate devenise materială. Eu nu mai suportam să văd oameni care zâmbeau. Îmi spuneam că n-avem voie să zâmbim, că toţi trebuie să fim serioşi şi să facem ceva, să rupem lanţul răului. Eram clar într-o stare patologică şi nu eram singura, erau foarte mulţi atunci în starea asta...

Îmi doream atunci ca expoziţia mea să aducă bucurie oamenilor şi mă rugam în fiecare seară pentru asta. Îmi doream ca expoziţia mea să fie un imn închinat lui Dumnezeu pentru frumuseţea lumii pe care ne-a pus-o la îndemână. Cât de frumoasă este lumea noastră! Pentru mine, a picta la Vama Veche a fost un dar enorm din partea lui Dumnezeu. Era aşa o revărsare de lumină, de frumuseţe. Lumea lui Dumnezeu! Două zeci și cinci şi ceva de ani am pictat la Vama Veche, iar soţul meu a sculptat. A fost un dar enorm. Şi am vrut sa dăm ceva în schimb – am făcut o biserică acolo. Era firesc să o facem pentru că unde duce un drum dacă nu la biserică? Intrai în România şi nu vedeai o biserică. Am făcut acea biserică ca să arate că ţara noastră este o ţară creştină pentru că, dacă românul nostru nu este creştin şi ortodox, nu e român. 

Noi suntem una cu Ortodoxia. Eu simţeam fizic în Dobrogea că pământul acela este plin de oseminte de martiri. Şi s-a văzut câte oseminte de martiri s-au găsit şi câte mai sunt, probabil, în locuri neştiute, dar care lucrează... Dobrogea este un ţinut minunat ca şi toată România. Suntem îndatoraţi acestui pământ care este minunat şi acelor oameni, care au trăit şi care trăiesc printre noi. Românii sunt încărcaţi de putinţa asta de a uimi… Eu sunt foarte fericită că am trăit vremurile acelea grele şi că le trăiesc şi pe cele de astăzi care sunt într-un fel mult mai perfide, ca fel de a ne a ataca, dar toate acestea ne fac să devenim mai ascuţiţi şi mai capabili să învingem răul. De fapt, nu noi învingem răul, ci Dumnezeu care ne ajută.

* * *

Silvia Radu s-a născut în satul Pătroaia /Dâmboviţa/, la 30 iunie 1935. Este absolventă a Institutului de Arte Plastice N. Grigorescu din Bucureşti, în 1960. A avut numeroase expoziţii atât în ţară, cât şi peste hotare. A expus la Bienala de la Veneţia în 1979,  în 1989 a avut o amplă retrospectivă la Sala Dalles din Bucureşti, iar în 1998 participă la expoziţia de la Muzeul Mucsarnok din Budapesta, organizată de Sorin Dumitrescu. În 2003 a expus la Muzeul de Artă din Cluj, împreună cu soţul său, Vasile Gorduz, iar în 2006 la Muzeul de Artă din Constanţa. În 2010 are expoziţie personală la Academia de Studii Economice din Bucureşti, iar în 2011 expune la Muzeul de Artă din Chișinău.

Printre lucrările monumentale ale artistei Silvia Radu pot fi amintite – „Legenda Meşterului Manole” din Parcul Herăstrău, Bucureşti,  Statuia Sfântului Gheorghe din Piaţa Sfântul Gheorghe din Timişoara, Statuia comemorativă pentru eroii neamului din satul Potlogeni.

Este deţinătoare a numeroase premii şi distincţii. În anul 2003 obţine, împreună cu Vasile Gorduz, Premiul Prometheus, Opera Omnia, oferit de Fundaţia Anonimul.

Silvia Radu este și ctitor de biserici. Împreună cu soțul său, marele sculptor Vasile Gorduz, a ridicat mănăstirea din localitatea în care s-a născut, Pătroaia-Deal din județul Dâmboviţa, biserica din Vama Veche, locul unde ani la rândul cei doi au pictat şi sculptat, a ajutat la repararea Bisericii din Potlogeni-Vale, unde sunt înmormântaţi părinţii şi bunicii din partea mamei.

Prin tot ceea ce face, Silvia Radu dorește să aducă bucurie oamenilor, iar ceea ce spunea criticul de artă Doina Mândru la vernisajul expoziției pare să întregească portretul acestei personalități aritistice. ''Ne aflăm în fața unui pictor deplin, iar explicația fervorii este chiar bucuria de a se împărtăși prin culoare din frumusețea deplin spirituală a lumii. A o revela curajos, într-un context tot mai confuz în valori și mai superficial în expresie, rămâne o probă de înaltă conștiință și măiestrie artistică''.

 Interviu realizat pentru Vremuri vechi și noi

Toți prietenii lui Horia Bernea sunt invitați miercuri, 20 martie, la o conferință despre Muzeul Țăranului ca loc al memoriei

Muzeul Naţional al Ţăranului Român vă invită miercuri, 20 martie 2013, ora 18.00, în Studioul Horia Bernea, la conferinţa Muzeu, naţiune, istorie. Muzeul Ţăranului Român, loc al memoriei disputate.

Conferinţa, care face parte din ciclul Conferinţelor „Mircea Vulcănescu“, este susţinută de dr. Mihai Gheorghiu, directorul general adjunct al Muzeului Naţional al Ţăranului Român.

Muzeul Naţional al Ţăranului Român are o istorie lungă de peste un veac, o istorie punctată, mereu, de crize şi de rezolvări subite, de dispute administrative, ideologice, politice etc. O istorie turmentată, o istorie violentată, o istorie care urmăreşte traseul sinuos al istoriei ţării şi al mentalităţilor societăţii româneşti.

Fondat în 1906 de Regele Carol I, avându-l, de la bun început, pe Alexandru Tzigara-Samurcaş ca director, muzeul va fi, practic, o operă aflată mereu în lucru, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu instaurarea comunismului, muzeul va fi obiectul unor noi experienţe, care se vor sfârşi cu desfiinţarea muzeului şi folosirea clădirii acestuia pentru crearea muzeului PCR.

Alexandru Tzigara-Samurcaş, fondatorul muzeului şi creatorul unei muzeografii extrem de rafinate şi de moderne, este retras de la conducerea instituţiei în 1946. Muzeografia sa era fundamentată pe o înţelegere a muzeului ca instituţie a cărei principală misiune este educaţia. Muzeul trebuie să facă educaţia culturală şi estetică a naţiunii şi trebuie să poată demonstra identitatea unei culturi naţionale, trebuie să fie un templu şi o şcoală. Această concepţie este legată de istoria culturii moderne româneşti, care a avut în centrul său problema identităţii culturale.

Odată cu reînfiinţarea muzeului fondat de Tzigara-Samurcaş, Horia Bernea, noul director, va muta definitiv accentele, creând o muzeografie care va miza pe experienţa estetică, aceasta fiind cea mai aptă să reveleze miza profund spirituală a unei instituţii care trebuie să refacă memoria adevărată a unei naţiuni eliberate de dictatul ideologic al materialismului dialectic. Muzeografia berniană va fi, totuşi, profund contestată din mai multe direcţii: din partea muzeografiei oficioase, îngheţate la anii ’70, criticând eliminarea etnograficului pur şi explicit, precum şi din partea etnologilor şi antropologilor, care vor acuza ceea ce vor califica drept exces al unui estetism ruinător pentru „descrierea“ ştiinţifică a unei civilizaţii atât de complexe.

Conferinţa are ca miză demonstrarea tezei că muzeografia berniană are raţiuni distincte, cel puţin tot atât de întemeiate ca şi cele ale pozitivismului etnografic şi etnologic. Calificarea ca „loc al memoriei disputate“ provine din această mereu reînnoită dezbatere şi contestare, chiar dacă nu foarte clar şi analitic pusă în pagină de contestatari, a muzeografiei MNŢR.

Inevitabil, o astfel de instituţie, aflată la intersecţia atâtor interese epistemologice, ideologice, administrative şi politice, ce privesc, toate, elementul fundamental al identităţii, va fi permanent supusă contestării şi transformării.

Pentru mulţi specialişti, ţăranul tradiţional este un construct ideologic sau simbolic, fără nicio existenţă empirică, un fel de obiect vid, o ficţiune pentru care nu există nimic empiric de dovedit. În fond, întrebarea fundamentală este: a existat această fiinţă arhaică ce ar fi întemeiat civilizaţia românească timp de un mileniu şi, dacă ea a existat, cum o putem cunoaşte?

„Programul Bernea“ încearcă un răspuns în afara oricărei teorii, ca pură practică a căutării şi găsirii unui discurs adecvat unei memorii încărcate de imagini şi de sens.

Care este relaţia discursului muzeal cu adevărul, care poate fi valoarea de adevăr a unui discurs muzeal, relativ la ceea ce muzeifică, la lumea pe care o priveşte pentru a o fragmenta într-o naraţiune – expunere? Este un discurs muzeal adevărat sau fals? Dacă falsul ar putea fi relativ uşor de depistat şi de demonstrat, valoarea de adevăr este extrem de greu de stabilit.

Muzeografia clasică şi pozitivistă a muzeelor etnografice îşi bazează pretenţia de adevăr pe temeiul unei ordini care clasifică toate urmele acelei pierdute Lebenswelt într-o sintaxă fără cusur: materii, forme, stiluri, tehnici, decoraţiuni, obiceiuri, rituri etc. Adevărul trebuie să se nască aici din re-producerea obiectelor şi a sintaxei originare într-o logică a unei expuneri fotografice, pragmatice, fundate pe exerciţiul empiric al descripţiei etnografice şi etnologice. Pozitivismul este aici garanţia exactităţii, a acurateței şi a adecvării cu descoperirile făcute. Dar tocmai această exactitate trebuie chestionată, pentru a putea afla dacă certitudinea ei este adevărul sau numai propria limită.

Vă așteptăm!

Sursa: ciprianvoicila.blogspot.ro

Mai suntem vrednici de un muzeu naţional?

Horia Bernea - fondator MNŢR

Un număr de peste 70 de personalităţi, academicieni, profesori universitari, teologi, artişti, scriitori, jurnalişti şi foşti deţinuţi politici au semnat o scrisoare deschisă în apărarea Muzeului Ţăranului Român.

„Evenimentele generate de proiecția la Muzeul Național al Țăranului Român a unui film cu tematică homosexuală, proiecție din cadrul programului „Luna istoriei LGBT”, și protestul care a anulat-o au stârnit o serie de reacții în mass-media românească și din partea oamenilor de cultură. Prin rândurile de mai jos, ne adresăm celor care simt nevoia păstrării unei minți limpezi în tăvălugul informațional contemporan.

Suntem conștienți că Muzeul Național al Țăranului Român nu este depozitarul unei lumi anacronice, fără relevanță pentru prezent și inutilă din perspectiva viitorului. Precum scria primul ctitor al acestei instituții, Al. Tzigara-Samurcaș, el este proiectat să prezinte „atât traiul zilnic, cât şi viaţa intelectuală şi religioasă a ţăranului”; în el trebuie „să se plămădească viitorul artei românești”. Având în vedere aceste rosturi care i s-au dat, este legitim să ne întrebăm: acest viitor se poate plămădi printr-o siluire a trecutului? Ne ajută să răspundem tot fondatorul Muzeului: „Respectul tradiţiei este incontestabil unul dintre elementele cele mai puternice pentru educarea morală a popoarelor. La ţăranul nostru tradiţia religiei strămoşeşti împlinea, în parte, acest rol în educaţia sentimentală.”

În 1908, Al. Tzigara-Samurcaș a ales ca moto al unui articol de-al său, intitulat „Suntem vrednici de un muzeu naţional?”, versul „În noi totul e spoială, totul e lustru fără bază” din poezia Epigonii, de Eminescu. Nu putem să nu observăm că reacțiile umorale de astăzi provin de la persoane aparținând aceleiași categorii, reflectând conflictul formelor care nu recunosc și nu își asumă niciun fond.

În fapt, evenimentele de la MȚR ar trebui să devină obiectul unei dezbateri culturale de amploare, care să nu fie influențată de acordări, pe sub masă, de fonduri și funcții pe criterii netransparente: dorim o cultură în continuarea tradiției istorice, care să răspundă coerent și în chip specific dezvoltărilor culturale de pe plan internațional? Sau o cultură care să facă tabula rasa de ceea ce a însemnat cultura vernaculară, de la cea tradițională si medievală, la cultura secolului al XIX-lea, cultura interbelică și cea din perioada comunistă, acuzate, pe rând, de obscurantism, de nesincronicitate cu cea europeană, de naționalism, respectiv de colaboraționism, ceea ce ar impune ca în România, în planul civilizației și în cel cultural, să pornim totul de la zero? De răspunsul oamenilor de cultură la această întrebare depinde nu doar starea culturii în viitor, ci și educația tinerei generații, care, fiind mai mult decât o opțiune personală, sunt un act de responsabilitate față de societatea românească din trecut, prezent și viitor, dar și față de civilizația europeană și universală.

Consideram că impunerea, în spațiul cultural, a acestui tip de totalitarism ideologic, prin găzduirea, în incinta Muzeului, a manifestărilor organizate de Asociația ACCEPT, cu acordul Directorului General al Muzeului, Domnul Virgil Ștefan Nițulescu, nu este un răspuns pertinent în cadrul dezbaterii culturale contemporane și va genera proteste similare celui care a avut loc la proiectarea filmului – fiind dreptul unor oameni liberi de a se opune acestui tip de constrângere ideologică. Responsabili pentru această situație sunt doar cei care folosesc dictatul în locul dezbaterii, iar reacția celor care încearcă să rezolve problema fără dialog nu este decât consecința acestui fapt.

Având în vedere istoria recentă a României, atitudinea ACCEPT și cea a Domnului Virgil Ștefan Nițulescu ne amintesc de ușa trântită de către Vâșinski la Palatul Regal în 1945. Acuzațiile nefondate pe care ei le lansează sunt similare celor de la instaurarea comunismului: cei care nu sunt de acord cu noi sunt a priori „legionari”, „fundamentaliști”, „naziști”, „naționaliști”, „huligani” etc. Este simptomatic faptul că, atunci când regimul comunist l-a redenumit, în anul 1953, Muzeul Lenin-Stalin, l-a definit, mai întâi, ca fiind „nazist”, aceeași etichetă care este acum aplicată celor care apără acest spațiu reprezentativ al spiritualității țăranului român și, implicit, al valorilor tradiționale ale neamului românesc.

Horia Bernea spunea despre țăranul român că „ştie, dar nu se poartă cu suficienţă”. Suficiența caracterizează cel mai bine atitudinea directorului de astăzi al muzeului, care nu a sesizat nepotrivirea flagrantă dintre prestația sa și statutul MȚR și nu a înțeles rostul acestui muzeu în peisajul cultural național, european și universal. Reacția domnului Virgil Ștefan Nițulescu, din 22 februarie a.c., care, în locul argumentelor, folosește etichetarea ca mijloc de anatemizare a celor care au protestat în acest caz de inadecvare spirituală, este una a suficienței. Domnia sa nu folosește argumente pentru că nu le are – a se vedea, pentru dezbatere, textele care au însoțit fondarea și refondarea Muzeului (accesibile pe pagina de internet a acestuia: http://www.muzeultaranuluiroman.ro/acasa.html). Acuza de „homofobie”  și apelul la forțele de ordine nu vor fi niciodată argumente valabile într-o dezbatere culturală și identitară, ci semnul unor tendințe autoritariste.

Actuala criză poate fi rezolvată prin dialog numai după ce Domnul Virgil Ștefan Nițulescu își va asuma eroarea prin care a declanșat un scandal public într-un spațiu al profundității și al serenității. Caracterul discreționar al actului său nu se poate ascunde în spatele acuzelor proferate de actualul Director, printre care sunt repetate cele de discriminare sau de deficit democratic. Nu numai că am citit despre rescrierea istoriei și „nouvorbă” în romanul orwellian 1984, dar am și trăit – majoritatea oamenilor de cultură care am depășit vârsta tinereții –, în propria noastră țară, presiunea ideologicului, rescrierea istoriei, alterarea codului cultural, acuza de „deviaționism” de la principiile „democrației populare” etc.

Al. Tzigara Samurcaș întreba, în 1908: „Suntem vrednici de un muzeu (de etnografie –n.n.) național?” Societatea din vremea sa a răspuns „da”, regimul comunist a răspuns „nu”, Horia Bernea și colaboratorii săi au răspuns din nou „da”, după 1990. La începutul secolului al XXI-lea, trebuie să răspundem din nou la întrebarea: „Suntem vrednici de un muzeu național?” Dacă răspundem „da”, atunci nu putem asista pasivi la deturnarea Muzeului Național al Țăranului Român de la rostul său specific în cultura română. Și aceasta nu din ură, cum suntem acuzați, ci din dragoste pentru țăranul român si Tradiție, pentru Al. Tzigara -Samurcaș, pentru Horia Bernea, pentru Irina Nicolau, dar și pentru toți cei ce apreciază valorile care dau viață Muzeului, indiferent de cum se consideră ei.

În sfârșit, însuși muzeul refondat de Horia Bernea și de colaboratorii săi este un răspuns în cadrul dezbaterii culturale de care am amintit: un muzeu fidel și față de tradiție, și față de exigențele contemporane, singurul muzeu din România care a obținut, în 1996, trofeul si premiul de Muzeu European al Anului, acordat de Forumul Muzeului European.

Mai suntem vrednici de el?”

Semnează:

• Acad. Maria Manoliu, profesor  universitar de limbi romanice, lingvist
• Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române
• Prof. univ. dr. Radu Baltasiu, Directorul Centrului European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române
  Cristian Mandeal, dirijor
• Prof. univ. dr. Pavel Chirilă
• Dr. Costion Nicolescu, fost Director de imagine al Muzeului Țăranului Român
• Marcel Petrișor, profesor, scriitor, fost deținut politic
• Dionisie Stoenescu, medic, fost deținut politic
• Demostene Andronescu, scriitor, fost deținut politic
• Jacques V. Iamandi, fost deținut politic
• Nicolae Mărgineanu, regizor
• Prof. univ. dr. Costea Munteanu
• Silvia Radu, sculptor
• Prof. univ. dr. Gheorghe Ciobanu, profesor emerit, fizician
• Prof. univ. dr. Ion Gh. Roșca, rector
• Prof. dr. conf. univ. Bogdan Alexandru Voiculescu
• Prof. univ. dr. Eleonora Voiculescu
• Dr. Emilia Corbu, cercetător ştiinţific, arheolog
• Lect. univ. dr. Andreea Bandoiu
• Prof. univ. Horea Paștina
• Prof. univ. Adrian Pârvu
• Prof. univ. dr. Irina Meghea
• Asist. univ. drd. Mihai Coman
• Dr. Marian C. Ghilea, cercetător
• Virgil Vlăescu, doctor în bioetică
• Lect. dr. Octavian Gordon, clasicist
• Dr. Ovidiu Hurduzeu, scriitor
• Răzvan Bucuroiu, jurnalist
• Liliana Ursu, scriitoare
• Razvan Codrescu, editor și publicist
• Tatiana Petrache, traducător
• Gheorghiţă Ciocioi, etnolog
• Paul Nistor, istoric
• Cornel Ciucanu, istoric
• Florin Şinca, istoric
• Marcel Lutic, etnograf
• Laurențiu Dumitru, publicist
• Elena Dulgheru, critic de film
• Liliana Chiaburu, arhitect
• Rafael Udriște, jurnalist
• Doina Bâscă, jurnalist
• Doina Mândru, critic de artă
• Adriana Scripcariu, critic de artă
• Ileana Pintilie, critic de artă
• Raluca Băloiu, critic de artă
• Prof. univ. dr. Constantin Flondor, pictor
• Prof. univ. dr. Florin Ciubotaru, pictor
• Andrei Rosetti, pictor
• Bogdan Vladuță, pictor
• Ion Grigorescu, pictor
• Emilia Pop, pictor
• Mihai Sârbulescu, pictor
• Irina Papuc, pictor
• Corina Maria Negreanu, pictor
• Mircea Roman, sculptor
• Călin Vasilescu, sculptor
• Dragoș Neagoe, sculptor
• Alexandru Papuc, sculptor
• Dumitru Bondar, sculptor
• Elena Scutaru, sculptor
• Alexandra Dorobanțu, arhitect
• Militza Sion, arhitect
• Cristian Mihu, arhitect
• Nina Teodor, sociolog
• Victor Ceauşu, profesor de istorie
• Prof. univ. dr. Teodor Laurian
• Prof. Univ. Dr. Valeriu Irimescu, membru corespondent al Academiei Române
• Conf. univ. dr. Codrina Laura Ioniță
• Lect. univ. dr. Puiu Ioniță
• Georgeta Irimescu, profesor universitar
• Prof. univ., pictor Marin Gherasim
• Cosmina Dragomir, profesoară, artist plastic
• Dr. ing. Erast Călinescu
• Nicolae Mihail Stanca, inginer
• Marian Zidaru, sculptor
• Dr. Răzvan Constantinescu, șef de lucrări UMF Iași
• Amalia Ritivoi, medic
• Constantin Ritivoi, medic
• Anca Iordăescu, pictor
• Sorin Costina, medic
• Marius Boca, medic
• Roxana Cristian, medic
• Sorin Maximeasa, medic
• Cornelia Maximeasa, medic
• Răzvan Vasiliu, medic
• Otilia Vasiliu, medic
• Dima Constantin, medic
• Adrian Ilie, medic
• Paul Teodor, inginer tehnic
• Dinu Savopol, inginer
• Silviu Nicolae Radu, inginer
• Mihaela Nețoiu, profesoară
• Olga Andreescu, profesoară
• Alexandru Ciolan, editor, lingvist
• Iulian Capsali, regizor, publicist
• Irina Bazon, filolog, traducător
• Dr. Cristina Cânepă, matematician
• Dr. Ana Ursescu, matematician

Sursă: CulturaVieţii