Predică la Duminica a 20-a după Rusalii- Învierea fiului văduvei din Nain - Părintele Coman: Despre cercetarea omului de către Dumnezeu

Apostolul

 Galateni 1, 11-19

Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

Evanghelia

 Luca 7, 11-16

În vremea aceea s-a dus Iisus într-un oraş numit Nain, şi împreună cu Dânsul mergeau mulţi ucenici ai Lui şi popor mult. Iar când s-au apropiat de poarta oraşului, iată scoteau un mort, singurul fecior al maicii sale, şi era ea văduvă; iar din oraş popor mult era cu dânsa. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: nu mai plânge. Atunci, apropiindu-se, s-a atins de cosciug, iar cei care-l duceau au stat şi El a zis: tânărule, ţie îţi zic, scoală-te!Iar cel ce fusse mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. Iar Iisus l-a dat maicii sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: un prooroc mare s-a ridicat între noi, şi: Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

*

Părintele Coman: Despre cercetarea omului de către Dumnezeu

R. Rădulescu: Părinte profesor, Mântuitorul Hristos întâlneşte în Nain o femeie marcată mult în viaţa ei de moarte. O văduvă, aşadar, care îşi pierduse soţul, îşi pierde şi fiul şi-l conduce spre mormânt. Mântuitorului Hristos I se face milă, desigur, nu de mort, ci de cel viu îndurerat de moarte, adică de femeia văduvă. Pe toţi ne îndurerează moartea, indiferent când vine ea. Pe de altă parte, noi, creştinii, ştim că moartea nu este sfârşitul absolut, ştim că este o trecere, dar totuşi, există durerea. Este benefică pentru noi, oamenii, durerea în faţa morţii? Cum să primim moartea, astfel încât să nu intrăm în contradicţie cu mesajul creştin asumat?

Pr. Coman: Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat. Viaţa este minunea extraordinară de care ne bucurăm cu toţii; dacă o conştientizăm sau nu până la capătul ei, în adâncul ei, este mult de discutat, însă toţi avem un simţ elementar a ceea ce înseamnă viaţa. Moartea este duşmanul vieţii, şi atunci, foarte firesc, oamenii trăiesc provocarea morţii cu foarte multă durere, cu foarte multă răzvrătire uneori, mai ales atunci când este vorba despre cei apropiaţi. Este cazul din Evanghelia de astăzi, singurul copil al unei văduve din Nain. Sigur că este o mare provocare! Din informaţiile pe care le avem despre epoca respectivă, ştim că moartea era percepută cu mai multă pătrundere decât astăzi. Lumea nu se împăca cu realitatea morţii, nu o putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea căuta răspunsuri şi soluţii, căi de a o evita, depăşi sau birui.

Lumea de atunci se întreba cum de este posibil ca omul, cu zâmbetul şi bucuria lui, cu aspiraţiile şi cu frumuseţile lui, să fie înghiţit de stricăciune. Mai ales în zona filozofică şi în cea religioasă, era foarte multă preocupare pentru a se răspunde absurdităţii şi durerii morţii. Spun lucrul acesta deoarece, în vremea noastră, nu pare a mai exista o astfel de preocupare. Am putea spune chiar că lumea este mai împăcată cu moartea. Se moare foarte mult în jurul nostru, iar noi suntem spectatori, întrucât cu vrerea sau fără vrerea noastră, prin intermediul comunicării acesteia rapide, prin mass-media, devenim spectatori ai unor evenimente cu morţi, cu mulţi morţi. Spectator înseamnă că ceea ce se întâmplă pe scenă nu te include şi pe tine. Altă dată oamenii nu ştiau că se moare atât de mult. În plus, ni se prezintă un spectacol continuu – şi el absurd, dar foarte gustat de lume – în care moartea este un joc pe care îl urmărim aproape cu plăcere în filme. Tot timpul lumea se omoară, în filme. Oamenii par a se obişnui cu ideea că moartea este un joc, de care nu ai de ce să te sperii. Nu se mai confruntă cu moartea, decât atunci când inevitabilul se produce şi cineva apropiat sau chiar respectivul este anunţat că va da ochii cu moartea, într-un fel anume. Aşa că, ce să spun?! Dacă astăzi este un interes scăzut faţă de mesajul central al Evangheliei Mântuitorului Hristos, sau dacă interesul faţă de Evanghelia Mântuitorului Hristos nu se mai duce spre miezul acesteia, care este, de fapt, şansa depăşirii morţii prin înviere, este şi [din cauza] indiferenţei faţă de moarte, a împăcării oamenilor cu gândul morţii.

R   Rădulescu:  În   Evanghelia   duminicii   de   astăzi, Hristos anulează sau amână moartea pentru acel tânăr, care era condus spre mormânt. Îi face, să zicem aşa, un bine mamei, îl redă vieţii pe fiul care murise. Cei de faţă, normal, se înfricoşează în faţa acestui eveniment. Îmi închipui cum ar fi să se întâmple lucrul acesta, într-un convoi mortuar astăzi! Contemporanii înţeleg că Mântuitorul Hristos era un prooroc mare, că Dumnezeu i-a cercetat şi Evanghelia se răspândeşte în toată Iudeea. Totuşi, Mântuitorul Hristos era la începutul activităţii Sale de propovăduire.  Oamenii uită uşor  acest eveniment, deşi se răspândise vestea despre El. Puţin mai târziu Îl răstignesc pe acest Om, care înviase morţii. Noi oamenii suntem atât de uituci şi de indiferenţi în faţa unui fapt atât de important! Mă gândesc, cum au putut atunci nişte oameni, care ştiau că Hristos înviase morţi, să-L omoare?!

Pr. Coman: Nu suntem uituci, suntem, mai curând, nerecunoscători, ca să nu spun ingraţi de-a dreptul! Adică ducem foarte greu povara recunoştinţei, şi atunci mintea noastră izvodeşte continuu justificări şi pretexte, ca să îndepărteze din suflet obligaţia sau responsabilitatea recunoştinţei. Mă bucur că aţi pus în felul acesta întrebarea. De fapt, Mântuitorul Hristos nu săvârşeşte această minune numai pentru a rezolva o situaţie dramatică. Dacă ar fi fost preocupat să rezolve astfel de situaţii, le-ar fi rezolvat pe toate. Ar fi înviat pe toţi cei care mureau. Minunile sunt săvârşite de Mântuitorul Hristos, ca semne care să dezvăluie, să arate celorlalţi, identitatea Sa dumnezeiască. Cuvântul pe care îl citează Sfântul Evanghelist aici, este un cuvânt vechi-testamentar care sugerează această erminie: „Prooroc mare S-a arătat pentru noi, şi Dumnezeu a cercetat poporul Său!“ Acesta este mesajul esenţial. Săvârşea lucruri pe care oamenii nu puteau să le săvârşească: îl învie pe Lazăr,  vindecă  ologi,  paralitici, orbi, surdomuţi, leproşi, demonizaţi nenumăraţi, pentru ca oamenii să înţeleagă că „Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Dar oamenii, cu excepţia unor puseuri de entuziasm, refuză să-L recunoască şi, în cele din urmă, Îl răstignesc. Situaţia se repetă. Şi astăzi se întâmplă lucruri minunate, dar noi, cu multa noastră ingratitudine şi cu mult tembelism chiar, nu le vedem, nu dorim să le recunoaştem. Şi astăzi, în viaţa oamenilor şi în viaţa fiecăruia dintre  noi  sunt lucruri şi evenimente care fac evidentă prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi noi avem scurte reacţii de entuziasm, de minunare, după care revenim la „normal”.

Nu este o chestiune oarecare, ci una extrem de gravă: este vorba despre reflexul omului de a-şi refuza propriul Dumnezeu. Dacă L-ar recunoaşte pe Dumnezeu, prezent şi lucrător, ar trebui să recunoască faptul că el, omul, este o fiinţă mică, neputincioasă, la dispoziţia unui Dumnezeu atotputernic, sau o fiinţă care este ceea ce este şi poate deveni mult mai mult decât este numai prin Dumnezeu. Omului nu prea-i convine această situaţie! Atunci, mintea lui iscoditoare construieşte, clipă de clipă, explicaţii logice sau fireşti la minunea pe care o trăieşte şi care este propria lui existenţă. Recunoaştem că suntem de fapt o fiinţă extrem de vulnerabilă, firavă, la discreţia oricărei banale întâmplări. Şi totuşi! Parcă am fi păziţi de cineva! Unii spun că este norocul; noi, cei credincioşi, acestui noroc îi spunem grija a lui Dumnezeu pentru noi. Este un înger, este îngeraşul nostru, care ne păzeşte. Aşa se văd lucrurile, prin ochii unui credincios.

Toate acestea noi le numim mâna lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, îngerul lui Dumnezeu, prezent continuu în viaţa noastră. Dar omului care nu ajunge să-şi adâncească suficient de mult sensul existenţei şi trăieşte în virtutea unei inerţii, toate acestea îi par atentate la propria libertate, la propria suveranitate, la propria suficientă de sine. El se vrea stăpân, ultimul stăpân, deşi nu a avut nici o contribuţie la faptul că există. Nu conştientizează că totul i-a fost dat. Cum să fie stăpân, dacă totul i-a fost dat?! Ar fi fost stăpân, dacă el şi-ar fi generat propria existenţă din nimic. În cel mai fericit caz a înmulţit, a făcut să crească ceva ce i-a fost dat. Dar nici măcar aceasta, pentru că ne spune Mântuitorul Hristos: „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?!” (Matei 6,27). Nimeni! Dar omul se vrea stăpân, ultima raţiune de a fi a propriei sale existenţe. Aceasta este o fugă de Dumnezeu, este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, este un refuz al lui Dumnezeu. Cu această atitudine Îl răstignim şi noi astăzi pe Mântuitorul Hristos. Noi suntem mult mai vinovaţi, pentru că avem multe alte mărturii, pe lângă cele care sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, mărturii însumate în două mii de ani de existenţă bisericească, care au umplut calendarul de sfinţi, în viaţa cărora Hristos apare făptuind lucruri minunate, tot aşa cum le făptuia în vremea când trăia fizic printre oameni.

R. Rădulescu: Părinte profesor, aţi vorbit despre mâna lui Dumnezeu. Pot să o văd în tot ceea ce mi se întâmplă mie bun în viaţa mea? Dar când mi se întâmplă rău, mâna cui este?

Pr. Coman: Pentru mintea noastră lumească, putem vorbi despre o anumită îngăduinţă a lui Dumnezeu, pentru că El, Stăpân fiind, ar putea să oprească răul. Răul îl generăm noi, oamenii, şi diavolul, lucrătorul prin excelenţă al răului, vrăjmaşul dintotdeauna şi pentru totdeauna al lui Dumnezeu şi al omului. În diavol, iarăşi, lumea de astăzi nu prea crede, deşi îl invocă mai mult decât pe Dumnezeu, ca să fim sinceri. Noi suntem creatorii răului în temeiul libertăţii, naturii noastre proprii. Acest lucru îl putem constata cu uşurinţă fiecare dintre noi.

Dumnezeu ar putea pune capăt răului, punând capăt libertăţii noastre. Dar privarea de libertate ne-ar transforma deopotrivă în fiinţe incapabile de iubire. Ne-am transforma într-o lume de aneraști, cel mai cumplit spectacol posibil. Noi oricum, în marea noastră majoritate, ne-am pierdut libertatea, robindu-ne patimilor. Aşa se şi explică lipsa de iubire din lume! Dar veţi zice că Dumnezeu ar putea găsi modalităţi de curmare a răului sau de evitare a lui. Şi este adevărat! Îngăduinţa răului de către Dumnezeu este pedagogică. Aceasta este mărturia Sfintelor Scripturi, aceasta este şi mărturia sfinţilor de peste veacuri.

Este o pedagogie dumnezeiască foarte greu de înţeles cu mintea noastră omenească. Cum să lase Dumnezeu, Care ar putea să-l ferească pe om şi omenirea întreagă de rău, să se înfăptuiască răul? Este greu de înţeles şi de acceptat pedagogia dumnezeiască. Ea este acceptată şi poate fi înţeleasă numai dacă deschidem sau prelungim existenţa noastră şi dincolo de limitele acestei vieţi. Miza mai importantă, din perspectiva lui Dumnezeu, este veşnicia şi nu viaţa aceasta. Sau, mai corect spus, viaţa această văzută şi trăită în perspectiva veşniciei. Şi atunci, dacă cineva suferă, dacă cineva trece prin boli, dacă cineva suferă marginalizare socială, sărăcie, în erminia şi în înţelegerea noastră creştinească şi a Mântuitorului Hristos, a Părinţilor Bisericii, acestea toate se pot dovedi căi foarte eficiente de sensibilizare şi de subţiere a minţii şi a simţirii pentru perceperea „bunătăţilor veacului ce va să vină!” Dacă interesează pe cineva aceasta! Dacă nu interesează, însă, este foarte greu de înţeles pedagogia dumnezeiască.

Provocarea majoră şi ultimă a Evangheliei Mântuitorului Hristos şi a credinţei noastre, aceasta este: veşnicia, care sigur nu se măsoară într-o raportare la timp, ci se măsoară în cu totul altă unitate de măsură şi de înţelegere. Este ceva asemănător cu dragostea, din momentele când am dori să se oprească timpul în loc. Dacă mai trăim astăzi astfel de momente cu o persoană dragă sau într-o lume frumoasă! Aşa pare a fi sau ni se spune că este o viaţă în care nu mai există suferinţă, nu mai există boală, nu există sărăcie. O existenţă în care este biruit răul în orice formă a lui şi, de asemenea, este biruită moartea. Iată cuvintele Sfântului Pavel privitoare la acest sfârşit:

„Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»” (1 Cor. 15,51-55).

Aş mai adăuga ceva, dacă-mi îngăduiţi, legat de frica morţii. În tradiţia noastră răsăriteană se vorbeşte foarte mult despre amintirea morţii. Mi-l amintesc pe Părintele Cleopa de la Sihăstria – şi cred că şi-l amintesc mulţi dintre cei care l-au cunoscut – spunând:

„Să înaintaţi în viaţă având permanent în mintea voastră de o parte frica lui Dumnezeu şi de cealaltă amintirea morţii!”

Să ne amintim de moarte nu pentru a ne teroriza, ci pentru a vieţui în perspectiva unui sfârşit care poate interveni oricând şi, mai ales, pentru a avea în faţa ochilor semnificaţiile dramatice ale acestui sfârşit. Aceasta înseamnă a trăi având în vedere finalul, capătul drumului! Ignorând finalul, ne dovedim a fi superficiali, uşuratici, inconştienţi!

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, București, 2010)

Sursă: Cuvântul ortodox

Predica la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci: Părintele Coman despre dimensiunea duhovnicească a realităţii şi despre Judecată

foto: Doxologia

Apostolul

 Galateni 6, 11-18

Fraţilor, vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos, căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu! De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port, în trupul meu, semnele Domnului Iisus. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

Evanghelia

 Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.

*

Cu părintele Coman despre dimensiunea duhovnicească a realităţii şi despre Judecată

R. Rădulescu: Întâlnire la nivel înalt, am putea spune. Mântuitorul Hristos Se întâlneşte cu un rabin, cărturarul Nicodim. Părinte profesor Constantin Coman, iniţiativa întâlnirii nu îi aparţine lui Hristos. Nicodim vine la Hristos. Evanghelia după Ioan ne spune că un fruntaş al iudeilor, foarte probabil un om în vârstă, vine la un rabin tânăr, în vârstă de 30 de ani. Cum să înţelegem această pornire a lui Nicodim? Ştim că fariseii şi cărturarii erau foarte ostili Mântuitorului Hristos. Nicodim de ce iese din rând?

Pr. Coman: Orice regulă are şi excepţii, care o întăresc. Nicodim este, evident, o excepţie în ceea ce priveşte atitudinea faţă de Mântuitorul Hristos a claselor conducătoare iudaice. El era membru al Sinedriului, un fel de parlament al iudeilor din  vremea aceea. Sfântul Evanghelist Ioan ne lasă să înţelegem că Nicodim vine la Hristos foarte sincer interesat. Semnele şi minunile pe care le făcea Mântuitorul Hristos îl conving, aşa cum mărturiseşte el însuşi, că sunt de la Dumnezeu. Prin urmare, interesul major este generat de minunile receptate de Nicodim ca semne dumnezeieşti.

R. Rădulescu: Poartă cu Hristos o discuţie teologică, un dialog foarte dens. De fapt, Nicodim are două intervenţii consemnate de Sfântul Evanghelist Ioan, restul capitolului al treilea consemnează răspunsurile Mântuitorului către Nicodim. Îi descoperă foarte multe. Îi descoperă rostul prezenţei Sale în lume, mărturisind dragostea lui Dumnezeu pentru lume, care stă la baza hotărârii Sale de a trimite pe Fiul Său în lume:

„Dumnezeu, atât de mult a iubit lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a trimis pentru ca toţi cei care vor crede în El, nu vor pieri, şi vor avea viaţă veşnică!” (3,16)

Dar, în acelaşi timp, îi descoperă şi ceva din jertfa, care avea să urmeze. Face referire la ceea ce cărturarii şi fariseii ştiau foarte bine din Vechiul Testament şi aduce în discuţie un text din cartea Numeri, referitor la şarpele de aramă înălţat pe un băţ, care îi tămăduia pe cei muşcaţi de şarpe. Explicaţi-ne această întrebare şi legătura cu vremea în care Mântuitorul Hristos vorbea cu Nicodim?

Pr. Coman: Într-adevăr, Nicodim „se pierde” din dialog. Are numai două scurte întrebări, care oferă Mântuitorului prilejul de a dezvolta câteva teme fundamentale. Aceasta ţine un pic şi de stilul specific Sfântului Evanghelist Ioan – a se vedea şi dialogul cu femeia samarineancă. Referirea la Vechiul Testament şi la evenimentul cunoscut din istoria biblică vechi-testamentară este binevenită într-o discuţie cu un fariseu şi un învăţător de lege cum era Nicodim. Pentru necontenita cârtire în timpul peregrinării, Dumnezeu pedepseşte la un  moment dat pe israeliţi trimiţând peste ei şerpi veninoşi. Tot Bunul Dumnezeu, în urma rugăciunilor insistente şi pline de căinţă ale lui Moise, le trimite remediul salvator: Moise primeşte poruncă să înalţe un şarpe de aramă pe un lemn, la care doar privind cel muşcat de şarpe se vindecă.

R. Rădulescu: O vindecare miraculoasă, pentru că nu poţi să te vindeci uitându-te la ceva!

Pr. Coman: O vindecare miraculoasă care făcea evident tuturor faptul că salvarea vine de la Dumnezeu. Lupta, în fond, se dădea pentru păstrarea conştiinţei că Dumnezeu este cu ei, că El i-a scos din robia Egiptului şi îi va conduce în pământul făgăduinţei. Toate intervenţiile minunate în istoria lui Israel funcţionează ca teofanii, ca arătări ale lui Dumnezeu. Aceste intervenţii minunate ale lui Dumnezeu în istoria vechi-testamentară funcţionează, de asemenea, aşa cum tocmai ne arată Mântuitorul Hristos, ca tipuri pentru istoria nou-testamentară, pentru evenimentele centrale din viaţa Fiului lui Dumnezeu întrupat. Înălţarea şarpelui de aramă pe lemn trimite la înălţarea pe lemnul Crucii a Mântuitorului Hristos. Aşa cum aceea a fost salvatoare pentru iudei, tot aşa răstignirea Fiului lui Dumnezeu va fi mântuitoare pentru omenirea întreagă. Fiul lui Dumnezeu Se va înălţa pe cruce, aşa cum şarpele a fost înălţat de Moise spre izbăvirea celor pierduţi. Această trimitere la istoria vechi-testamentară este o schemă ermineutică foarte des folosită de Sfinţii Evanghelişti. Evenimentele vechi-testamentare ascund în ele sensuri viitoare din epoca mesianică, a întrupării Fiului lui Dumnezeu şi din evoluţia ulterioară a evenimentelor. Era firesc ca un reprezentant de frunte al societăţii iudaice, cum este Nicodim, să poată pătrunde sensurile ascunse ale evenimentelor  vechi-testamentare. De aceea Mântuitorul Hristos le foloseşte în discuţia cu el. Biserica însăşi, în literatura ei liturgică, continuă să folosească acest limbaj, scoţând din evenimentele vechi-testamentare sensuri şi chei pentru înţelegerea evenimentelor, a realităţilor din epoca nou-testamentară şi din istoria ei până astăzi.

Corespondenţa evenimentelor se realizează la nivel duhovnicesc, la nivelul sensurilor duhovniceşti. De exemplu, ca şi în cazul şarpelui de aramă, şi în situaţia ridicării Fiului lui Dumnezeu pe Cruce, izbăvirea nu vine dintr-o înlănţuire de cauză şi efect. Izbăvirea vine de sus, de la Dumnezeu! În dialogul cu Nicodim, Mântuitorul Hristos aduce în discuţie tensiunea dintre realităţile pământeşti şi cele cereşti, dintre cele de aici şi cele din cer, dintre cele trupeşti şi cele duhovniceşti. Face foarte clar precizarea că nu are nimeni acces la cele cereşti, decât Cel care a coborât de acolo. De aceea, El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, va deveni unica noastră poartă spre cer, singura şansă a lumii create, pământeşti, de a se împărtăşi de cele cereşti.

De ce este atât de importantă această ajungere a noastră la cer şi împărtăşirea de cele cereşti!?! Pentru că aceasta este finalitatea existenţei noastre, pentru aceasta am fost creaţi şi, în consecinţă, numai aşa ne împlinim existenţa. Izbăvirea, eliberarea, mântuirea, împlinirea, vederea împărăţiei, viaţa veşnică, toate aceste sintagme sau expresii exprimă împlinirea existenţială a omului, finalitatea pentru care el a fost creat. Ele nu sunt posibile decât prin împărtăşirea de Dumnezeu. Aceasta este marea taină a credinţei noastre şi aceasta face Biserica prin lucrarea ei continuă! Îl împărtăşeşte pe Dumnezeu omenirii. Biserica însăşi este segmentul de omenire care se împărtăşeşte la propriu de Dumnezeu. Biserica este formată din suma celor care prin botez au primit  Duhul lui Dumnezeu. Evenimentul la care Mântuitorul Hristos face foarte clar trimitere, în dialogul cu Nicodim, este cel al botezului:

„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Mântuitorul vorbeşte despre o naştere din duh, în contrast, bineînţeles, cu naşterea din trup, pe care o cunoaştem. Naşterea din trup presupune naşterea prin sămânţă. Cauza naşterii este semănarea unei seminţe care întâlneşte un ogor rodnic şi se zămisleşte acolo o fiinţă umană. Paralel cu această naştere trupească, şi mult superioară ei, este naşterea din Duh, naşterea de sus, naşterea din cer, din apă şi din duh. Acest eveniment, care nouă ne scapă de cele mai multe ori, deşi este mai important decât naşterea trupească, se săvârşeşte în Taina Sfântului Botez, printr-un gest foarte simplu din punct de vedere fizic.

În discuţia cu Nicodim, Hristos subliniază dimensiunea duhovnicească a realităţii, componenta duhovnicească a lucrurilor. Ce înseamnă componenta duhovnicească a lucrurilor? Lumea creată în ansamblul ei, ca şi orice parte a ei, au două componente: o componentă fizică şi o componentă duhovnicească. Componenta duhovnicească, ca să putem înţelege, este ceea ce noi numim gând, intenţie, motivaţie, mişcare lăuntrică. Trupul şi fizicul sunt manifestări, expresii ale realităţii duhovniceşti. Noi înşine, în viaţa de fiecare zi, facem proba acestui adevăr. Când ducem un buchet de flori cuiva, de exemplu! Este un gest care nu se epuizează în gestul fizic ca atare, ci se defineşte în funcţie de sensul pe care i-l dau eu în inima şi în mintea mea. Buchetul de flori poate fi un gest prin care-mi exprima dragostea faţă de cineva sau, acelaşi buchet de flori, poate fi un gest prin care vreau să dobândesc bunăvoinţa cuiva, să cumpăr interesul cuiva. Aşadar, buchetul de flori poate fi dragoste sau mită.

Dacă ne consumăm viaţa la nivel exterior şi fizic, fără să luăm seama la componenta duhovnicească a propriei noastre existenţe, suntem la nivelul jalnic al supravieţuirii, la nivelul cel mai de jos, în care contează ce se întâmplă în exterior, nu şi ce sens au în inima noastră lucrurile care se întâmplă. La acest nivel cu greu se poate vorbi despre cele dumnezeieşti. Noi, oamenii, suntem chemaţi să trăim nu numai la nivelul duhovnicesc omenesc, ci la nivelul dumnezeiesc, adică părtaşi realităţilor dumnezeieşti.

„Dumnezeu este duh”, spune acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan. Dumnezeu nu Se manifestă trupeşte, pentru că nu este trup, nici fizic, pentru că nu este fizic. Dumnezeu este duh şi se manifestă duhovniceşte. Să ne gândim ce este duhul! Gândul nostru, intenţia noastră, vrerea noastră sunt realităţi duhovniceşti. Toate sentimentele noastre se zămislesc la nivel duhovnicesc şi sunt realităţi duhovniceşti. Tot Sfântul Ioan Evanghelistul spune despre Dumnezeu că este iubire. Nu ne spune că iubeşte, ci că este iubire. Dumnezeu este plinătatea existenţei duhovniceşti şi plinătatea existenţei duhovniceşti este existenţa ca iubire. Omul, şi el este duh, dar nu are plinătatea existenţei pentru că nu există prin sine, ci există prin alimentare din resurse duhovniceşti exterioare. Şi noi experimentăm iubirea, într-o măsură sau alta, şi ne putem da seama că este o stare duhovnicească. Sigur, se manifestă în trup şi în mişcările noastre fizice, dar este o realitate duhovnicească.

Noutatea pe care o aduce Hristos şi despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, ca de altfel, în general, toată Evanghelia Mântuitorului Hristos, este posibilitatea ce se oferă omului de a se împărtăşi de Duhul dumnezeiesc şi de a trăi la nivel duhovnicesc-dumnezeiesc. Aceasta este naşterea din nou, despre care vorbeşte Hristos, sau cea de-a doua naştere, naşterea din duh. Atât de importantă este această posibilitate ce se oferă oamenilor în Hristos, încât ea a fost echivalată cu o nouă creaţie. Aşa cum la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, tot aşa, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, avem un pământ nou şi un cer nou. Aşa cum a făcut Dumnezeu în continuare pe om din ţărână, la prima creaţie, tot aşa, prin Hristos Dumnezeu, face pe omul cel nou, „făptura cea nouă”, din duh. Cerul cel nou şi pământul cel nou vor lua chip desăvârşit la sfârşitul veacurilor, atunci când se va schimba chipul acestei lumi. La fel şi omul cel nou, va lua chip deplin la învierea cea de obşte.

Biserica există ca să-l cheme pe om la nivelul dumnezeiesc de vieţuire, nu să îmbunătăţească viaţa materială a omului, nici chiar pe cea morală. Hristos ne cheamă să fim atenţi cu săracii, cu cei nevoiaşi, cu cei defavorizaţi, nu pentru a rezolva problemele sociale, ci pentru ca să fim ca Dumnezeu, ca să ne aşezăm în duhul dumnezeiesc, în modul de vieţuire duhovnicesc. Acolo este esenţialul! Nu în faptul propriu-zis că am dat cuiva ceva şi îmi agonisesc nişte merite, mă ridic în ochii multora. Mai şi contabilizez spunând: iată, Doamne, ce fac eu! Dumnezeu face mult mai multe lucruri bune decât noi şi nu îşi face nici un fel de publicitate, nici nu aşteaptă vreo răsplată.

R. Rădulescu: Părinte profesor, tot asemenea lui Dumnezeu să fim şi în problema judecăţii lucrurilor din jurul nostru? Hristos spune ceva care surprinde: „Nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume, ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El!”. În altă parte, tot în Evanghelia după Ioan, ne este înfăţişat Hristos ca Judecător la finalul timpului. Pe Hristos, care nu judecă, cum să-L înţelegem? De fapt El va judeca lumea aceasta, la sfârşitul veacurilor. Ce va fi acea judecată? Mântuirea nu presupune şi judecată?

Pr. Coman: În limbajul Sfântului Evanghelist Ioan lucrurile sunt foarte clare. Se porneşte de la afirmaţia din Evanghelia de astăzi, că Fiul omului nu a venit să judece lumea, ci ca să o mântuiască, atrăgându-ne atenţia ca nu cumva să ne raportăm la Dumnezeu şi la Fiul lui Dumnezeu, la Evanghelie şi la Biserica Sa, ca la o instanţă care stă la pândă, aşa cum ne pândesc poliţiştii noştri, când depăşim viteza sau când greşim în vreun alt fel. Nu! Dumnezeu nu vânează greşelile noastre! Dumnezeu stă şi vânează întoarcerea noastră. Întoarce spatele de la greşelile şi de la păcatele noastre şi aşteaptă întoarcerea noastră cu faţa spre El, ca să reverse asupra noastră harul Său, mila Sa, bunătatea Sa! Cu adevărat, Fiul Omului a venit să ne izbăvească, nu să ne pedepsească. Din  păcate,  crezându-se  că  ameninţările  şi înfricoşările disciplinează şi cuminţesc pe oameni, acestea sunt folosite uneori excesiv de mult de către predicatori. Este o deviere de la adevărul Evangheliei.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Hristos va judeca lumea pentru că Tatăl I-a încredinţat judecata lumii:

„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22).

Dar judecata Lui nu va fi ca judecata omenească. Judecata va coincide cu dezbrăcarea lumii de materialitatea în spatele cărei se ascund oamenii, de opacitatea în spatele căreia zămislim, săvârşim şi înregistrăm nestingheriţi răul. Va fi o transparenţă totală, o dezgolire totală a tuturor, concomitentă cu revelaţia completă a adevărului lumii şi al lui Dumnezeu. Va fi ceva echivalent cu afişarea la vedere a gândurilor noastre cele mai ascunse. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie! Ce ar însemna pentru oricare dintre noi să se producă, la un moment dat, în public, această developare totală a gândurilor şi sentimentelor noastre ascunse, intime! Mă întreb dacă am putea suporta  scena aceea?! Cred că am mai relatat, în alt context, scena memorabilă cu Patriarhul Partenie al Alexandriei la una din mănăstirile de maici din Vâlcea, dar se potriveşte atât de bine contextului de faţă încât am să o repet. După o călătorie obositoare pe la mănăstiri, patriarhul era pe un pridvor, înconjurat de delegaţiile însoţitoare şi de maicile din obştea mănăstirii, care se minunau de aşa o ocazie, de a se afla în faţa Patriarhului Alexandriei! Toată lumea tăcea. Patriarhul Partenie spune la un moment dat, cu o voce înceată, adresându-se, parcă, sieşi: „Ehei, maicilor! Vă uitaţi la mine?! Dacă aţi vedea ce este înlăuntrul meu, tare m-aş ruşina!” După un moment de tăcere, continuă pe acelaşi ton:

„Dar şi eu dacă aş vedea ce este înlăuntrul vostru, tare v-aţi ruşina!!! Va veni o vreme când şi voi veţi vedea ce este înăuntrul meu şi eu ce este înăuntrul vostru!… Tare ne vom ruşina!.. Ne mai rămâne o scăpare: mila lui Dumnezeu!”

Judecata ce înseamnă, de fapt? Înseamnă confruntarea noastră cu adevărul deplin, cu adevărul privind existenţa noastră. Ne spune acest lucru foarte clar Mântuitorul Hristos:

„Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-a spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi”. (Ioan 12,48).

Va cădea vălul de pe ochii noştri, de pe minte şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim. Va fi o judecată fiinţială, ontologică. Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit. Orice confruntare cu adevărul este o judecată. Cel mai îngrozitor lucru va fi demascarea totală a ipocriziei în care am trăit, faptul că am trăit luptându-ne continuu să ne ascundem adevăratul nostru chip şi să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine cu o imagine falsă.

Hristos va judeca lumea pentru că El este plinătatea existenţei, inclusiv a existenţei omeneşti. Confruntarea cu Hristos este în sine judecată. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2). Cum vor judeca Sfinţii lumea? Prin simpla confruntare a lumii cu ei! Dacă eu mă întâlnesc cu un om bun şi simt în el bunătatea, în clipa aceea sunt supus unei judecăţi, care-mi semnalează lipsa bunătăţii şi existenţa răutăţii din mine. Lumea este supusă perpetuu judecăţii prin confruntare cu prezenţa lui Hristos şi a Bisericii. Vă reamintesc jena pe care o simt adulţii la întâlnirea cu simbolurile prezenţei lui Dumnezeu. Noi, preoţii, simţim aceeaşi judecată în faţa Sfintei Mese. În măsura în care avem o conştiinţă trează, uneori am fugi cât mai departe, dacă am putea, din cauza procesului de conştiinţă care se declanşează în noi odată cu apropierea de Sfântul Altar şi de Dumnezeiasca Euharistie. Într-una din rugăciunile pe care le rostim înainte de Sfânta Împărtăşanie, chiar mărturisim lucrul acesta, asimilând momentul cu cel al înfricoşătoarei judecăţi finale:

„Precum voi sta înaintea înfricoşătorului şi nefăţarnicului Tău scaun de judecată, Hristoase Dumnezeule, primind întrebare şi dând răspuns de relele ce am făcut, aşa şi astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele, stând la Sfântul Tău Altar, înaintea Ta şi înaintea înfricoşătorilor şi sfinţilor Tăi îngeri, fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele şi fărădelegile, dându-le pe faţă şi vădindu-le” [Rugăciunea a patra înainte de Sfânta Împărtăşanie, a Sfântului Simeon Metafrastul, n.ed.].

Când merg şi-mi îmbrăţişez tatăl sau mama, pe soţia mea, sau copilul, şi cumva am greşit faţă de ei cu ceva, i-am trădat prin acte de infidelitate sau prin minciuni, se consumă atunci în mine un act de judecată! Dacă mai sunt viu sufleteşte, dacă în mine mai pulsează ceva viaţă, atunci voi fi judecat de propria mea conştiinţă! Dacă, însă, sunt deja un impostor sau un împietrit, nu mai simt judecata. Acum judecata aceasta este suportabilă, pentru că ne putem ascunde, uneori chiar de propria noastră conştiinţă, iar, alteori, ne putem justifica cele mai condamnabile atitudini şi fapte. Judecata este cel mai fidel indicator al trezviei propriei conştiinţe.

Judecata este momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă! Cei care au crezut în El şi au vieţuit consecvent acestei credinţe nu vor mai fi judecaţi. Ne asigură Hristos însuşi:

„Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5, 24).

Lucrul acesta este repetat de multe ori în Evanghelia după Ioan:

„Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 3,18).

Aceasta este judecata lui Dumnezeu! Mesajul Dumnezeieştilor Evanghelii, pe care Biserica îl transmite peste veacuri, nu este unul de ameninţare, cum lasă uneori să se înţeleagă chiar şi unii slujitori ai Bisericii! Înţelepciunea omenească, mintea strâmtă a oamenilor a generat o pedagogie bazată pe sancţiune, pozitivă, ca răsplată pentru cei buni, şi negativă, ca pedeapsă pentru cei răi. Pedagogia dumnezeiască este radical diferită. Este pedagogia iubirii desăvârşite. Cine iubeşte nu cere nimic celuilalt, ci face El totul, oferă totul. Evanghelia de astăzi consemnează şi cea mai tulburătoare declaraţie de dragoste făcută de Dumnezeu oamenilor:

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16).

Singurul lucru care rămâne de făcut este ca omul să primească dragostea lui Dumnezeu şi să-I răspundă!

R. Rădulescu: Părinte, aşa este, teologic vorbind. Dar din constatările comportamentului de astăzi, multe lucruri le facem de teama unui zbir. Probabil că această imagine este accentuată şi de atitudinea unor slujitori ai Bisericii, care îl prezintă pe Hristos în sensul aceasta. De ce devierea de la esenţa teologică a realităţilor? De unde vine neputinţa aceasta?

Pr. Coman: Din necredinţa şi întunecimea minţii noastre! Din încrederea prostească a omului în mintea sa şi din ignorarea înţelepciunii dumnezeieşti. Din persistenţa grotescă în îndreptăţirea de sine, deşi evidenţele ne contrazic flagrant. Ce să ceri, însă, celorlalţi, când şcolile teologice, chiar şi la nivel universitar, operează insistent cu această pedagogie simplistă a sancţiunii. Îşi mai poate cineva închipui că studenţii teologi sunt aduşi la biserică pe baza unor programări riguroase şi a consemnării prezenţei, ca instrument de presiune!?! Şi că, în ciuda ineficienţei totale, manifestată în faptul că biserica este mai mereu goală, se insistă orbeşte pe această metodă?! Dramatic este că nimeni nu pare dispus să analizeze onest lucrurile şi nici să ia în discuţie discrepanţa radicală dintre pedagogia dumnezeiască şi pedagogia omenească! Mai este şi trufia omului, care vrea să aibă dreptate, chiar în confruntarea cu Dumnezeu însuşi. Ca şi când ar spune lui Dumnezeu: „Ce tot spui, Doamne, nu vezi că nu merge cu blândeţea şi cu bunătatea şi cu iertarea! Biciul! Aceasta este soluţia!!” Sancta simplicitas! Oamenii Bisericii au căzut, uneori, în ispita de a folosi instrumentul ameninţării, pentru a-i ţine pe oameni aproape…

R Rădulescu: Istoria confirmă acest fapt.

Pr. Coman: Istoria care confirmă devierile noastre de la duhul Evangheliei dumnezeieşti, este pentru noi o judecată foarte aspră, pentru noi preoţii, în special. Cred că într-o lume în care se foloseşte instrumentul ameninţării legii, al tribunalelor, noi trebuie să venim cu alternativa iertării fără limite şi a iubirii necondiţionate. Biserica aşa funcţionează în sinea ei, dincolo de „ieşirile” din peisaj ale unor slujitori ai ei. Biserica este deschisă pentru toată lumea, nu există nici un fel de oprelişte, nu dă nimeni pe cineva afară din biserică. Tocmai clasele sociale defavorizate, slăbănogite, ameninţate de defecţiunile mecanismului social şi politic îşi găsesc adăpostul şi mângâierea în biserică. Cei puternici nu vin la biserică, nici cei bogaţi. Nici cei culţi nu prea vin la biserică. Dacă ar funcţiona criteriile pedagogiei omeneşti, primii ar fi excluşi iar cei din a doua categorie ar fi curtaţi. Biserica binevesteşte săracilor, bolnavilor, păcătoşilor, neputincioşilor. Biserica binevesteşte tuturor, dar binevestirea ei este mai curând sesizată de cei neputincioşi tocmai pentru că în Biserică nu mai funcţionează criteriile lumeşti, ale puterii lumeşti, ale judecăţii lumeşti, conform cărora ar fi descurajaţi şi alungaţi, ci funcţionează criteriile dumnezeieşti, în temeiul cărora sunt bineprimiţi.

Dumnezeu nu judecă lumea aşa cum o judecăm noi. Am văzut, acum câteva duminici, cum S-a comportat Dumnezeu cu datornicul, şi cum s-a comportat respectivul datornic cu datornicul său. Judecata lui Dumnezeu este, mai curând, judecata propriilor noastre fapte reflectate în adevăr, cum spuneam. Predica noastră, Evanghelia Mântuitorului Hristos este prin excelenţă Evanghelia iubirii copleşitoare a lui Dumnezeu. Am să citez imaginea prin care Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează întreaga istorie sau iconomie dumnezeiască. Spune:

„Dumnezeu şi-a dorit pentru Sine de mireasă o desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Şi a venit la ea, nu a trimis peţitori. A venit la ea şi a găsit-o ca ameţită de băutură, a luat-o şi a întrebat-o: «Nu te-am sădit Eu în Rai, ce s-a întâmplat cu tine?» «A venit vrăjmaşul şi m-a luat.» Şi nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus: «Acum am să te iau şi am să te sădesc înlăuntrul Meu, ca să nu te mai poată răpi vrăjmaşul!» Iar firea omenească, mireasa peţită, a răspuns: «Doamne, sunt rea, sunt bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!» «Nu-i nimic, sunt Doctor!»

Concluzionează Sfântul Ioan:

„Şi luând-o la Sine, o transformă din urâciune, în mireasă de cinste. Căci numai dragostea poate transforma urâciunea în frumuseţe, căderea în virtute…!”

Acesta este conţinutul raportării lui Dumnezeu la oameni. Este cel mai dătător de speranţă mesaj. Ai căzut?! Întoarce-te la Dumnezeu! De câte ori voi cădea şi de câte ori mă voi întoarce?! De şaptezeci de ori câte şapte, te poţi întoarce şi eşti iertat, spune Dumnezeu însuşi. Şi nu numai că eşti iertat, dar produci mai mare bucurie în ceruri decât nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă. Acesta este oceanul nesfârşit al iubirii dumnezeieşti. Dumnezeu este iubire! Dumnezeu este bunătate! Dumnezeu ţine acest pământ deşi este atâta răutate în oameni, încât chiar adversarii Săi se întreabă: unde este Dumnezeu de îngăduie atâta răutate?! Dumnezeul nostru este ocean de iubire şi de blândeţe, este îndrăgostit de noi chiar în urâciunea noastră. Dacă mai respirăm şi noi, câteodată, duhovniceşte, tot din revărsarea iubirii lui Dumnezeu respirăm. Ne împărtăşim orbecăind poate, neluând în seamă cât de mare este căderea omului în inconştienţă!

A trăi duhovniceşte, înseamnă a fi cât mai conştient, a participa cât mai conştient la ceea ce ţi se întâmplă. A trăi duhovniceşte înseamnă a te sustrage cât mai mult posibil inerţiei inconştiente care pare că subjugă tot mai mult lumea. Dumnezeu este o trezire permanentă şi ne cheamă şi pe noi să fim treji, să participăm şi să ne împărtăşim cu trezvie de darurile Sale. Nu ne cere nimic în schimb, ne dă continuu şi ne vrea cu faţa spre Dânsul, ca să primim. Şi primind, să fim mulţumitori, pentru că aşa este cuviincios.

Evanghelia de astăzi, ca de altfel întreaga Evanghelie după Ioan, este centrată pe adâncul lucrurilor. Omul este chemat să trăiască cu Dumnezeu, nu să producă, nu să îmbunătăţească viaţa materială. Omul este chemat la un salt spectaculos, extraordinar, în existenţa lui, de la trăirea materială lumească, care poate fi mai rea sau mai bună, la trăirea cu Dumnezeu. Acest salt este un proces duhovnicesc, un proces de trezire a duhului omului. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca să-l ridice pe om la nivelul vieţuirii dumnezeieşti, duhovniceşti, să devină duh, să devină iubitor, treaz, văzător…!”

(Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucureşti, 2010)

Sursă: Cuvântul ortodox

Duminica vindecării a doi orbi şi un mut din Capernaum: Părintele Coman despre pedagogia divină a suferinţei şi forţa demonică a trufiei

 

APOSTOLUL

ROMANI 15, 1-7

Fraţilor, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire. Că şi Hristos n-a căutat la plăcerea Sa, ci, precum este scris: «Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra Mea». Căci toate câte s-au scris mai înainte s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde. Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos. Pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu.

*

EVANGHELIA

MATEI 9, 27-35

În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceştia strigau şi ziceau: miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii şi i-a întrebat Iisus: credeţi că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeţi, nimeni să nu ştie. Însă ei, după ce au ieşit, au răspândit numele Lui în tot pământul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulţimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Şi Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor.

 

 Părintele Coman despre pedagogia divină a suferinţei şi forţa demonică a trufiei

 

“(…) Mintea omului care nu este hotărât să se îndrepte spre Dumnezeu, nu va fi determinată nici de minuni să o facă. Va fi determinată de minuni dumnezeieşti discrete, care se petrec în sufletul său. Sunt mişcări tainice în sufletul omului pe care nici el singur nu le percepe. Pentru rugăciunile cuiva, ale părinţilor, ale prietenilor, ale preoţilor sau călugărilor, pentru sufletul curat al cuiva, Dumnezeu poate săvârşi astfel de mişcări în fiinţa omului. Se trezeşte omul cu o altă atitudine, cu o altă înţelegere a lucrurilor, mult mai dispus pentru lumea aceasta a lui Dumnezeu, şi nu ştie de unde. Va fi mai mult ajutat, dacă el însuşi, la un moment dat, se va hotărî să încerce şi această alternativă a vietii, adică o viată cu Dumnezeu, cu un Dumnezeu cunoscut căruia noi Ii spunem Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi cu tot ceea ce se întâmplă în Biserica Lui. Este atât de important ca omul să se hotărască în sinea lui şi să-şi exprime, să articuleze cu fermitate această hotărâre, eventual în rugăciunea lui.

Legat de vindecări minunate, îmi vine în minte acum – şi am s-o spun – o minune care s-a întâmplat cu tatăl meu, Pătraşcu, Dumnezeu să-l odihnească! A trecut de curând la cele veşnice. Avea o suferinţă la un picior, care din când în când se bloca, nu mai putea merge deloc cu el. Anchiloza, cum spunea dânsul. Era un om care râvnea foarte mult să meargă la biserică duminica. Avea doar 300 de metri până la biserică. Ne-a povestit el, deşi era un om foarte discret, că într-o duminică având un picior anchilozat de la şold, s-a rugat la Dumnezeu: „Doamne, nu se poate! Tu, care ai făcut atâtea minuni, nu poţi face şi cu mine o minune, să mă pot duce astăzi la biserică?” N-a mai aşteptat, ci cu multă încredinţare s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat şi s-a pornit din casă cu multă greutate. Până la poartă piciorul şi-a dat drumul complet, ca şi când nu avusese nimic. L-am crezut pe tatăl meu, pentru că era tatăl meu şi nu mă îndoiam de dânsul nici o clipă. Sunt nenumărate situaţiile, în care oamenii beneficiază de astfel de însănătoşiri, dar este nevoie de aceea mişcare a credinţei, care biruieşte presiunea raţiunii, care spune că nu se poate. Multe lucruri sunt imposibile în limitele umanului. Dar noi avem şansa fantastică de a apela la ajutorul lui Dumnezeu şi de a beneficia de resursele dumnezeieşti, care sunt nelimitate! Putem schimba lumea prin credinţă! Lumea aceasta care pare a fi aplecată iremediabil spre rău, poate fi îndreptată cu credinţa.

R. Radulescu: Mă gândeam acum, părinte Constantin, că este mai puternică cârtirea, care vine din necredinţă? Auzim despre un fapt întâmplat din credinţă şi zicem: „Totuşi, nu se poate!” Aceeaşi atitudine aveau şi fariseii, spune Evanghelia. Îl acuză pe Mântuitorul Hristos că a scos demonul din omul mut şi l-a făcut să vorbească, cu ajutorul domnului demonilor! Vreau să vă întreb, pornind de la această remarcă, poate diavolul să adauge puterii omeneşti un plus de putere, astfel încât să creeze imaginea unui miracol?

Pr. Coman: Gând la gând, suntem domnule Rădulescu! În intervalul în care dumneavoastră elaboraţi această întrebare, eu mă gândeam, la ce credeţi?, la ghicitoarele din vremea noastră, care sunt mai creditate de unii semeni ai noştri decât preoţii Bisericii; precum şi la o seamă de superstiţii, pe care le iau în calcul minţile „luminate” ale neamului nostru sau ale lumii de astăzi. Nu îl iau în calcul pe Hristos, Biserica Lui şi minunile Lui, dar întâlnirea cu o pisică neagră o iau în calcul, numărul treisprezece îl iau în calcul şi altele asemenea. Aici se vede cât de decadent este omul şi cât este de captiv răului. Răul are şi el o putere, dar o putere destructivă, chiar dacă, într-o primă etapă, lucrurile par a se îndrepta. Putem vedea acest lucru şi la semenii noştri. Orgoliul, mândria pot fi stimuli foarte puternici în demersurile omului, în măsură să descătuşeze energii ascunse şi să conducă pe subiectul lor la performanţe mari. Dar, mai devreme sau mai târziu, respectivii sau cei din jurul lor, vor constata că performanţele respective nu sunt folositoare nici lor şi nici semenilor lor, ci mai curând dăunătoare. Răul este în egală măsură viclean. Nu este numit întâmplător de popor „cel viclean”. Depinde în funcţie de ce judeci sau evaluezi lucrurile. Dacă le evaluezi în funcţie de sensul ultim al vieţii, care aşa cum mai spuneam este iubirea, atunci va trebui să vedem în ce măsură performanţele noastre generate de ambiţii egoiste au crescut capacitatea noastră sau a celor de lângă noi de a iubi.

Vorbeam şi despre demoni. Ei sunt o realitate: Demonii personalizaţi, pe de o parte, şi starea noastră demonică, pe de altă parte. Noi, oamenii, împrumutăm, datorită eşecurilor sau păcatelor repetate, o postură demonică, la un moment dat. Trufia, de exemplu, suficienţa de sine este o stare demonică. Ne posedă starea aceasta, în loc să fim oameni curaţi, cu conştiinţa limitelor noastre şi a valorilor reale. Ne întemeiem pe nişte rătăciri, în suficienţa de sine a minţii noastre, în trufia noastră, în puterile noastre economice sau politice. Acolo are un rol foarte important diavolul, despre care Sfintele Scripturi, Biserica şi literatura Bisericii noastre vorbesc foarte des, dar în societatea de astăzi nu prea se mai vorbeşte. Chiar lumea teologică evită să scrie şi să mai vorbească despre diavol, deşi, paradoxal, numele acela foarte popular, pe care nu pot să-l rostesc, conaţionalii noştri îl pomenesc de dimineaţa până seara. Îl pomenesc ca pe un personaj foarte simpatic chiar, fără să-şi dea seama că această intimitate cu diavolul, chiar îi ţine într-o relaţie cu el, într-o relaţie sufletească. Pomenirea numelui cuiva este actualizarea unei relaţii. Când eu pomenesc de fratele meu Petre, actualizez relaţia mea cu fratele meu, sau cu prietenul meu Cristian, etc. Se actualizează relaţia cu diavolul, atunci când i se pomeneşte numele, aşa cum eu, când pomenesc numele lui Dumnezeu, dau un conţinut relaţiei mele cu Dumnezeu.

Diavolul este prezent, dar îi amăgeşte pe foarte mulţi spunându-le că nu există. Desigur, nu vom putem noi, în două minute să dezvoltăm demonologia Bisericii, care este foarte complicată. Dacă am fi un pic atenţi, am vedea că este foarte prezent şi ne ajută să stăm într-o amăgire.

    „Tatăl minciunii, spune Mântuitorul Hristos, este diavolul!” [„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii." (Ioan 8,44)].

De ce nu conştientizăm lucrul acesta, atunci când folosim minciuna la fiecare pas?! Când ne invită cineva undeva şi nu vrem să mergem, spunem o minciună! Când avem o datorie de dat şi nu o putem da, spunem o minciună! Cine este acela care ne furnizează acest mod fals de existenţă, care este ipocrit, care este rău, care înseamnă înşelăciune: înşelăciune a prietenului, înşelăciune a soţului, înşelăciune a părinţilor, înşelăciune a copiilor?! Aceste înşelăciuni îi afectează pe dânşii, la distanţă, dar cel mai grav afectează propriul nostru suflet, care nu este făcut să funcţioneze pe minciună şi pe înşelăciune, ci este făcut să funcţioneze frumos, sănătos, corect în relaţiile cu ceilalţi. Toate acestea, sigur, sunt într-o directă legătura cu răul din noi şi cu influenţele rele, care vin din jurul nostru.

R. Rădulescu: Da, dar este chiar aşa o putere mare, puterea demonică? Este lăsat de Dumnezeu diavolul să aibă o putere mare, să facă aşa-zise miracole?

Pr. Coman: Cu puterea diavolului nu vindecă decât acela care recurge la puterea lui şi care face un pact cu el, dar vai de sufletul aceluia. Cu puterea lui Dumnezeu vindecă acela care recurge şi invocă puterea lui Dumnezeu. Lucrurile sunt foarte clare, să nu ne amăgim. În sufletul nostru există această distincţie foarte clară.

R. Rădulescu: Dar tot vindecare este!

Pr. Coman: Poate fi vindecare, dar nu o vindecare spre bine, ci o vindecare spre rău. Noi nu discutăm aici numai din perspectiva imediată ci din perspectiva sensului ultim al vieţii noastre. Poate să te amăgească cineva dându-ţi un pion, să zic, ca să câştige partida de şah. Iar cine nu cunoaşte bine jocul de şah, va zice, „uite, câţi pioni am câştigat eu, câţi nebuni!“, şi se lasă amăgit. Un astfel de joc poate să fie al vrăjmaşului, şi el chiar se întâmplă adeseori. Este o chestiune de sănătate a minţii şi a sufletului, de putere de înţelegere şi de pătrundere a lucrurilor. Eu nu vorbesc numai despre ceilalţi, vorbesc şi despre mine însumi. Cât de greu este să pătrundă omul sensul propriei sale existenţe, sensul lucrurilor care i se întâmplă şi, poate cel mai greu, sensul suferinţei şi sensul însănătoşirii! De ce uneori ne însănătoşim, de ce alteori nu ne însănătoşim, de ce suferim, etc?

În teologia noastră vorbim despre funcţia curăţitoare şi izbăvitoare a suferinţei, de exemplu. Din perspectivă dumnezeiască, duhovnicească, bisericească, suferinţa are ea însăşi o funcţie izbăvitoare, dacă ne raportăm cu o înţelegere corectă la ea. Dacă ne sculăm din patul suferinţei şi ne ducem din nou şi bem, ne ducem din nou şi desfrânăm, ne ducem din nou şi înşelăm, ne ducem din nou şi furăm, ne ducem din nou şi facem crime, vindecarea a fost, în cele din urmă, bună la ceva?! Ridicăm din patul suferinţei un criminal de exemplu, sau un desfrânat, sau un lacom, sau un rău-voitor, sau un impostor. Dacă nu ar fi fost vindecat, poate că s-ar fi răscumpărat de păcatele anterioare şi n-ar fi mai avut şansa să mai facă altele. În principiu, ne rugăm şi ne străduim pentru sănătatea oricui. Dar ne întrebăm aici de ce îngăduie Dumnezeu unele lucruri, care nouă ni se par că nu ar trebui îngăduite.

R. Radulescu: Aşadar, recidiva este un semn al Domnului, în Numele căruia s-a făcut aceea minune?

Pr. Coman: Poate fi un semn al lui Dumnezeu. Este o pedagogie dumnezeiască în toate, şi aş îndemna pe toţi cei care au cea mai elementară deschidere spre Dumnezeu, să caute cu insistenţă pedagogia dumnezeiască în tot ceea ce li se întâmplă rău sau bine, îmbolnăvire sau însănătoşire.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sursă: Război întru cuvânt

Predica de Duminică: Fuga în Egipt / Despre fuga de Dumnezeu şi ostilitatea lumii - Părintele Coman

           

APOSTOLUL

Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

   

EVANGHELIA

MATEI 2, 13-23

După ce s-au dus magii, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo, până ce îţi voi spune eu, căci Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe mama Sa şi s-a dus în Egipt: şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul, care zice: din Egipt am chemat pe Fiul Meu. Iar când Irod a văzut că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a omorât pe toţi copii, care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi ţipăt mult; Rahela plângea pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. Iar după ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt, zicându-i: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iar el sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul, care se numeşte Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

Părintele Coman: Despre fuga de Dumnezeu şi ostilitatea lumii, despre puterea lui Dumnezeu şi puterea lumească

R. Rădulescu: De cum a intrat în lumea noastră, a oamenilor, la naşterea Mântuitorului Hristos, Dumnezeu S-a lovit de ostilitatea lumii în care a intrat. Desigur, Dumnezeu Îşi cunoaşte creaţia, cunoaşte lumea creată de Sine. Îl vedem pe Mântuitorul Hristos, ca pe un pribeag, nevoit să plece cu familia în Egipt, pentru a se feri de furia lui Irod, care-şi vedea ameninţată poziţia lui de rege. Ostilitatea lumii nu s-a manifestat numai atunci, ea este de când Dumnezeu a creat lumea. De unde, părinte profesor Constantin Coman, sămânţa de duşmănie faţă de Dumnezeu, Cel care a creat, de fapt, lumea? Omul nu-L mai percepe pe Dumnezeu ca pe un ocrotitor, ci I se împotriveşte. De unde sămânţa potrivniciei, de unde gândul acesta de adversitate faţă de Dumnezeu?

Pr. Coman: Omul are în sine aspiraţia spre absolut şi citeşte dependenţa de oricine, inclusiv de Dumnezeu, ca pe o limitare. Aceasta pentru că nu mai are o înţelegere clară a ceea ce este Dumnezeu. Aţi spus foarte bine. În firea omenească există o adversitate la adresa lui Dumnezeu. Există o fugă a omului de Dumnezeu, manifestată în diverse forme, de la cele mai grosolane la cele mai rafinate! Este o tendinţă a omului, aproape permanentă şi universală, de emancipare de sub tutela lui Dumnezeu. Aceste tendinţe ne confirmă starea noastră de cădere. Să ne amintim reacţia protopărinţilor Adam şi Eva, după cădere: au fugit, s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu!

În mod firesc, dacă noi credem şi mărturisim că Dumnezeu este Creatorul şi Atoateţiitorul şi sensul ultim al creaţiei şi al existetei noastre, ar trebui să avem, dimpotrivă, o atitudine prietenească, recunoscătoare şi supusă faţă de El. Lucrurile nu se întâmplă, însă, aşa. Omul fuge de Dumnezeu, se ascunde într-un fel de El, asemenea copilului necuminte care se ascunde de părinţi după ce face boroboaţe. Iar mai târziu vrea să se desprindă de părinţi pentru a fi liber şi autonom. Nu mă refer la tendinţa firească de desprindere a copiilor de părinţi sau a ucenicilor de maeştri. În astfel de situaţii, desprinderea nu este absolută, copilul sau ucenicul rămân cu recunoştinţă, cu cinstire, cu respect, cu atenţie şi cu dragoste faţă de părinţi sau de învăţători.

În om este sădită informaţia împlinirii sale, informaţia standardelor la care trebuie să ajungă, informaţie echivalentă cu aspiraţia omului după absolut, cum spuneam. Dar el trăieşte în nişte limite. Lumea în care se mişcă el, resursele lui, acţiunile lui, gesturile lui sunt atinse de limite, nu sunt absolute. În orice om, însă, există simţul aspiraţiei spre absolut. Ea este foarte sănătoasă pentru că omul a fost zidit de Dumnezeu ca să ajungă la măsura absolută. Numai că împlinirea acestei aspiraţii nu este imanentă lumii şi creaţiei şi nici firii omeneşti. Împlinirea acestei aspiraţii se realizează tocmai prin împărtăşirea de Dumnezeu, singura existenţă absolută, fără limite, fără stricăciune, care are existenţa prin Sine însuşi. Omul „împrumută” existenţa deplină de la Dumnezeu. Fuga de Dumnezeu se datorează percepţiei greşite că Dumnezeu ar însemna dependenţă şi, prin urmare, limitare. Lucrurile sunt foarte complexe, dar este important ca omul să se cerceteze şi să cunoască de unde vine tendinţa de a fugi de Dumnezeu.

O a treia cauză ţine de starea de păcat sau de cădere a omului. Am să vă dau un exemplu elocvent din experienţa mea preoţească. Constat de peste 25 de ani, că pruncii, copiii vin fără nici o rezervă spre biserică, spre preot, spre orice semn care trimite la Dumnezeu; vin cu o oarecare bucurie, cu oarecare entuziasm, chiar şi cei care nu au o educaţie religioasă. De îndată ce cresc şi sunt atinşi de căderi, de murdarii, de gânduri meschine, se retrag şi au rezervă faţă de tot ceea ce trimite la Dumnezeu. Oamenii adulţi cu atât mai mult. Când întâlnesc un preot pe stradă, nu ştiu pe unde să-l ocolească, tocmai pentru că preotul este un semn care-l trimite imediat cu gândul la Dumnezeu. Starea de păcat, conştiinţa păcatului, a faptului că face lucruri potrivnice propriei sale firi, îl face să se ruşineze şi să-l mustre conştiinţa.

S-ar simţi mai bine dacă nu ar exista pentru el un for absolut de judecată, care se activează acum, se activează mai târziu sau la sfârşitul vieţii. Atitudinea potrivnică şi de adversitate la adresa lui Dumnezeu este generată de păcat, iar cel mai grav este atunci când omul tinde, aşa cum se întâmplă în Evanghelia de astăzi, să ia el locul lui Dumnezeu, să devină el centru absolut de putere, de autoritate pentru sine, şi dacă se poate şi pentru semenii săi. În această situaţie, desigur, Dumnezeu este un concurent redutabil, şi de ce n-ar încerca, amăgindu-se ideologic pe sine sau pe ceilalţi, să atace conceptul, ideea sau realitatea care se numeşte Dumnezeu.

R. Rădulescu: Irod, pentru că nu găseşte Pruncul, care avea să devine rege, după cum ştia de la magi, purcede la un gest oribil: omoară toţi pruncii care ar fi fost de vârsta Mântuitorului Hristos, ca să înlăture ameninţarea de care se temea. Are loc un masacru al pruncilor nevinovaţi, episod care ne reaminteşte durerea părinţilor acelor copii, durerea lumii de atunci. Ne punem întrebarea: de ce a îngăduit Dumnezeu acel masacru oribil, deşi putea să rânduiască altfel lucrurile? Desigur, Irod este cel care ordonă masacrul, dar Dumnezeu putea să-l împiedice pe Irod. De ce nu o face?

Pr. Coman: Pentru ca să se împlinească Scripturile, după cum interpretează Sfântul Evanghelist Matei. Este greu să pătrundem gândurile lui Dumnezeu! Sigur că ar fi putut să intervină, cum o face probabil de multe ori, limitând dimensiunile răului provocat de oameni. Iată, de data aceasta, nu intervine! Probabil, tocmai pentru a pune în evidenţă de ce este în stare omul pentru a-şi păstra puterea. Pruncii ucişi de Irod sunt preţul plătit pentru conservarea puterii lumeşti. Irod se temea foarte mult ca nu cumva să se fi născut un pretendent la puterea sa regală. Profeţii, pe care iudeii îi interpretau în acest sens, spuneau că se va naşte un mare conducător, care îi va ajuta să se elibereze de sub presiunea Imperiului Roman şi a tuturor captivităţilor prin care trecuseră. Momentul acesta era identificat cu o împlinire a făgăduinţelor vechi-testamentare. Atunci Irod se teme că va atenta cineva la puterea sa lumească şi, iată, ce preţ fantastic se plăteşte!

Setea de putere orbeşte. Pentru a pune mâna pe putere sau pentru a o păstra, oamenii sunt în stare de grozăvii. Zilele acestea, comemorăm evenimentele triste din 1989. În memoria multora dintre noi există temerea că, atunci, noua putere a făcut multe victime tocmai pentru a se instala şi pentru a se legitima. Victimele au fost tineri. Un preţ scump în Ajunul Crăciunului. Nimeni şi nimic nu rămâne nejudecat de Dumnezeu. Din păcate, pentru cei care, luptându-se să pună mâna pe putere omenească, au făcut asemenea fărădelegi, vor plăti mai devreme sau mai târziu. Ar fi mai bine să plătească în moneda acestei lumi, nu în moneda veşniciei, dramatică şi mult mai chinuitoare!

Revenind la întrebarea dumneavoastră, ar mai trebui să vorbim despre libertate, ca trăsătura esenţială a existenţei omului. Dumnezeu nu este un dictator. Dumnezeu este El însuşi expresia libertăţii, pentru că numai în existenţa liberă, există responsabilitate. Numai întrucât omul este liber, poate fi partener de dialog lui Dumnezeu. Tot răul care se întâmplă în lumea asta – şi este foarte mult rău, foarte multă fărădelege – nu se întâmplă pentru că Dumnezeu [voieşte], ci pentru că omul se manifestă ca persoană liberă. Dacă Dumnezeu ar interveni, ar nimici libertatea de exprimare a omului, iar omul nu ar mai avea posibilitatea exprimării în rău, dar nici posibilitatea exprimării în bine, adică, nu s-ar mai dezvolta ca persoană liberă.

R. Rădulescu: Rămânând la adversitatea faţă de tot ceea ce vine de dincolo, de la Dumnezeu, dintr-un transcendent neclar uneori, astăzi şi Biserica se confruntă cu ostilităţi. Societatea în care îşi desfăşoară activitatea, misiunea, Biserica, dumneavoastră ca preot, dar şi creştinii mireni, sunt într-o situaţie ostilă. Mesajul său vorbele lor nu cad bine unora. Exista tendinţa de a încasa şi oamenii Bisericii această ostilitate, aceasta agresivitate cu care este tratată Biserica de lume. Care este atitudinea potrivită în faţa acestei răceli a lumii de astăzi, pentru mesajul lui Dumnezeu, pe care îl transmite Biserica?

Pr. Coman: Adversitatea cumulată a lumii faţă de Dumnezeu se manifestă evident faţă de toţi cei care îşi asumă postura de propovăduitori şi slujitori ai lui Dumnezeu. Să ne amintim că Mântuitorul Hristos vorbind ucenicilor Săi de misiunea lor viitoare, îi avertizează constant în legătură cu ostilitatea lumii faţă de Evanghelie, ostilitatea care l-a vizat întâi pe El şi, bineînţeles nu avea să ocolească pe ucenicii Lui. „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor!“ (Matei 10,16). Întâi de toate Biserica, slujitorii Bisericii şi credincioşii Bisericii, cei care îşi asumă Evanghelia şi mesajul Mântuitorului Hristos, trebuie să recunoască faptul că acest simptom de adversitate este un simptom firesc, este o atitudine firească.

Nefiresc ar fi ca lumea să nu fie potrivnică Bisericii! Nu o spun eu primul. Profeţii din timpurile vechi testamentare, sfinţii şi Părinţii Bisericii, dar şi teologi contemporani au spus că, numai atunci când Biserica este într-o tensiune evidentă cu duhul lumii acesteia, cu traiectoria acestei lumi, care tinde spre autonomie, spre suficienţa de sine, numai atunci este semn că Biserica merge pe drumul cel bun. Dacă este linişte, atmosferă calmă, acestea sunt semne că Biserică sau reprezentanţii Bisericii au făcut un fel de pact cu această lume şi au introdus duhul lumesc în Biserică, fenomen care se cheamă secularizare. Potrivnicia lumii este semnul acurateţei atitudinii Bisericii şi a slujitorilor ei. Prin lume înţelegem pe aceia care trăiesc în duhul lumesc, care consideră lumea şi creaţia suficientă sieşi şi autonomă. Acesta este duhul lumesc cu care Biserica trebuie să fie în permanenţă tensiune. Este foarte important ce reacţie au cei care sunt în Biserică, mai aproape de altar, mai aproape de Hristos. Cred că nu trebuie, de nici un fel, să adoptăm instrumentarul lumii acestea. Nu trebuie să răspundem cu instrumentele cu care oamenii se luptă între ei, instrumentele competiţiei lumeşti. Există competiţii pe plan politic, există competiţii pe plan financiar, există competiţii pe plan cultural. Biserica şi duhul Bisericii sunt altceva. În numele Bisericii şi al Evangheliei Mântuitorului Hristos, slujitorii Bisericii şi ai Evangheliei trebuie să facă evidentă aşezarea, atitudinea, raportarea Mântuitorului Hristos faţă de toate, care este una smerită, care nu intră în competiţie în termeni lumeşti.

Biserica nu este puternică în termeni lumeşti: economic, politic, diplomatic, structural, instituţional, etc. Puterea Evangheliei stă în lepădarea de toate aceste instrumente. Mântuitorul Hristos Se naşte în sărăcie şi Se lasă sub presiunea tuturor factorilor. Dumnezeu stătea la discuţii cu Irod? Nu! A fugit din calea lui? S-a smerit până într-atâta! Aceste atitudini ne pot deveni model. Nu înseamnă că neintrând în competiţiile lumeşti, abandonăm luptă. Nu, ci participăm la luptă cu instrumentele Evangheliei şi ale Mântuitorului Hristos, care înseamnă lepădarea de sine, renunţarea la orice recunoaştere din partea lumii, renunţarea la imagine. Lumea trebuie să fie surprinsă că în Biserica lucrurile merg altfel, că se gândeşte altfel, că se trăieşte altfel.

Dar, trebuie să recunoaştem că există foarte multă slăbiciune şi printre noi, printre preoţi şi printre credincioşi. De cele mai multe ori există confuzie şi ne lăsăm şi noi prinşi de ofertele, de instrumentele luptei lumeşti. Dar slavă Domnului, că Dumnezeu are foarte multă grijă ca în Biserica să nu fie prea mulţi oameni de neam bun, nici prea mulţi oameni cu multă cultură, nici prea mulţi oameni puternici în sensul lumesc, ci dimpotrivă, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „priviţi în mijlocul vostru, nu sunt prea mulţi de neam bun“, adică socialmente foarte bine plasaţi, nici prea mulţi înţelepţi, adică cu multă ştiinţă de carte, nici prea mulţi puternici, adică oameni cu acces la frâiele puterii lumeşti. De ce? Pentru că acolo unde este neputinţa omenească, lucrează Dumnezeu. Acolo unde oamenii sunt puternici, indiferent despre ce fel de putere ar fi vorba, Dumnezeu îi lasă la puterile lor“.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010) 

Sursă: Război întru cuvânt