Predica la Duminica Înfricoşatei Judecăţi (a Lăsatului sec de carne)

APOSTOLUL 

Fraţilor, nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu.

Oare, nu sunt eu liber? Nu sunt eu Apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrul meu întru Domnul? Dacă altora nu le sunt Apostol, vouă, negreşit, vă sunt. Căci voi sunteţi pecetea apostoliei mele întru Domnul.

EVANGHELIA

MATEI 25, 31-46;

Zis-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe scaunul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Sa toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi căutat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? El însă le va răspunde şi le va zice: adevărat vă spun că, întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la chinuri veşnice, iar drepţii la viaţă veşnică.

Sf. Luca al Crimeii: Despre Judecata cea viitoare a lui Dumnezeu

Unul, numai Unul singur ne-a vorbit limpede şi desăvârşit despre tot ceea ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor: Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă cineva ar spune ceea ce a spus El despre sfârşitul lumii, nu l-am crede, chiar dacă ar fi cel mai mare înţelept. Dacă ar vorbi din înţelegerea sa omenească şi nu din descoperirea dovedită a lui Dumnezeu, nu l-am crede. Pentru înţelegerea şi socotinţa omenească, oricât de înaltă ar fi aceasta treaptă, noi suntem prea mici ca să ajungem la începutul şi sfârşitul lumii. Înţelegerea nu-şi găseşte rostul acolo unde trebuie viziune. Avem nevoie de un văzător cu duhul, tot aşa de limpede cum vedem soarele - pentru a vedea lumea întreagă de la începuturi până la sfârşitul ei, cât şi începutul şi sfârşitul veacurilor. A fost numai unul singur în stare să facă aceasta: Domnul Iisus Hristos.  

Citeşte mai mult...

 

Predica la Duminica a XXXIV a după Rusalii / Pr. Al. Schmemann: Duminica Fiului Risipitor sau “…acolo am şezut şi am plâns, când mi-am adus aminte de Sion“

APOSTOLUL

Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

EVANGHELIA

LUCA 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

 

Pr. Al. Schmemann: Duminica Fiului Risipitor sau “…acolo am şezut şi am plâns, când mi-am adus aminte de Sion“

 

“În a treia Duminică din perioada pregătirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea.

O tarã îndepãrtatã! Aceastã definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm şi sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar şi foarte scurtã, care nu a simţit niciodatã cã este înstrãinat de Dumnezeu şi de adevãratã viaţă, nu va înţelege niciodatã care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume şi în viaţa ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinţa dupã altã Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.

Pocăinţa este adesea identificatã cu o înşiruire rece şi “obiectivã” a pãcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de pãcate sunt privite ca fiind de naturã juridicã, dar ceva esenţial este omis, ceva fãrã de care nici spovedania şi nici dezlegarea de pãcate nu au nicio semnificaţie sau putere realã. Acest “ceva” este chiar sentimentul de înstrãinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevãrata viaţă creatã şi datã de Dumnezeu.

Este uşor, într-adevãr, sã mã spovedesc cã nu am postit în zilele rânduite, cã nu mi-am fãcut rugãciunile sau cã m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o datã cã am pângãrit şi cã mi-am pierdut frumuseţea sufleteascã, cã sunt departe de adevãrata mea viaţă, de adevãrata mea casã, şi cã ceva preţios, frumos şi curat a fost rupt fãrã speranţă în structura intimã a existenţei mele. Aceasta şi numai această este pocăinţa, dorinţa adâncã de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recãpãta cãminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogaţii minunate: mai întâi viaţa şi posibilitatea de a mã bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoaştere; apoi – în Botez – noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice. Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin El, cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Şi pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greşelile” personale, ci prin pãcatul pãcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “ţară îndepãrtatã” în locul minunatei Casei a Tatãlui.

Dar Biserica este aici ca sã îmi aminteascã de ceea ce am pãrãsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: “de la pãrinteasc slavã a Ta depãrtându-mã neînţelepţeşte“, spune Condacul acestei zile, “întru răutăţi am risipit bogăţia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc ţie: Greşit-am înaintea Ta, Pãrinte Îndurate!“. Şi atunci, când îmi amintesc, gãsesc în mine dorinţa şi puterea de a mã reîntoarce: “… mã voi întoarce la Tatãl Meu, plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tãi“. O particularitate liturgică a acestei “Duminici a Fiului Risipitor” trebuie menţionată aici în mod special. La utrenia de Duminică, după solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm tristul şi nostalgicul Psalm 136:

“La râul Babilonului, acolo, am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion… Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele“.

Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cântecul omului atunci când realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodată deplin satisfăcut de nimic în această lume căzută, care prin structura şi vocaţie este un pelerin al Absolutului. Acest Psalm va fi cântat încă de două ori, în ultimele două Duminici, înainte de începerea Postului. El ne înfăţişează Postul însuşi ca pelerinaj şi pocăinţa – ca reîntoarcere”.

(din: Pr. Al. Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucureşti, 1998 

Sursă: Cuvânt ortodox

Predica la Duminica Vameșului și a Fariseului a Sfântului Nicolae Velimirovici

APOSTOLUL

Fiule Timotei, tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

EVANGHELIA

LUCA 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.

Predică la Duminica Vameşului şi a Fariseului a Sfântului Nicolae Velimirovici

Un om a mers în pădure ca să aleagă un copac din care să facă grinzi pentru acoperiş. Şi a văzut doi copaci, unul lângă altul. Unul era neted şi înalt, dar era putred pe dinăuntru, şi celălalt era cu dâmburi şi urât pe dinafară, dar era sănătos pe dinăuntru. Omul a oftat şi şi-a zis: „La ce-mi foloseşte mie acest copac înalt, necioturos, dacă este putred pe dinăuntru şi din care nu pot să fac bârne? Celălalt, chiar dacă este cioturos şi urât, cel puţin este sănătos pe dinăuntru şi astfel, dacă muncesc puţin mai mult, pot să-l folosesc la bârne de acoperiş pentru casa mea“. Şi, fără să se gândească mai mult, a ales acel copac.

Tot la fel va alege şi Dumnezeu între doi oameni pentru casa Sa şi nu va alege pe cel care pare bun pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea sănătoasă a lui Dumnezeu.

Cei mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicaţi spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite de pământ, nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu; sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu numai cei smeriţi şi blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecaţi spre pământ, în vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele cereşti.

Ziditorul lumii alege oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi şi întreabă: “Unde te doare?” Omul care se foloseşte de venirea doctorului, ca să-i spună despre toate durerile şi slăbiciunile sale, este înţelept, dar omul care îşi ascunde durerea şi se laudă cu sănătatea sa, este nebun. Ca şi cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor şi nu pentru starea lor de boală! Marele Ioan Gură de Aur spune că „Este rău să păcătuieşti, deşi aici se poate da ajutor; dar să păcătuieşti şi să nu recunoşti păcatul – aici nu se mai poate niciun ajutor”.

Deci să avem înţelepciune şi să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simţim că ne aflăm înaintea doctorilor celor mai buni şi mai milostivi, care ne întreabă pe fiecare dintre noi, cu purtare de grijă şi cu dragoste: “Unde te doare?” Să nu ne lenevim în niciun chip, să-I spunem toată boala noastră, rănile noastre şi păcatele noastre.

Domnul Iisus ne spune despre aceasta în pilda vameşului din pericopa Evanghelică de astăzi. În Evanghelie se spune că Domnul a spus această pildă celor care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi. Nu cădem şi noi printre cei cărora Domnul le spune această pildă? Nu vă răzvrătiţi, ci mărturisiţi-vă boala, ruşinaţi-vă de ea şi luaţi leacul pe care vi-l dăruieşte Doctorul cel mai bun şi mai milostiv. Într-un spital erau mulţi bolnavi. Unii aveau febră şi nu mai puteau aştepta până la venirea doctorului; alţii umblau de colo colo, crezându-se sănătoşi şi nu voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineaţă, doctorul a intrat să-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. Prietenul doctorului a văzut că bolnavii aveau febră şi îi părea rău pentru ei. „Se pot vindeca?”, l-a întrebat pe doctor. Doctorul i-a şoptit la ureche: „Şi aceştia cu febră şi cei care se afla în pat se pot vindeca, dar cei care umblă nu se pot … aceia suferă de boli care nu se pot vindeca şi sunt putrezi pe dinăuntru”. Prietenul doctorului a fost foarte uimit şi uimirea sa stătea în două lucruri: tainele bolilor oamenilor şi înşelăciunea ochilor oamenilor.

Închipuiţi-vă acum că suntem bolnavi în acest spital al lumii. Boala de care suferă fiecare dintre noi poartă acelaşi nume – nedreptatea. În acest cuvânt se află toate patimile, toate poftele, toate păcatele – toate slăbiciunile şi moleşirea sufletelor, a inimilor şi a minţilor noastre. Cei bolnavi se află într-o stare, la începutul bolii, în altă stare, la vremea cea mai grea a bolii şi în altă stare, la vindecare. Dar acestea sunt chipurile bolilor din lăuntrul omului; numai cei care se vindecă se fac conştienţi de greutatea bolii de care suferiseră. Cei mai bolnavi sunt cei mai puţin conştienţi de boala lor. În boala trupească, omul care are febră mare, nu este conştient de sine nici de boala sa, nici nebunul nu spune despre el că este nebun. Începătorii nedreptăţii se simt ruşinaţi de boala lor o vreme, dar repetarea păcatului duce la obiceiul de a păcătui şi aceasta se întâmplă până la ameţeala şi starea de inconştientă a nedreptăţii, până într-o stare în care sufletul nu mai are niciun sens în sine, şi nici boala sa. Şi închipuiţi-vă numai, un doctor care intră în spital şi întreabă: „Ce-aţi păţit?” Cei a căror boala se află într-o stare de început, se simt ruşinaţi să se arate că sunt bolnavi şi vor răspunde: „Nimic!” Cei a căror boală a ajuns în starea cea mai grea, se vor mânia la o asemenea întrebare şi nu vor răspunde numai „Nu-i nici o problemă cu noi!”, ci vor încerca să se mândrească cu sănătatea lor. Numai cei care sunt pe cale de vindecare vor ofta şi vor răspunde doctorului: „E foarte rău! Ai milă şi ne ajută!” Tertulian spune într-o omilie despre pocăinţa: „Dacă îţi este frică să-ţi mărturiseşti păcatele, priveşte focul iadului, pe care numai mărturisirea îl poate stinge.“

Atunci, cugetă la toate acestea; ascultă pilda lui Hristos şi hotărăşte tu cât este de potrivit. Dacă spui cu uimire „Această pildă nu mi se potriveşte“, atunci înseamnă că suferi de boală cunoscută ca nedreptate. Dacă te împotriveşti „Eu sunt drept; aceasta este pentru păcătoşii din jurul meu”, aceasta înseamnă că boala ta a ajuns a ajuns să fie foarte grea. Dar dacă te baţi cu pumnul în piept şi spui „Este adevărat; sunt bolnav şi am nevoie de doctor“, aceasta înseamnă că eşti pe calea vindecării. Atunci, nu te teme; te vei vindeca.

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Doi oameni, doi păcătoşi, cu deosebirea că fariseul nu se vedea pe sine ca păcătos, în vreme ce vameşul se vedea păcătos. Fariseul făcea parte din clasa de sus din societatea vremii, iar vameşul făcea parte din clasa cea mai batjocorită.

    Fariseul, stând aşa, se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig.

Fariseul stătea în partea de dinainte a bisericii, chiar în faţa altarului, aşa cum era obiceiul fariseilor să se ducă în faţă. Că fariseul stătea chiar în faţă, se vede din zicerea că vameşul stătea departe. Fariseul era atât de mândru şi desigur, se vedea pe sine întru toată dreptatea (adică în sănătatea lui duhovnicească), că el nu caută locul din faţă, numai în priveliştea oamenilor, ci şi în priveliştea lui Dumnezeu şi nu caută aceasta numai la mese şi la întâlniri cu oamenii, ci şi la rugăciune. Acest lucru este destul pentru a arăta cât de bolnav era fariseul de nedreptate şi cum îl învârtoşa pe el aceasta.

De ce se zice: se ruga în sine? De ce nu cu glas? Pentru că Dumnezeu ascultă mai atent ce vorbeşte inima decât ce grăiesc buzele. Ceea ce crede şi simte omul atunci când se roagă lui Dumnezeu este mai important pentru Dumnezeu decât cuvintele rostite doar cu limba. Limba poate fi înşelătoare, dar inima nu înşeală: ea arată omul aşa cum este el – alb ori negru.

„Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”. Un păcătos cutează să spună această, în biserică, înaintea lui Dumnezeu! Ce este Biserica, dacă nu un loc unde bolnavii se întâlnesc cu doctorul lor? Cei bolnavi din pricina păcatului vin să-şi mărturisească boală, lui Dumnezeu Doctorul, şi să afle leacuri şi vindecare de la El, care este adevăratul vindecător de toată durerea şi slăbiciunea omului şi Care este Dătător a toate lucrurile cele bune. Merg cei sănătoşi la spital ca să se laude doctorului cu sănătatea lor? Dar acest fariseu nu a venit la biserică cu sufletul întreg şi sănătos, ca să se laude cu sănătatea sa, ci ca un grav bolnav de nedreptate care, în delirul bolii sale, nici nu mai ştie că este bolnav. Odinioară, pe când vizităm un spital de boli de minte, doctorul m-a dus în faţa unui gard de sârmă, care împrejmuia clădirea cu bolnavii cei mai primejdioşi. „Cum te simţi?”, l-am întrebat. El mi-a răspuns îndată: „Cum crezi că mă simt printre toţi nebunii ăştia?”

Iată ce spune fariseul: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”. De fapt, el nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceasta, recunoscând că este lucrarea lui Dumnezeu faptul că el nu este că ceilalţi oameni. Nu, cuvintele: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc …” nu sunt nimic mai mult decât o grăire, o zicere linguşitoare către Dumnezeu, că Dumnezeu să-i asculte lăudăroşenia lui. Căci, din tot ceea ce spune, el nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic; dimpotrivă, el huleşte împotriva lui Dumnezeu, hulind împotriva întregii zidiri a lui Dumnezeu. El nu-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine, este arătat ca fiind numai lucrările lui, dobândite fără ajutorul lui Dumnezeu. El nu spune că nu este profitor, nedrept, desfrânat ori vameş, pentru că Dumnezeu l-a păzit de aceasta cu puterea Sa şi cu mila Sa; ci spune numai că el este ceea ce este, după propria sa judecată: un om cu totul aparte, şi atât de vrednic, că nu are pereche în toată lumea. Ca şi aceasta – vieţuirea sa cu cu totul aparte – el se osteneşte şi se nevoieşte ca să rămână pe această treaptă înaltă, deasupra tuturor celorlalţi oameni. Altfel spus: el posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuiala din toate câte câştigă. Ah, ce cale uşoară de mântuire şi-a ales acest fariseu, mai uşoară decât cea mai uşoară cale de pierzare! Dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor prin Moise, el alege numai două dintre cele mai uşoare. Dar el nici măcar pe acestea două nu le-a împlinit cu adevărat, căci Dumnezeu nu a dat aceste două porunci pentru că avea El nevoie ca oamenii să postească şi să dea zeciuiala din toate câte câştiga. Asta nu-I trebuie lui Dumnezeu câtuşi de puţin. Dumnezeu nu a dat aceste porunci oamenilor nici ca să fie un scop în sine, ci – privind toate celelalte porunci – ca să aducă roadă de smerenie înaintea lui Dumnezeu, ascultare faţă de Dumnezeu şi dragoste pentru Dumnezeu şi pentru om. Pe scurt: să deştepte, să înmoaie şi să lumineze inimile oamenilor. Totuşi, fariseul a împlinit aceste două porunci fără să aibă un scop. El postea şi dădea zeciuiala din toate câte câştiga, dar îi ură şi îi dispreţuia pe alţii şi era mândru înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel el a rămas pom fără roadă. Roadă nu stă în postire, ci în inimă; roadă nu stă într-o poruncă, ci în inimă. Toate poruncile şi toate legile se afla în slujba inimii: ele încălzesc inima, luminează inima, udă inima, împrejmuiesc inima, o prăşesc şi o plantează – numai că rodul din câmpul inimii să se prindă, să crească şi să se coacă. Toate lucrările cele bune sunt un mijloc şi nu un scop, metoda şi nu rodul. Scopul este inima, unde se afla rodul.

Şi astfel, fariseul, prin rugăciunea sa, nu a dobândit scopul dorit: el nu şi-a dat la iveală frumuseţea sufletului său, ci urâciunea lui; el nu şi-a dat la iveală sănătatea, ci boala săâa. Hristos a dorit să arate aceasta, prin această pildă; nu numai în ceea ce-l priveşte pe acest fariseu, ci privitor la toţi fariseii, care erau la vremea aceea puterea stăpânitoare peste poporul iudeu. Prin această pildă, Domnul a căutat să arate cucernicia răsucită şi fariseismul mincinos, pentru care vă aflaţi în stare de cădere de-a lungul tuturor neamurilor de creştini, până în zilele noastre. Nu se află şi astăzi printre noi, oameni, care se roagă lui Dumnezeu întocmai ca acest fariseu? Nu sunt mulţi dintre cei care îşi încep rugăciunea cu hula şi cu cârteala împotriva aproapelui şi sfârşesc cu mărire de sine? Nu sunt mulţi care stau în faţa lui Dumnezeu ca şi cum ne-ar fi nouă datornic? Nu sunt mulţi dintre noi care spun: „Dumnezeule, eu postesc, merg la biserică, îmi plătesc toate dările şi dau bani la biserică; eu nu sunt ca alţi oameni, ca profitorii şi defăimătorii, ca necredincioşii şi desfrânaţii, care mă supără pe mine rău? Ce faci Tu, Dumnezeule? De ce nu-i ucizi pe ei şi de ce nu mă răsplăteşti pe mine pentru tot ceea ce fac eu pentru Tine? Nu vezi Tu, Doamne, curăţia inimii mele şi sănătatea sufletului meu?” Cu toate acestea, ştiţi că “Dumnezeu nu vă poate înşela, şi nici voi pe El”, aşa cum a spus Fericitul Maxim. El a mai spus “Fiecare îşi face cruce, dar nu fiecare se roagă“. Fariseul este ca “Avraam prin barba sa, şi ca Ham prin fapte”.

Astfel, ei vorbesc, şi Dumnezeu îi ascultă şi îi trimite acasă goi, spunându-le: “Eu nu recunosc chipul pe care îl arătaţi voi, despre voi“. Şi, la Judecata de Apoi, El le va spune: “Eu nu vă cunosc pe voi”, căci Dumnezeu nu-Şi recunoaşte prietenii după vorbele lor, ci după inimile lor; aşa după cum nu preţuieşte smochinul pentru frunzele lui, ci pentru roadă.

Dar iată cum ar trebui să se roage un om al rugăciunii:

    Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.

El stătea departe! Adevăratul om al rugăciunii nu se repede în faţă, în locul cel mai de vază din biserică. La ce ţi-ar folosi aceasta? Dumnezeu îl vede la fel de bine dacă stă în spatele bisericii, ca şi atunci când ar sta în faţă. Un adevărat om al rugăciunii se pocăieşte întotdeauna cu adevărat. “Pocăinţa omului este sărbătorirea lui Dumnezeu”, spune Sfântul Efrem Şirul. El stă departe. El îşi simte nimicnicia în faţa lui Dumnezeu şi este plin de smerenie înaintea măreţiei lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre bărbaţii născuţi din femeie, era plin de frică la venirea lui Hristos, spunând: “Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (cf. Marcu 1:7). Femeia păcătoasă I-a spălat picioarele lui Hristos, udându-le cu lacrimile ei. Iată, deci, ca un om adevărat al rugăciunii are smerenie adâncă şi este plin de bucurie dacă Dumnezeu îi îngăduie să se apropie de picioarele Sale.

El nu voia nici ochii să-şi ridice către cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului. Păcatele sufleteşti se pot citi în ochi. Nu vedeţi că în fiecare zi, atunci când un om păcătuieşte, coboară privirea înaintea oamenilor? Cum pot ochii păcătosului să nu se coboare înaintea lui Dumnezeu Atotvăzătorul? Doamne, fiecare păcat săvârşit înaintea oamenilor este săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi nu există niciun păcat pe faţa pământului care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un adevărat om al rugăciunii este conştient de aceasta şi pe lângă smerenie, mai are şi multă ruşine înaintea lui Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici ochii să-şi ridice către cer.

Ci îşi lovea pieptul. De ce? Ca să arate în felul acesta ca trupul este mădularul păcătuirii omului. Poftele trupeşti duc omul la păcatele cele mai grele. Lăcomia dă naştere patimii: patima dă naştere mâniei şi mânia uciderii. Gândurile repetate asupra celor ale trupului, despart pe om de Dumnezeu, îl vlăguiesc şi ucid biruinţa dumnezeiască care se află în om. De aceea vameşul se bate în piept la rugăciune, fiind conştient de păcatul său, de umilirea sa şi de ruşinea sa înaintea lui Dumnezeu. Dar de ce îşi bate mai ales pieptul, şi nu capul sau mâinile? Pentru că inima se afla în piept şi inima este izvorul atât al păcatului, cât şi al faptelor celor bune. Chiar Domnul a spus: „Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea.” (Marcu 7:20-23). De aceea vameşul se bate în piept.

Şi a spus el: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” El nu a pomenit nici de faptele sale cele bune, nici de cele rele. Dumnezeu le ştie pe toate. Şi Dumnezeu nu voieşte înşiruire de fapte, ci pocăinţă smerită pentru toate. “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Aceste cuvinte spun totul. Tu, Dumnezeule, eşti Doctorul şi eu sunt bolnavul. Numai întru puterile Tale stă vindecarea şi numai singur Ţie Îţi aparţin eu. Tu eşti Doctorul şi milostivirea este leacul Tău. În zicerea: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” e ca şi cum el spune cu pocăinţă: “Doctore, dă-mi leacul mie, celui bolnav! Nimeni din toată lumea asta nu mă poate vindeca, decât numai Tu, O, Dumnezeule”. “Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” (Psalm 50:5). Nu este nădejde pentru mine de la oameni, oricât de drepţi ar fi ei, dacă nu mă ajuţi Tu pe mine. Nimic nu mă mai poate ajuta pe mine: postirea mea, darea de zeciuiala, sau toate faptele mele cele bune, dacă milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie. Lauda oamenilor nu-mi vindecă rana, ci mai rău se face. Tu, numai Tu singur îmi ştii boala mea şi numai Tu singur ai leacul ce-mi este mie de folos. La nimeni altul nu-mi este de folos să merg sau să mă rog. Dacă Tu mă îndepărtezi pe mine, lumea întreagă nu mă poate sprijini de la căderea în prăpastie. Tu, numai Tu singur poţi, Doamne, dacă Tu vrei. O Dumnezeule, iartă-mă şi mântuieşte-mă! “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”

Ce spune Domnul Iisus despre acest fel de rugăciune? “Zic vouă că acesta – a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”. Cui spune Domnul aceasta? Nouă tuturor, care credem despre noi că suntem drepţi. Vameşul este cel care coboară la casa sa mai îndreptat, nu fariseul. Omul care îşi mărturiseşte păcatele sale cu smerenie, merge acasă mai îndreptat şi nu cârtitorul cel mândru. Cel care se pocăieşte şi se ruşinează este mai îndreptat iar nu omul cel înfumurat, mândru, obraznic. Doctorul are milostivire şi vindecă pe omul bolnav care îşi recunoaşte boala şi caută vindecare, şi îl trimite gol pe cel care vine la Doctor ca să se fălească cu sănătatea să.

Apoi Domnul sfârşeşte minunata Sa pilda cu această învăţătură: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Cine se înalţă pe sine şi cine se smereşte pe sine? Nimeni nu se poate înălţa singur nici măcar un pic, dacă Dumnezeu nu-l ridică. Dar aici se vorbeşte despre cel care crede că se înalţă, năpustindu-se către locul cel dintâi, atât înaintea oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu; despre cel care se laudă cu lucrările sale cele bune; cel care se semeţeşte înaintea lui Dumnezeu şi care, hulind şi defăimând, îi umileşte pe alţii, ca el să pară mai mare. În felul acesta, cei care cred că se înalţă pe sine, de fapt, se înjosesc. Fiindcă, oricât de mare s-ar vedea în ochii săi şi chiar în ochii oamenilor, el este cu mult mai mic în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu va ruşina un asemenea om şi îl va face să simtă într-o zi umilirea pe care a pricinuit-o altora. „Până când omul nu se smereşte, el nu va primi nicio răsplată pentru faptele sale. Răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34).

Dar cine se umileşte pe sine? Aceasta nu face omul care încearcă să pară mai mic decât este, ci cel care nu-şi vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar dacă vrea, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl coboară păcatul. Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul şi recunoaşterea păcătoşeniei. Pentru omul care îşi dă seama şi recunoaşte prăpastia în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putinţă să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne poate arunca în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune: “Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate”. (Omilia 19).

Pe scurt: omul care face precum vameşul, este înălţat. Cel dintâi (fariseul) nu se poate vindeca, pentru că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea (vameşul) este bolnavul care se afla pe calea vindecării, pentru că el şi-a recunoscut boală, s-a aşezat sub ascultarea Domnului şi a luat leacul. Cel dintâi este ca şi copacul acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru şi nu este de folos gospodarului; cel de-al doilea este ca şi copacul acela cioturos şi urât, pe care îl prelucrează gospodarul, face bârna pentru acoperiş şi îl duce în casă.

Să Se milostivească Dumnezeu de toţi păcătoşii care-şi plâng păcatele şi să-i vindece de boala cea păcătoasă pe toţi cei care se roagă Lui cu frică şi cu cutremur, slăvindu-L ca pe Tatăl cel milostiv şi pe Unul-Născut Fiul Său şi pe Sfântul Duh – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(din: Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”, Editura Ileana, 2006)

 Sursă: Cuvânt ortodox

Predica la Duminica a XXVIII-a după Rusalii (a celor poftiţi la cină) / Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanatilor

APOSTOLUL

Fraţilor, mulţumim cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul-Născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi întru toate.

EVANGHELIA

Luca 14, 16-24 

Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare a făcut cină mare şi a poftit pe mulţi; şi a trimis el la ceasul cinei pe slujitorul său să zică celor poftiţi: veniţi, căci totul este acum gata. Dar toţi au început să-şi ceară iertăciune, ca şi cum ar fi fost înţeleşi. Cel dintâi a zis: am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l văd; te rog să mă ierţi. Un altul a zis: am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc; te rog să mă ierţi. Al treilea a zis: mi-am luat femeie, şi pentru aceasta nu pot veni. Şi, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis slujitorului său: ieşi degrabă în pieţele şi uliţele oraşului: şi săracii, şi betegii, şi orbii, şi şchiopii adu-i aici. Şi, întorcându-se, slujitorul a zis: stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit şi tot mai este loc. Atunci stăpânul a zis către slujitor: ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să se umple casa mea. Căci vă spun: nici unul din oamenii aceia care au fost poftiţi nu va gusta din cina mea.

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanatilor

“Dreptmăritori creştini,

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre Cina cea mare, pe care a pregătit-o Stăpânul, chemându-i mai întâi pe cei aleşi. Aceştia însă, ridicând diferite pretexte şi refuzând să participe la cină, sau nuntă, după cum este numită ea în textul paralel de la Sf. Evanghelist Matei 22,1-14, în cele din urmă au fost invitaţi toţi. Simplă şi uşor de înţeles, pericopa trebuie interpretată pe de o parte istoric, pe de altă parte alegoric.

Istoric: Dumnezeu a pregătit poporul ales prin profeţii Săi pentru participarea, în final, la Cina de taină sau nunta Fiului Său — la nunta mântuitoare a lui Mesia Hristos. Sub un pretext sau altul, poporul ales însă a respins chemarea la Cină mântuirii, ba încă L-a răstignit şi L-a ucis pe Mire, pe Fiul împăratului care făcea nuntă. Pentru aceasta, Dumnezeu a adresat chemarea Sa nu doar celor aleşi, ci tuturor — iată vocaţia universală a Creştinismului: „Mergeţi, zice, la drumuri şi la garduri şi siliţi-i pe toţi să intre…” Chemaţi-i, adică, pe toţi să se mântuiască! Poftiţi-i pe toţi să devină fii ai împăratului care face nunta Fiului Său! „Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc!” Şi a trimis a doua oară pe slujitori, ca să aducă meseni şi să plinească toate locurile.

A intrat însă, citim în textul paralel menţionat, şi unul care nu era pregătit cu veşmânt de nuntă. L-a văzut Stăpânul şi l-a întrebat: „Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?” Şi acela a tăcut, ştiindu-se vinovat. Pentru aceasta, a poruncit slujitorilor Săi să-l lege de mâini şi de picioare şi să-l arunce în întunericul cel mai dinafară.

Aceasta este interpretarea istorică, potrivit căreia poporul ales L-a respins pe Dumnezeu, iar noi, ceilalţi, „Israelul cel nou”, suntem chemaţi indiferent de unde, de pe la răspântii, de la garduri, din uliţe, popoare păgâne care mai înainte ne închinăm zeilor şi idolilor, la împărăţia lui Dumnezeu. Însă, nu oricum!… Pentru ca să nu înţeleagă cineva că în împărăţie sunt luaţi toţi cu de-a valma, indiferent de „veşmântul faptelor lor” de aceea ne-a adus de faţă prezenţa unuia care nu avea ce căuta acolo, pentru că nu s-a pregătit nicidecum pentru aceasta. Pentru ca să nu creadă cineva că în împărăţia lui Dumnezeu este loc pentru toată lumea, indiferent cum s-ar înfăţişa, de aceea Stăpânul a fost atât de aspru cu cel ce s-a prezentat „cu indiferenţă” la nuntă.

Alegoric, pericopa se adresează nouă, credincioşilor de astăzi, pentru că niciodată Hristos n-a înţeles să facă istorie în Evangheliile Sale. Biblia nu este un manual de Istorie, ci un „Manual al vieţii” — al vieţii acesteia şi al vieţii celeilalte, veşnice. Domnul, deci, nefăcând simplă istorie, ni se adresează şi nouă, tuturor, în pericopa evanghelică de astăzi, cu următoarea învăţătură:

Cu toţii suntem chemaţi la viaţă în Hristos, la „Nuntă”, sau „Cina de taină” pregătită de Dumnezeu. Numai că, adeseori, şi noi, ca şi cei din pericopa aceasta, invocăm diferite pretexte. Unul, zice, şi-a luat ţarină, altul şi-a luat cinci perechi de boi, iar cel de-al treilea şi-a luat femeie. Toate, pretexte pentru a nu „cina” împreună cu Dumnezeu.

Ce înseamnă ţarina? Înseamnă „ţărână” [pământul]! Materialitatea, adică! Unii dintre noi ne ataşăm prea mult de materie! Ne legăm prea mult de bunurile materiale: de case, de maşini, de bani, chiar şi de oamenii din jurul nostru, şi de toate celelalte ce nu ne mai lasă timp pentru a ne ocupa şi de suflet, încât nu mai găsim timp de a participa duminica şi în sărbători la cina lui Dumnezeu, la Cina de taină care este întâlnirea cu El, mai cu seamă în Sfânta Împărtăşanie, care se mai numeşte şi Cina Domnului. Ajungem să fim atât de obsedaţi de lucrurile materiale încât până şi în timpul rugăciunii, ori când vrem să uităm cu totul de cele pieritoare, până şi atunci ne trezim că ne gândim tot la ele, lăsând tot mai puţin loc lui Dumnezeu în sufletul nostru.

Cinci perechi de boi spune alt invitat că şi-a luat. De ce cinci? Pentru că cinci sunt simţurile noastre cele trupeşti, cărora le slujim atât de mult, şi prea puţin ne folosim simţirea spirituală, care ar trebui să stăpânească peste toate celelalte. Ce simbolizează boii? „Animalitatea”! Iraţionalitatea specifică animalelor! Purtarea noastră, de multe ori, asemenea lor. Acesta este pretextul pe care l-a ridicat cel de-al doilea chemat la nuntă.

Cel de-al treilea a invocat patimile şi plăcerile cele trupeşti. Aşa se tâlcuieşte „femeia”. Patimile, care nu ne lasă să ne ridicăm cu mintea, cu simţirea şi cu fiinţa noastră întreagă la Dumnezeu, ţintuindu-ne şi îngreuindu-ne „spre râvna celor de jos”.

Iată, dragii mei, trei pretexte cât se poate de „fireşti”, pretexte şi, de fapt, motive care ne ţin şi pe noi, de multe ori, departe de comuniunea cu Dumnezeu:

    Materialitatea gândirii, simţirii şi trăirii noastre, care abia dacă ne mai permite să-L înţelegem pe Dumnezeu Cel Spiritual, darămite să-L mai şi slujim cu devotament şi jertfă;

    Iraţionalitatea, însemnând mândria, mânia, lăcomia, ura, răzbunarea şi toate celelalte slăbiciuni care ne fac să ne comportăm de multe ori nu că oameni raţionali, ci asemenea vieţuitoarelor celor necuvântătoare, şi

    Împătimirea, ca o mare slăbiciune care ne paşte pe toţi; poftele cele trupeşti şi patimile care ne trag în jos, împiedicându-ne de a ne înălţa spiritual.

Iată ce ne învaţă evanghelia de astăzi pe noi, cei care, de multe ori, sub un pretext sau altul, nu ne facem timp destul pentru Dumnezeu! Duminica şi în sărbători în general, invocăm fel de fel de pretexte, plecând de la bunurile cele materiale, de care nu ne mai putem dezlipi, şi de la puţină noastră înţelegere [iraţionalitatea] că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi că până la urmă tot „la mâna Lui” suntem. Oricâte bunuri ne-am strădui să tot adunăm şi să ne punem deoparte, care mai de care mai „veşnice”, tot El va rămâne în veac! Evanghelia de astăzi ne arată, aşadar, că nimic nu trebuie să preţuim şi să iubim mai mult decât pe Dumnezeu: nici bunurile cele materiale, nici poftele noastre de orice fel ar fi, nici simţurilor noastre să nu ne lăsăm pradă, ci să ne deprindem mai mult a simţi cu sufletul din noi — organul simţirii lui Dumnezeu — căci acesta este veşnic!

Dragii mei,

Viaţa aceasta se consumă şi se stinge, oricâte bunuri, averi, bucurii ori plăceri ne-am agonisi, căci vine o vreme când toate acestea se arată a fi deşarte. Pentru aceasta, Dumnezeu ne cheamă la comuniune sfântă pe toţi cei „de la garduri”, de la „răspântii”, de pe „uliţe” — adică pe toţi, indiferent de neam, rasă, poziţie socială ori pregătire intelectuală. Trimite slugile Sale după noi — adică pe îngerii păzitori şi pe sfinţii Săi, pentru a ne atrage atenţia să ne facem datoria de buni creştini. Încă şi pe preoţii Săi i-a rânduit ca să ne arate calea cea bună care duce la El! Şi, tuturor deopotrivă ne adresează chemarea şi pe toţi ne invită! Atenţie însă, nu oricum! Cel care a îndrăznit să se înfăţişeze înaintea Stăpânului Său „oricum”, a fost scos afară cu neaşteptată dreptate şi în pofida apelativului de „prietene”. Aşa nu avem ce căuta acolo! În împărăţia lui Dumnezeu nu se intra cu pretextele pe care le-au ridicat cei nerecunoscători, şi nici în „veşmântul” celui respins.

Chemarea evangheliei de astăzi este, prin urmare, să venim la Cina lui Dumnezeu. Să lăsăm pretextele! Să lăsăm scuzele care ne fac să tot amânăm pocăinţă, întâlnirea cu El, Spovedania, Împărtăşania mai cu seamă — care este Cina Domnului — şi toate celelalte fapte bune care ne fac vrednici să îmbrăcăm veşmânt ales de nuntă. Altfel, evanghelia de astăzi, pe cât este de generoasă, chemându-i pe toţi, pe atât se arată de aspră cu cei ce îmbracă „veşmânt străin de Dumnezeu”.

Să îmbrăcăm, deci, „veşmânt plăcut Domnului”, pe care l-a şi pretins Stăpânul din evanghelie, şi în acest veşmânt să ne înfăţişăm înaintea Lui în duminici, în sărbători, în clipele noastre de rugăciune şi în orice moment de fapt, slujind lui Dumnezeu cu tot sufletul nostru şi nelăsându-ne corupţi nici de materialitate, nici de iraţionalitate şi nici de întunericul poftelor şi al plăcerilor care ne pervertesc şi ne îndepărtează de la comuniunea cu El. Să ne cucerim acest veşmânt al faptelor bune, al dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de cei din jurul nostru, că în felul acesta să nu fim alungaţi de la nuntă, ci să fim primiţi şi rânduiţi în împărăţia Lui la loc de cinste, în comuniune cu El, Amin”.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Sursă: Cuvânt ortodox

 

Predica la Duminica a 18-a după Rusalii - Pr. Constantin Coman despre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul oamenilor

Sursă: Doxologia

Apostolul

II Corinteni 9, 6-11

Fraţilor, cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună. Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun, precum este scris: «Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac». Iar Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare vă va da şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre, ca întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulţumire lui Dumnezeu.

Evanghelia

 Luca 5, 1-11

În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul.

*

Pr. Constantin Coman despre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul oamenilor

R. Rădulescu: Părinte Constantin Coman, două corăbii pline cu peşti pe un lac care fusese, să zicem aşa, sterp, înainte cu câteva ore. Două corăbii pline cu peşte, în faţa cărora omul pescar reacţionează, aş spune eu, aparent straniu! În loc să fie captivat de abundenţa peştelui, Îl roagă pe Cel prin care îi vine abundenţa, adică pe Iisus, să plece de la el. În loc să-L ţină mai mult, ca pe un loz câştigător, el Îl alungă. De ce reacţionează Petru astfel, pentru că despre el este vorba, despre Simon pescarul. Cum să înţelegem reacţia lui Petru?

Pr. Coman: Nu-L alungă pe Hristos, ci se alungă pe sine! Trebuie să luăm seama la motivul „alungării”. Scena pe care tocmai aţi descris-o, este una în care Sfântul Apostol Petru Îl descoperă pe însuşi Dumnezeu. Reacţia lui este chiar o reacţie pe care ar trebui să o aibă oricine dintre noi, dacă, la un moment dat, ar avea revelaţia dumnezeirii. În momentul acela Petru conştientizează nimicnicia sa, micimea sa, netrebnicia sa, care se descoperă cu adevărat omului numai atunci când acesta este faţă în faţă cu Dumnezeu. De altfel, Petru însuşi mărturiseşte lui Iisus exact acest lucru: „Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” (Luca 5,8). Este un fel de conştientizare prin oglindire, un fel de confruntare cu etalonul absolut, cu măsura desăvârşirii. Nu Îl alungă pe Hristos pentru că deranjează, ci pentru că se simte pe sine nevrednic de a sta în faţa Lui. Îi spune să plece de la el, pentru că este om păcătos, nu pentru că i-a făcut ceva rău sau pentru că ceea ce s-a întâmplat îl înfricoşează. Sigur că multe din minunile Mântuitorului Hristos înfricoşau, pentru că nu puteau fi înţelese. Sfântul Evanghelist Luca, cel care consemnează evenimentul, face acest comentariu: „Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.” (Luca 5,9).

Petru, însă, are revelaţia dumnezeirii, I se descoperă Dumnezeu şi instantaneu are şi revelaţia sinelui. Mai avem astfel de reacţii. Sutaşul roman, când îi cere lui Hristos să-i vindece slujitorul, iar Hristos îi spune că va veni la casa lui. Acesta spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. (Matei 8,8). O să vă mire, dar orice om când se întâlneşte fie şi numai cu ideea de Dumnezeu sau cu un semn-simbol care trimite la Dumnezeu (biserică, preot, cruce etc.) are reflexul judecăţii. Altfel, cum s-ar explica fuga de Dumnezeu concretizată în cele mai neînsemnate gesturi reflexe, precum cel al ocolirii preotului, pe care nu-l cunoşti?!

R. Rădulescu: Cum se întâmplă revelaţia dumnezeirii, ca să înţelegem ce se întâmplă cu Petru? Ce înţelege el în momentul în care vede două corăbii pline cu peşti? Hristos era învăţătorul, aşa Îi şi spuneau. Propunea o învăţătură nouă, captivantă, care îi atrăgea pe foarte mulţi oameni. Asistăm, în acelaşi episod evanghelic, la această întâmplare, El predică oamenilor dintr-o corabie, tocmai ca să fie văzut de toţi. Erau mulţi pe malul lacului. Ce înţelege, de fapt, Petru din toate acestea?

Pr. Coman: Lui Petru nu-i era străină ideea de Dumnezeu. El făcea parte din poporul iudeu. Acest popor avea un foarte puternic fond religios. Vechiul Testament era foarte aproape de ei, dar prezenţa lui Dumnezeu, întâlnirea lui Dumnezeu era un eveniment absolut excepţional. Întâlnirea lui Dumnezeu se trăieşte în momentul în care omul simte că se întâmplă lângă el ceva care depăşeşte limitele umane şi limitele lumii create. Tocmai aceasta i se întâmplă lui Petru. Erau convinşi că în lacul acela şi la ora aceea nu era deloc peşte. Mântuitorul îi spune să arunce mrejele. Petru o face doar pentru cuvântul Său: „Pentru că ne spui Tu să mergem, mergem şi aruncăm din nou mrejele!”

R. Rădulescu: Îi face un hatâr, cum am spune?

Pr. Coman: Îi face pe plac, deşi era convins că n-o să prindă peşte! Ascultarea, deşi nu părea să fie foarte convinsă, se dovedeşte roditoare! Cuvântul Mântuitorului Hristos se adevereşte şi se întâmplă o minune. Rezultatul depăşeşte, evident, calculele omenescului. Puterea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu se manifestă asupra firii.

Şi nouă ni se întâmplă astfel de lucruri! Sunt situaţii în care ne confruntăm cu soluţii, cu evoluţii ale unor situaţii, care depăşesc, mai mult decât evident, calculele noastre umane, calculele celor din jurul nostru, chiar condiţiile lumii noastre create. Atunci, dacă beneficiem de o oarecare vigilenţă sau trezvie, avem şi noi simţul unei intervenţii de undeva „din afară”. Dacă suntem familiari cu ceea ce înseamnă Dumnezeu, din vieţuirea noastră cu El în Biserică, în rugăciune sau din experienţele noastre anterioare, atunci percepţia dumnezeirii poate avea o anume evidenţă. Dacă nu avem vigilenţa necesară, spunem că s-a întâmplat ceva neobişnuit, că s-a întâmplat ceva ciudat, că a intervenit ceva inexplicabil. Îmi vine în minte Mircea Eliade, care consemnează, dacă nu mă înşel, în memoriile sale o serie de astfel de întâmplări „minunate “. Dumnezeu este prezent clipă de clipă în existenţa noastră, dar noi nu avem capacitatea de a-L observa. Cele mai multe dintre lucrurile care ni se întâmplă, le considerăm a fi consecinţe logice ale unor cauze de asemenea omeneşti. Cei care au însă ochi duhovniceşti, cum le spunem, sau ochii inimii sau ochi lăuntrici suficient de treji, văd intervenţia lui Dumnezeu în mai tot ce li se întâmplă.

Dacă vorbim despre Evanghelie şi luăm în serios Evanghelia Mântuitorului Hristos, vom vorbi totdeauna despre un dialog continuu al omului cu Dumnezeu. Putem extinde această perspectivă la Sfânta Scriptură în întregimea ei, care consemnează şi comentează istoria dialogului continuu dintre om şi Dumnezeu. Una dintre cheile de înţelegere ale acestui dialog este dată de binomul chemare-răspuns. După această pescuire minunată urmează chemarea adresată de Mântuitorul pescarilor de a-L urma ca ucenici, cu făgăduinţa că-i va face pescari de oameni:

„Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după EL” (Luca 5,10-11).

Cei trei, Petru, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedei, lasă totul şi-I urmează lui Hristos. Răspund fără ezitare chemării. Rezultatul acestui răspuns: din simpli pescari ai unei modeste localităţi de pe Lacul Ghenizaret sau Marea Galileii, cum i se mai spunea, au devenit Apostoli ai Mântuitorului lumii, cucerind cu puterea Evangheliei lumea cunoscută de atunci. Ar fi putut să se împiedice de un pretext sau altul, omeneşte vorbind, şi să piardă şansa de a deveni patriarhi ai Noului popor al lui Dumnezeu, temelie a Bisericii creştine.

Chemarea din partea lui Dumnezeu şi răspunsul din partea omului sunt lucruri esenţiale pentru viaţa noastră, întreaga noastră existenţă se derulează în spaţiul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul nostru la această chemare. Din păcate, prea putini oameni sunt atenţi la această chemare şi o lasă fără răspuns. Este o mare responsabilitate a omului aici. Dumnezeu ne vrea şi ne cheamă să-I fim parteneri în creaţia continuă şi în susţinerea lumii.

Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, spune că: „Timpul cu care ne confruntăm noi şi ne batem, clipă de clipă, nu este nimic altceva decât distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului!” Sigur, este o filozofie adâncă, dar să încercăm să ne-o însuşim, să o experimentăm. Încă odată îi invit pe ascultătorii noştri să experimenteze lucrurile. Să încerce, nu neapărat să verifice această afirmaţie, nu neapărat în relaţia cu Dumnezeu, deşi şi acolo este posibil, ci în relaţia cu unul dintre semenii apropiaţi: soţ, soţie, părinţi, colegi, superiori şi aşa mai departe. Să vadă ce înseamnă distanţa dintre chemarea sau rugămintea cuiva şi răspunsul său la chemarea respectivă.

R. Rădulescu: Vă întrerup Părinte Constantin. În cazul lui Petru chemarea este evidentă. Iisus Hristos îi adresează, îi spune: „Vino şi te fac pescar de oameni!” Petru lasă totul, răspunde prezent, răspunde da. În cazul nostru, al celor de astăzi, şi poate şi în trecut, chemarea lui Dumnezeu nu este atât de evidentă, precum în cazul lui Petru! Petru este un privilegiat, este apostolul lui Iisus. Noi unde identificăm chemările lui Dumnezeu, în ce gesturi, unde să le căutăm? Pentru că, poate nici nu ne dăm seama, uneori, că Dumnezeu ne face o chemare!

Pr. Coman: Nici în cazul lui Petru nu este foarte evidentă chemarea, dacă îmi îngăduiţi să spun! La ora aceea Petru era un simplu pescar. Ce înseamnă un pescar? Un om fără carte, un om sărman, care nu ieşise din graniţele satului său, care îşi cârpea mrejele, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Era un om foarte simplu, care se trezeşte la un moment dat că cineva, este drept o personalitate foarte importantă, un învăţător, un profet, cu puteri foarte mari, îl cheamă şi-i cere să-L urmeze. Cine este acel Cineva, unde îl va conduce, ce va urma acestei chemări, nici el nu ştia prea mult. Tocmai de aceea este extrem de importantă şi este foarte apreciată replica lui Petru şi a celorlalţi doi, Ioan şi Iacob. Nu este deloc ezitantă, este imediată, deşi suportă foarte multe necunoscute.

Aşa se întâmplă şi cu noi! Sigur că este foarte greu să identificăm chemarea lui Dumnezeu! Cei care ne aflăm în slujirea Lui: preoţi, teologi sau cei care se mişcă înlăuntrul Bisericii, încep să simtă, la un moment dat, care este chemarea lui Dumnezeu sau voia Lui într-un context anume. Ceilalţi se întâmplă poate să recunoască mai greu chemarea lui Dumnezeu. Dacă te mişti, un pic, în Duhul lui Dumnezeu, dacă eşti puţin familiarizat cu cuvântul lui Dumnezeu, dacă eşti familiarizat cu rugăciunea, încet-încet dobândeşti puterea şi capacitatea să discerni lucrul la care te cheamă Dumnezeu.

[...]

Pentru ca omul să sesizeze chemarea lui Dumnezeu, trebuie să se apropie de El. Trebuie să trăiască într-o relaţie cu Dumnezeu, trebuie să Îl invoce, trebuie să-L cheme. Chiar să îndrăznească să-L asculte, să aibă disponibilitate şi, de ce nu, să-L iubească. Va putea ajunge să-L iubească, dacă pleacă de la o premiză esenţială, anume, că existenţa lui I se datorează.

Existenţa mea, faptul că eu exist, eu personal, Preotul Constantin, se datorează unei chemări foarte tainice a lui Dumnezeu. Din părinţii mei, se puteau zămisli „n” alţi copii, în acelaşi context. Şi totuşi, m-am născut eu! Pe mine mă emoţionează, mă copleşeşte acest fapt! Mărturisesc, mă copleşeşte că aşa au fost rânduite lucrurile cu bunicii mei, cu străbunicii mei, ca eu să mă nasc! Faţă de acest eveniment eu mă plasez cu un sentiment de foarte adâncă recunoştinţă şi mulţumire. Sunt copleşit în faţa lui Dumnezeu, pentru că darul existenţei mele este unul absolut extraordinar!

De aici porneşte, după aceea, înţelegerea. Dacă Dumnezeu m-a chemat la existenţă, atunci ce vrea de la mine?! Am observat în viaţa mea şi am înţeles chemarea lui Dumnezeu. Eu nu m-aş fi dus la seminar, pentru că era o perioadă în care tot ceea ce însemna Biserică presupunea şi o foarte mare marginalizare socială. Eram foarte vioi, inteligent, mergeam foarte bine cu şcoala şi m-aş fi dus să fac orice altceva. Dar a fost o rânduială a lui Dumnezeu. Eram al cincilea copil la părinţi. Tata nu mai putea să ne ţină la şcoală. Toţi ceilalţi erau deja plecaţi. A fost un gând să merg la seminar, dar eu am spus tatălui meu nu. A rânduit Dumnezeu de aşa manieră, încât să pierd admiterea la liceu datorită unui incident banal şi, în cele din urmă, să ajung la seminar. Nu am înţeles atunci că a fost o chemare foarte specială, care nu mi se datora mie, ci părinţilor mei, Pătraşcu şi Măria, aşezaţi foarte profund în credinţă. Acum am toată convingerea că slujirea preoţească la care am ajuns se datorează unei chemări a lui Dumnezeu mai mult decât evidentă. Mai am convingerea că alegerea aceasta a făcut-o Dumnezeu, cum spuneam, pentru părinţii şi strămoşii mei, pentru credinţa şi jertfa lor de o viaţă. Cred că Dumnezeu le-a dăruit, în cele din urmă, ca din neamul lor să se aşeze un preot.

Nu mai am nici o îndoială că preoţia este chemarea mea, faţă de care, cu nevrednicie încerc să mă achit, cu conştiinţa că răspund unei chemări a lui Dumnezeu. După terminarea facultăţii am avut un foarte mare impas. Dar s-a deschis drumul într-o direcţie la care nu visasem niciodată, aceea a unei cariere ştiinţifice universitare. O trăiesc ca pe o chemare, nu îi răspund cum se cuvine poate, pentru că omul este foarte neputincios, foarte slab, dar am conştiinţa chemării mele. Şi nu o chemare anonimă, ci o chemare a lui Dumnezeu la o slujire concretă. Eu simt aceasta, nu am nici o îndoială! Îi rog şi pe ceilalţi să mediteze asupra acestui aspect. Se vor fi trezit a fi medici, a fi profesori, a fi ingineri sau politicieni, fără a se fi întrebat cum au ajuns acolo! Poate că este posibil să discearnă, în anumite etape ale vieţii şi ale carierei dânşilor, intervenţii, semne, care să trimită la ceea ce numim chemare a lui Dumnezeu.

R. Rădulescu: Părinte profesor, încă o problemă legată de pescuirea minunată. Hristos îi cheamă pe pescari să fie în continuare pescari de oameni. Este o echivalenţă între ceea ce făceau ei înainte şi ceea ce aveau să facă după convertire? Pescarul prinde peştele fără voia peştelui. Pescarul de oameni are o altfel de lucrare, lucrează cu oameni care sunt liberi. Funcţionează această echivalenţă întru totul?

Pr. Coman: Este foarte bună întrebarea dumneavoastră, ca să răspund americăneşte. Cu adevărat, este foarte potrivită, nu este deloc întâmplătoare asocierea. Dacă ar fi fost întâmplătoare, nici Mântuitorul n-ar fi făcut acest lucru, nici Sfinţii Evanghelişti nu l-ar fi consemnat. Toţi cei trei sinoptici, Matei, Marcu şi Luca, consemnează această asociere a chemării ucenicilor cu evenimentul pescuitului minunat.

Nici în cazul pescuirii oamenilor efortul uman nu este suficient! Va fi tot o pescuire minunată, datorată lucrării tainice a Duhului lui Dumnezeu. Ei vor arunca mrejele, Dumnezeu va face ca ele să se umple! Nu pescarii, aceşti oameni simpli şi neînvăţaţi, cum îi numeşte sfântul Ioan Gură de Aur, nu ei, prin efortul lor exclusiv, vor fi cei care vor converti popoarele la creştinism. Ei fac ascultare, biruind temerile de orice fel, mai ales cele venite din lipsa de educaţie. Îi trimite Hristos să vestească lumii Evanghelia şi ei Îi împlinesc porunca. Nu a fost puţin lucru. Cum ar îndrăzni astăzi, de exemplu, un pescar simplu să urmeze chemării lui Hristos de a deveni apostol şi propovăduitor al Evangheliei fără să spună: „Dar nu am şcoală! Nu cunosc lumea! Nu am ieşit din satul meu până acum!” Urmând poruncii lui Hristos cu credinţă, acei pescari au ajuns să cucerească Roma şi Atena şi Efesul şi Corintul şi Alexandria cu Evanghelia Mântuitorului Hristos. Se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, cum a fost posibil aşa ceva: într-o lume ostilă, într-o lume plină de învăţaţi, filosofi şi retori, aceşti umili propovăduitori să cucerească lumea cu Evanghelia lor. Nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi fost cu ei Duhul lui Dumnezeu, răspunde acelaşi mare exeget al dumnezeieştilor Scripturi.

Lucrul acesta este evident de-a lungul veacurilor până astăzi. De cele mai multe ori preoţii sunt destul de neputincioşi sau nevrednici. În ciuda acestui fapt, Biserica lui Hristos merge înainte. Tocmai aici se face evidentă lucrarea lui Dumnezeu. Asemenea peştilor, oamenii sunt prinşi de puterea, de momeala atractivă a Duhului lui Dumnezeu, pozitiv vorbind.

Lucrul cel mai important, pentru preoţi mai ales, este să aibă credinţa şi conştiinţa că lucrarea lor preoţească nu se întemeiază pe puterile lor. Ceea ce fac ei în biserică nu fac în nume propriu şi nici cu puteri proprii, ci fac în Numele lui Dumnezeu şi cu puterea lui Dumnezeu.

Cred că am relatat întâmplarea mea cu Părintele Cleopa, când tânăr preot fiind, cercetându-l într-o vară, l-am întrebat: „Părinte, ce să fac să aduc mai multă lume la biserică?” Eram chiar mândru de întrebarea mea! Părintele a reacţionat cu totul neaşteptat.

„Măăăi!”, a strigat ca un tunet, răstit şi mustrător, „dar ce tu aduci lumea la biserică?! Dumnezeu aduce lumea la biserică, nu tu!!! “

Atunci m-a intrigat mult reacţia dânsului, dar mai târziu aveam să o înţeleg perfect.

R. Rădulescu: Sunt prinşi, chiar şi atunci când opun rezistenţă.

Pr. Coman: Mai ales atunci când opun rezistenţă. Nu calea convingerii este cea care îl duce pe om la Dumnezeu, ci calea credinţei, care presupune o imprevizibilă şi inefabilă schimbare lăuntrică. Se trezeşte cineva că, dintr-o stare de indiferenţă sau dintr-o stare de potrivnicie, devine dintr-o dată foarte interesat şi foarte doritor să afle despre Hristos şi despre Evanghelie şi în clipa următoare poate deveni un fervent închinător a lui Dumnezeu. Nu ştie nici el cum! Acolo a lucrat Duhul lui Dumnezeu, prin cuvântul cuiva. Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Corint, care primiseră credinţa în Hristos în urma propovăduirii sale:

„Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu”. (I Cor 2,1).

Lucrul acesta se întâmplă şi astăzi în biserică. Tainele Bisericii, începând cu Botezul, Euharistia, Nunta, etc, toate fac evidentă puterea Duhului. Adeverim prin toate puterea Duhului lui Dumnezeu lucrătoare în lume.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursă: Cuvântul ortodox