Vrei să știi cine ești cu adevărat? Înfiază un copil / Sfaturi pentru părinţi

foto: Gazeta.ru

Gelia Haritonova / 4 iunie 2015, Pravmir.ru

Înfierea unui copil este șansa ta. Aceasta este convingerea Geliei Haritonova, care împărtășește cititorilor “Pravmir” experiența ei cu adevărat ascetică.

L-au iubit pentru că le era asemănător ?

Opt temeri ale celor care înfiază

Elena Fortuna: orice copil poate fi iubit

Iubirea universală a tuturor orfanilor

Nici nu-mi mai amintesc în ce moment mi-a venit ideea înfierii. Fie au prezentat la televizor un subiect despre un copil abandonat, fie am citit un articol despre o casă de copii, pe scurt, am suferit, mi-a părut rău, am plâns și, în final, am simțit o iubire universală față de toți copiii abandonați. Da, exact. I-aș fi luat pe toți… Vreo doi ani m-a chinuit acest lucru. Dar asemenea lucruri nu se fac sub impulsul emoțiilor.

La început, soțul meu a fost șocat. Nici prin cap nu i-a trecut un asemenea gând. El era fericit să fie tatăl propriilor copii, dar ca să devină tatăl unui copil străin nu s-a gândit nicicum și niciodată.

Dar picătura tocește piatra și eu, ca o rugină a fierului, l-am “tocit”. Doi ani. Cât timp m-am frământat, l-am “tocit” și pe el. Am sentimentul că această sâcâială a fost nu numai pentru soțul meu, ci și pentru mine: vorbind tot timpul despre asta, parcă mi-am întărit gândul despre înfiere. În final, el a fost de acord, “din dragoste pentru mine” – mi-a zis.

Copiii mei erau mici și nu am discutat cu ei prea mult. Le-am spus numai că în curând vom mai avea un copil, ei au aprobat și au pus întrebări de genul “când?” și asta a fost tot. Fiica cea mare avea în jur de 20 de ani, nu mi-a spus nimic, dar am avut impresia că ea nu prea agrează această idee. Cel mai greu mi-a fost cu mama. Ea a fost categoric împotrivă. Mi-a adus argumentele deja cunoscute despre faimoasele gene pe care nu le poți “inhiba cu un deget”, despre faptul că voi împărți inegal dragostea mea față de copii, iar acest nou-venit va crește și-i va omorî pe toți…

Cum să alegi copilul? Casa de copii nu este magazin.

Am început, eu și soțul meu, să întocmim în liniște documentele. Eu nu puteam deloc să înțeleg cum voi alege copilul. Nu-mi imaginam realizarea practică a acestei hotărâri. M-am rugat foarte mult la Dumnezeu să-mi arate calea către copilul nostru.

Și, odată, m-am nimerit la o întâlnire, unde m-am cunoscut cu o femeie – educatoare într-o casă de copii. Am înțeles clar atunci că mă aflam la această întâlnire exact pentru ea. I-am relatat situația mea și am rugat-o să-mi dea fie un ajutor, fie un sfat. Ea mi-a spus: am pe cineva în vedere, pe care eu însămi l-aș fi înfiat, dar nu-mi permite vârsta (sunt înainte de pensionare). Și eu, fără să stau prea mult pe gânduri, am considerat că aceasta este providența Domnului și am hotărât că pe acest copil trebuie să-l iau.

Apoi, după vreo două zile, când educatoarea mi-a trimis în formă electronică fotografia lui, mi-am întors capul de la monitor – într-atât mi s-a părut că acesta nu este “copilul meu”. Iată că nu l-am acceptat de prima dată. Dar m-am liniștit treptat, mi-am zis că această primă impresie nu este adevărată, este doar o fotografie. Am hotărât să nu dau înapoi…

Vania – oglinda mea

L-am luat acasă pe Vania, după instanță, și nu numai că nu simțeam iubire pentru acest copil, dar, pur și simplu, nu-l puteam suferi: un miros necunoscut și neplăcut, o altă conformație corporală, mâinile păroase, picioarele, spatele, unghiile – sunt altfel decât la copiii mei și mănâncă, scoțând niște sunete caracteristice, vorbește cu un accent groaznic, plânge îngrozitor, și râde așa de răsunător – de nesuportat.

Ce mai, când din toată lumea de copii abandonați, pe care am iubit-o de la distanță, s-a desprins acest omuleț, am realizat că nu sunt în stare să-l iubesc… Mama mea, însă, l-a iubit pe Vania de la început și pentru totdeauna.

Eram la limită. Am citit o grămadă de literatură, până când o mamă adoptivă înțeleaptă m-a informat că 60% dintre persoanele care înfiază trec prin așa-numita depresie de adopție și mi-a enumerat tocmai simptomele pe care le aveam și eu.

Și după… După și până în prezent, înțeleg că Vania este oglinda mea. Datorită acestui copil, am aflat cine sunt eu de fapt.

Totul a fost fără speranță și greu. Nicio licărire de bucurie, nicio înduioșare, niciun fel de compătimire – nimic. Doar oroarea faptei pe care am făcut-o. Groaza de mine însămi, că am crezut despre mine că sunt în general un om bun și s-a dovedit că sunt o nemernică, ce nu poate iubi un orfan nefericit.

Dezamăgirea de sine a fost foarte puternică. Ura față de copil, de asemenea. De exemplu, puteam să mă uit la el și să gândesc: cum poate să mănânce așa, cum poate să-și smiorcăie nasul, cum merge, cum își strâmbă gura când plânge… și tot așa până la nesfârșit.

Odată, pentru a nu știu câta oară, mi-am ieșit din fire, iar el urla într-una, m-am apropiat de el, l-am luat de umeri și i-am zis: uită-te la tine cum arăți și l-am întors cu fața spre oglindă ca să-și vadă fața schimonosită, … dar în acest moment am văzut în oglindă fața mea. Mi-a fugit pământul de sub picioare. O astfel de față groaznică, rea, n-am mai văzut niciodată. Gâtuită, m-am dus la bucătărie, am avut un șoc de la ce am văzut… Șoc de mine.

Deosebit de greu mi-a fost atunci când mi-a agresat fiul cel mic. Încă din prima lună de stat la noi, Vania l-a împins spre colțul ascuțit al mesei și băiatul s-a lovit în frunte (între sprâncene) și i-a curs sânge. L-am apucat pe Vania de mâini, iar el a început să sară în pat și să râdă. A fost groaznic. Am crezut că-l voi pocni în momentul acela, dar m-a reținut fiul meu, pe care l-am luat în brațe.

Foto: mk.ru

În urma mea, parcă s-a închis o ușă

De fapt, mi s-a părut că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Mă uram. Dar nici nu l-am dat înapoi pe Vania. La început mi-era rușine de lume. Apoi am sperat că totul se va schimba, poate că-l voi iubi, iar eu renunț la el înainte ca această iubire să vină.

Iar apoi, când situația a devenit de nesuportat, mi-am imaginat pur și simplu cum îl dau înapoi și am încercat să trăiesc în sinea mea, amănunțit, pas cu pas: cum îl duc înapoi , la orfelinat, cum plânge, cum se uită înapoi în timp ce educatoarea îl duce de mână, cum mă întorc acasă, ce le spun copiilor, cum continui să mă duc la muncă, cum fac mâncare, cum îmi trezesc copiii dimineața, cum le citesc cărți… – în general cum o să trăiesc fără Vania. Cum am putut, am suferit în mine și am înțeles că fără el, chinul va fi și mai cumplit, că, pur și simplu, mă va mustra conștiința, că toată nefericirea, care se va întâmpla cu mine și cu copiii mei, o voi pune pe seama faptei mele, ca plată pentru aceasta, și, în final, voi înnebuni.

Nu mai vorbesc despre ce lecție și dovadă de trădare le ofer eu copiilor mei și cum se va reflecta acest lucru în atitudinea lor față de mine în următoarea perioadă a vieții lor. De aceea, trăind în minte acest scenariu groaznic, mi-am propus ca nici măcar prin gând să nu-mi mai treacă ideea de a-l returna pe Vania.

M-am liniștit, am simțit ca și cum în spatele meu s-a închis o ușă. Am încetat să mă învinovățesc pentru lipsa mea de iubire, să-mi scot din minte acest lucru. Am înțeles că ar fi fost prea simplu și de necrezut – să accept și să iubesc, din primul moment, din toată inima un copil străin. Pentru aceasta trebuie să te străduiești. Foarte mult. Și în funcție de cât te străduiești, vor veni și rezultatele.

Iată că mă străduiesc. Lucrez cu mine, nu cu Vania. Asta pentru că singurul om pe care pot să-l schimb – sunt eu. Cel mai important lucru este cum mă educ eu, alături de Vania. Iar Vania – este oglinda mea, în care îmi văd toată urâțimea, tot păcatul meu. Iar dacă oglinda îmi arată toată urâțenia mea, cum pot eu să-l iubesc…

Când se întâmplă să am accese de bunătate, dispoziție și simpatie față de Vania, practic mă agăț de ele și încerc în aceste momente să fac, cât de cât, ceva pozitiv – să-l mângâi pe cap, să-i spun o vorbă bună, să zâmbesc, să-l laud, să-l îmbrățișez. Nu se poate explica acest lucru și cel care n-a trecut prin asta, nu-l poate înțelege.

Înainte nu puteam să-l îmbrățișez. Așa un lucru mărunt – să-l îmbrățișezi, pur și simplu să te apleci și să-ți trece mâinile peste umerii și spinarea lui, dar NU PUTEAM. Nu mi se împreunau mâinile în jurul lui, nu puteam să-mi înclin corpul. O mamă adoptivă înțeleaptă mi-a spus că nu trebuie să fac lucruri pe care nu le simt și nu le doresc, întrucât copilul simte acest lucru și de astfel de “îmbrățișare” el nu are nevoie. Trebuie să simți nevoia de a-l îmbrățișa sincer, călduros și numai atunci să o faci.

Copiii mei, cu timpul, au început să-l iubească. Sunt acum cei mai buni prieteni, toți trei, se apără unul pe altul, învață împreună, își dau prioritate, se iartă. Când eu nu-i pot oferi lui Vania nimic bun, o fac ei pentru mine, ei umplu acea breșă, pe care nu pot eu s-o închid.

Exact de astfel de copil am nevoie

La început, el a fost un copil cu un comportament deviant tipic, care se abătea de la toate normele. El făcea tot ce fac copiii din orfelinate, dar cel mai mult mă scoteau din sărite țipetele lui, plânsul și istericalele pe care mi le făcea pe stradă. Fără să aibă vreun motiv, absolut niciunul. Din te miri ce începea să urle isteric. Era, pur și simplu, imposibil de calmat.

El putea s-o țină timp îndelungat “ma-ma-a-a-a”, fără nicio inflexiune emoțională. Se balansa dintr-o parte în alta. Făcea în ciudă. Amenința că omoară pe mama, tata, fratele și sora – acest lucru fiind ca o joacă pentru el. În general, însă, a fost și este un băiat bun.

Îmi era indiferent. El era un străin. De multe ori mă întorceam la prima impresie, când l-am văzut pe ecranul calculatorului și m-am gândit că atunci ar fi trebuit să-mi ascult instinctul.

Treptat, însă, am ajuns la convingerea că Dumnezeu mi-a dat acest copil în familia mea. Exact un astfel de Vania îmi trebuia pentru ca eu să nu mai fiu o tanti egoistă, nervoasă și rea și să învăț să împart. Chiar și acum îmi este greu să-i pun lui Vania cotletul cel mai bun și cel mai mare și nu copiilor mei.

Pe Vania l-au plăcut și îl plac toți cei din jurul nostru, fără excepție. Și acest fapt m-a indignat și m-a făcut să gândesc: ce fel de om groaznic sunt, ce fel de persoană de nimic sunt, care nu poate, mai bine-zis, nu vrea să vadă acel lucru minunat, bun, generos, care se află în Vania. Din cauza aceasta aș fi vrut să mor, să nu mai fiu, să nu mai respir, să nu mai aud, să nu văd – pur și simplu să nu mai exist, întrucât mi-a fost cumplit de greu să înțeleg și să conștientizez cine sunt eu, de fapt.

Trăiesc cum pot în momentul de față

Am înțeles că pot să citesc sute de cărți despre educație, să ascult și să văd zeci de exemple de mame destoinice, însă toate acestea nu mă apropie deloc de tipul acelei mame, care, după mine, ar trebui să fiu. Tot timpul sunt nemulțumită de mine. Și cel mai bine îmi iese atunci când uit de faptul că sunt o mamă rea și, pur și simplu, trăiesc – așa cum pot în momentul dat.

Desigur, eu fac tot ce se cuvine – îi spăl, spăl rufe, fac curat, îi hrănesc, le citesc. Dar eu nu mă joc cu păpușile, cu soldățeii, nu-mi învăț fiica să coasă, pentru că eu însămi nu știu, nu-i învăț să facă curat prin casă, pentru că mi se pare că eu fac mai repede. Desigur, ei spală vasele, m-ajută să fac mâncare, își strâng jucăriile, patul și altele. Dar asta face parte din normă.

Singura mea comoară – este faptul că-mi iubesc soțul și el mă iubește pe mine, avem o relație minunată, pentru că soțul meu este un om unic, de o generozitate sufletească, frumusețe și putere de jertfire extraordinare. Trăim ca două suflete pereche și acest lucru este observat de copiii noștri. Ei parcă trăiesc sub aura acestei iubiri, se încălzesc cu ea, cresc cu ea. Ei văd cum noi avem grijă unul de altul, cum cedăm reciproc, niciodată (!) nu ridicăm glasul unul la altul, ne ajutăm reciproc. Sper foarte mult, că, văzând relațiile dintre noi, copiii vor lua ce e mai bun din ele.

Venim în întâmpinare unul către celălalt

Deja nu mai fac față cu sentimentul de vină. Am încetat să mă mai autoflagelez și să mă torturez. Am acceptat faptul că în mine nu există iubire pentru Vania. Și mă urăsc pentru asta. Am înțeles că nu pot să dezvolt această iubire în mod artificial. Eu pot să fac tot ce-mi stă în putință, să mă străduiesc emoțional și atunci, poate, Dumnezeu îmi va da iubire pentru acest copil.

M-am obișnuit cu el. El este, fără îndoială, membru al familiei noastre. Nu mă mai irită. Sigur că, uneori, mă supăr pe el, dar mă supăr și pe proprii copii, și îi cert la fel ca pe Vania. Se pare că lui îi este bine la noi.

Acum câțiva ani am invitat o psiholoagă care să îmi ajute să mă descurc cu mine însămi și cu copiii. Ea a venit, s-a ocupat de copii, a discutat cu mine și la sfârșit mi-a spus că lui Vania îi este bine la noi în casă, se simte confortabil. Atunci, eu am aflat de la psiholoagă că, de regulă, din doi, unuia singur îi este neconfortabil – fie părintelui adoptiv, fie copilului adoptat.

M-am bucurat foarte mult. Am fost fericită că lui Vania îi este bine. Este mai bine să-mi fie mie așa cum îmi este, decât lui. Probabil că n-aș fi supraviețuit să știu că acestui copil îi este rău la noi în casă. Faptul că lui îi este bine mă încălzește și mă ajută mult. Pentru nimic în lume nu l-aș da pe Vania cuiva, acum. Și nu regret deloc ce am făcut.

Eu și cu Vania venim în întâmpinare unul către celălalt, uneori ne oprim, facem popasuri, uneori ne prăvălim, mergem în direcția greșită, ne întoarcem, dar oricum ne mișcăm. Și această mișcare este, de fapt, viață. Conviețuirea noastră este grea, dar este plină de viață.

Traducere: Nicoleta Macovei

Preluare de pe Știri pentru viață

******************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.