Totdeauna
m-au enervat intrebarile – si voi de cand traiti in Ungaria? de
unde v-ati mutat aici? –, indiferent de la cine au venit, de la
unguri sau de la romani. De la unguri m-au socat, pentru ca insemna
ca nu isi cunosc tara, nu stiu ca in aceasta tara traiesc pe langa
unguri si alte popoare. Cu majoritatea ungurilor totusi m-am
descurcat mai bine cand le ziceam ca nu am venit de nicaieri, eu sunt
din Micherechi. Si atunci le pica fisa, cum ca da, da, parca au auzit
ca acolo traiesc romani, si ca au o echipa de dansuri renumita, pe
care chiar au vazut-o si la televizor.
Mai
greu imi este cu romanii, pentru ca lor nu le spun nimic renumitii
castraveti sau ardei din Micherechi, precum nici renumitele dansuri
populare din Micherechi, pe care ei oricum le vad cam unguresti. Dupa
ce mi-a trecut enervarea, imi ramane in suflet intristarea si
durerea: cum de ne-au putut indobitoci atat de tare regimurile
trecute incat sa uite neamul de neam si cum de intr-un sfert de secol
nu am putut recupera ceea ce comunismul a stricat.
Candva
pe la sfarsitul anilor 1990, cu ocazia vizitei unui politician roman
in Ungaria, un jurnalist de la Bucuresti m-a intrebat despre
problemele romanilor de aici. Vazand ca acestea nu sunt identice cu
ale romanilor din tara, care nu sunt periclitati sa-si piarda limba,
cultura, traditiile, s-a trezit intr-o ceata totala si m-a intrebat:
totusi voi cand ati plecat din tara. Cand i-am zis ca niciodata,
suntem aici dintotdeauna, m-a rugat s-o las sa ma atinga, pentru ca
niciodata nu a vazut personal un roman bastinas din Ungaria. Nici nu
credea pana atunci ca exista asa ceva...
Din
pacate, situatia nu s-a schimbat prea mult nici dupa 25 de ani,
eventual jurnalistii din Romania vin la noi cu lectiile invatate
acasa, din carti sau de pe internet, pun intrebari, ne asculta dar nu
ne aud, pentru ca intorcandu-se in redactiile lor de cele mai multe
ori scriu nu despre ce au vazut si au trait intr-adevar aici, ci
despre ceea ce cred ei ca ii intereseaza pe cititori. Exact asa sunt
si politicienii romani. Vin, ne asculta, se prefac ca ne inteleg,
promit tot felul de sustinere si ajutor, se duc acasa si uita de noi.
Romanii
din imediata vecinatate a Romaniei, si ma refer in primul rand la cei
de la granitele vestice si sudice, cei din Ungaria, Serbia si
Bulgaria, sunt exact ca si copiii orfani. tarile in care traiesc, din
voia sortii si a istoriei, se ingrijesc cat de cat de ele, le asigura
scoli (in Timoc nici macar), biserici, asociatii, insa nu le da
impulsurile atat de necesare pentru supravietuirea ca neam, pe care
numai tara-mama le poate da: limba, cultura, sentimentul identitar si
de unitate cu spiritualitatea neamului din care fac parte.
Pentru
romanii din jurul Romaniei timpul nu mai are rabdare. Nu mai sunt
inca 25 de ani ca sa ne cunoastem problemele, sa ne apucam azi de
rezolvarea lor. Tragerea de timp si neprofesionalismul va duce la
disparitia totala si irecuperabila a unor comunitati minoritare
valoroase pentru trecutul si viitorul romanimii.
Nimeni
nu-si doreste ca, dupa mai bine de o suta de ani, istoria sa se
repete intr-un fel, si sa se infiinteze din nou gradini zoologice
umane, dar de aceasta data nu la Paris, ci la Bucuresti, iar
exponatele sa nu fie nubieni sau somalezi din Africa, ci romani din
Jula sau Micherechi (Ungaria), Varset sau Costei (Banatul din
Serbia), Negotin (Timocul din Serbia) sau Vidin (Timocul din
Bulgaria).
Nu
degeaba a scris Mihai Eminescu in Doina: „De la Nistru pan' la
Tisa/ Tot Romanul plansu-mi-s-a". Acesti romani traiesc si azi
acolo unde soarta i-a harazit, e adevarat ca sunt tot mai putini.
Nu-i mai tratati ca pe niste exponate!
(Ei
sunt vii. Si uneori musca!)
Eva
Simon, Foaia Romaneasca
Sursa:
Clipa
0 comments:
Trimiteți un comentariu