Fragment din Sfântul Ştefan cel
Mare, monarhul ortodox de Ştefan S. Gorovei, revista Cuvinte către tineri, 2008
Ştefan
cel Mare a fost întruparea cea mai înaltă a maiestăţii monarhice din tot cursul
Evului Mediu românesc. Tot ceea ce a făcut, tot ceea ce a spus, tot ceea ce a
transmis este expresia unei concepţii de guvernare a cărei eficienţă s-a vădit
repede şi cu efecte a căror durabilitate a fost verificată prin secole. „Elev”
al marelui cruciat care a fost lancu de Hunedoara, Ştefan a ştiut să preia din
experienţa acestuia tot ceea ce se potrivea tradiţiilor dinastiei sale şi ţării
pe care trebuia să o conducă. Ortodox fără concesii – fapt ilustrat şi de
căsătoriile sale – a fost, în acelaşi timp, stăpânul tuturor supuşilor săi, de
toate confesiunile. Înţelegător al nevoilor impuse de alianţele politice şi
militare, a păstrat credinţa şi speranţa într-o cruciadă a sa, ortodoxă. În
acest domeniu, poziţia sa poartă pecetea de neconfundat a succesiunii bizantine
pe care – fără să fie străin modului de viaţă din Europa centrală – a
ilustrat-o cu strălucire. Pentru creştinătate, a luptat cu arma în mână şi s-a
oferit să lupte, cu ai săi, până în ceasul din urmă. Când încheierea păcii s-a
vădit de neînlăturat, a trecut această luptă într-un plan simbolic, stăruind în
a sublinia cât mai apăsat faptul că era vorba de o misiune încredinţată de Cel
de Sus, către care se îndreptau de acum rugăciunile clopotelor bisericilor
semănate pe tot cuprinsul ţării.
Ştefan a înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile.Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele urmaşilor. Dacă, în momentul când Ştefan a preluat sceptrul, unii fruntaşi ai societăţii moldovene – însemnaţi prin poziţie, avere, înrudiri şi influenţă – au plecat din ţară, întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor confruntări cu otomanii boierimea şi-a strâns rândurile în jurul principelui şi, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în dimineaţa luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat şi i-a spus: „îţi vom sta astăzi credincios alături şi Dumnezeu ne va ajuta”. În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a spus-o Ştefan însuşi: „eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut...”. După încă un an, un corp de oaste şi-a lăsat oasele în Crimeea, pe zidurile cetăţii de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul ameninţător al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile fără încrederea puternică a ţării întregi şi în primul rând a boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.
Ştefan a înţeles, ca puţini alţii, că a guverna, la vremea aceea, însemna, mai cu seamă, că principele trebuie să fie văzut de supuşii săi. A străbătut ţara cu toată curtea sa, făcând judecăţile nu numai în cetatea de scaun de la Suceava, ci şi în celelalte curţi domneşti. În toate bisericile sale, ridicate pentru folosinţa acestor curţi din oraşe (ca la Dorohoi, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ ori Vaslui) sau pentru a sluji unor aşezăminte monahale, el şi familia sa puteau fi văzuţi de oricine, în somptuoasele tablouri votive. Prezenţa lui, uneori săptămâni în şir, în alte oraşe decât cetatea de scaun însemna, totodată, şi apariţia la slujbele religioase din acele biserici domneşti, participarea la hramuri şi la tot felul de alte ceremonii. Domnul se înfăţişa supuşilor săi aievea (nu numai prin chipurile încremenite din tablourile votive), în toată strălucirea, cu sfetnicii şi dregătorii curţii, cu ostaşii lui credincioşi, cu suita de cărturari care scriau actele şi scrisorile.Cu greu ne putem imagina, azi, aceste realităţi, care abia se întrezăresc din paginile cronicilor şi din şirurile destul de stereotipe ale documentelor, însă această politică a fost aceea care i-a asigurat câştigarea oamenilor, în epocă, şi supravieţuirea în sufletele urmaşilor. Dacă, în momentul când Ştefan a preluat sceptrul, unii fruntaşi ai societăţii moldovene – însemnaţi prin poziţie, avere, înrudiri şi influenţă – au plecat din ţară, întorcându-se treptat, în primii ani ai noii domnii, în preajma marilor confruntări cu otomanii boierimea şi-a strâns rândurile în jurul principelui şi, cu el în frunte, a dat piept cu moartea. Astfel, în dimineaţa luptei de la Vaslui, unul dintre ei a îngenuncheat şi i-a spus: „îţi vom sta astăzi credincios alături şi Dumnezeu ne va ajuta”. În anul următor, la Valea Albă, a pierit mai ales floarea oastei; a spus-o Ştefan însuşi: „eu, cu curtea mea, am făcut ce am putut...”. După încă un an, un corp de oaste şi-a lăsat oasele în Crimeea, pe zidurile cetăţii de la Mangop, încercând să stăvilească acolo valul ameninţător al puterii otomane. Asemenea jertfe nu ar fi fost posibile fără încrederea puternică a ţării întregi şi în primul rând a boierimii, fără a cărei colaborare nu se putea imagina o cârmuire bună.
0 comments:
Trimiteți un comentariu