Interviu cu profesorul Neagu Djuvara: „Să învăţăm de la marii noştri voievozi” / Şcoala de Duminică

Profesorul Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti, în anul 1916; este licenţiat în Litere şi Istorie şi doctor în Drept (Paris, 1940). În anul 1972 obţine doctoratul de stat (docenţă) la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei. Din 1991 este profesor asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti. A publicat numeroase volume în limbile română şi franceză, dintre care amintim câteva: „Amintiri din pribegie”, Albatros; 2002, Humanitas 2005, 2006; „O scurtă istorie a românilor”, Humanitas, 2002; „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor”, Humanitas, 2006. 
 

La cei 92 de ani ai săi, atât prin pregătirea de excepţie, cât şi prin experienţa de viaţă, domnul Neagu Djuvara este una dintre cele mai cunoscute şi apreciate personalităţi culturale din România. El este o dovadă vie a puterii creatoare de care au dat dovadă intelectualii români formaţi în perioada interbelică.

Reporter: Unui tânăr de astăzi, care este presat de problemele economice, care nu are prea mult timp, la ce-i foloseşte cunoaşterea istoriei şi a religiei? 
 

Neagu Djuvara: Părerea mea este că istoria trebuie învăţată în toate şcolile până la un anumit grad, însă nu doar într-o oră pe săptămână. E prea puţin o oră, fiindcă, în momentul în care nu-ţi cunoşti trecutul, nu îţi înţelegi prezentul şi nu-ţi poţi pregăti viitorul. Eu cred că este foarte necesară o cunoaştere cinstită a istoriei. Adevărata istorie, nu numai a neamului nostru, dar a Europei şi a lumii este foarte important să o ştie copilul, chiar dacă n-are poftă să înveţe; dacă ştii să povesteşti în mod inteligent, el poate să prindă multe idei şi să-i rămână multe informaţii, ca să înţeleagă pe ce lume trăieşte. Eu am impresia că majoritatea tinerilor habar n-au pe ce lume trăiesc. Ei nu mai ştiu decât ceea ce se vede la televizor, ceea ce descoperă pe internet, toate nişte chestii care-s aşa de descusute, aşa fără de contact cu moştenirea lor personală, şi familială, şi naţională... 
 

Mă întrebaţi cu ce ne poate ajuta religia? În primul rând trebuie subliniat că Europa, toată civilizaţia europeană, este de neînţeles dacă nu treci prin creştinism. Apoi, dacă noi nu mai credem şi dacă nu ne rugăm zilnic – indiferent de cât păcătuim, să continuăm iarăşi să cădem în genunchi şi iarăşi să ne rugăm – nu ne putem perfecţiona, nu ne putem desăvârşi. Este exclus. Familia are aici un rol foarte important. De când e micuţ copilul, tata şi mama trebuie să-l îndemne să se roage, să se gândească la ce a făcut rău şi cum să facă binele.

Părinţii dumneavoastră v-au făcut astfel de îndemnuri? 
 

Daaa… Pe tatăl meu nu l-am cunoscut întrucât a murit la război. Dar mama era foarte credincioasă. Aş vrea să vă povestesc cum a murit ea la 94 de ani. Din păcate nici eu, nici fratele meu nu am putut fi atunci lângă ea. 
 

O doamnă, care fusese pe vremuri în serviciul unchiului meu, ambasadorul Radu Djuvara, se legase aşa de mult de familie, că o iubea pe această bătrână care rămăsese singură într-un mititel apartament făcut de fratele meu într-un garaj. Această persoană a fost lângă mama în ultimele ei săptămâni de viaţă. Ea lucra la un serviciu, dar stătea noaptea cu ea, dimineaţa în grabă o îmbrăca, îi pregătea o mâncărică şi pe urmă pleca şi o lăsa singură şi se întorcea seara. Într-o dimineaţă, mama-i spune: „Cornelia, azi noapte a venit Fecioara Maria la mine şi mi-a zis: Vin să te iau peste 8 zile!”. Şi Cornelia, care nu era foarte bisericoasă, i-a răspuns: „… ‛coană Tinca, astea sunt nişte simple vise”. Dânsa a zis: „Nu… să ştii că aşa este!” Şi aşa a fost. Exact peste 8 zile a murit. Vedeţi… ce adâncă credinţă, ca să fie sigură că a venit Maica Domnului şi i-a spus: „te iau peste 8 zile”.

Revenind la necesitatea cunoaşterii istoriei, dorim să vă punem o întrebare: ce credeţi că am putea învăţa înainte de toate din perioada marilor noştri voievozi? 
 

E o întrebare importantă. Lucrurile sunt foarte diferite nu numai în interiorul ţării, dar şi în ceea ce priveşte contextul european şi mondial. Putem să învăţăm de la marii noştri voievozi din această dârzenie pe care au avut-o de a-şi apăra ţara şi credinţa, precum şi din iubirea lor de ordine care, în fond, nu prea este în caracterul românului. El este din păcate destul de dezordonat şi nedisciplinat.

Totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, se poate schimba. 
 

Se poate schimba, nu zic nu, dar, în orice caz, este un risc ca să existe un sâmbure de indisciplină în poporul nostru. Şi de aceea este interesantă cunoaşterea trecutului ca să vedem că de fiecare dată când am avut o personalitate puternică, bine orientată, lucrurile s-au ordonat. Avem nevoie de personalităţi puternice. Până şi-n politica democratică se vede exemplul dinastiei Brătienilor care-i trăgeau după ei pe ceilalţi.

Una dintre aceste personalităţi catalizatoare a fost şi Ştefan cel Mare. 
 

Ştefan Vodă a avut darul de a fi iubit şi preamărit chiar din vremea lungii sale domnii atât de însemnate pentru închegarea neamului românesc şi intrarea lui în istoria europeană. Faptul că a fost atât de credincios şi a ctitorit atâtea aşezăminte bisericeşti a făcut vox populi să-i zică „cel Sfânt”, cu mult înainte ca Biserica să-l canonizeze.

La concursul „Mari Români” organizat acum doi ani de televiziunea naţională, Sfântul Ştefan a ieşit pe primul loc datorită cinstei pe care mulţi români o arată faţă de domnul moldav. Au fost unele voci care au afirmat apoi că Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost preferat de români întrucât aceştia aşa au fost educaţi în perioada comunistă. Vi se pare corectă o asemenea afirmaţie? 
 

Afirmaţia este stupidă. Ca istoric, la vârsta de 92 de ani, vă pot afirma că Ştefan cel Mare a avut dintotdeauna aceeaşi aură de glorie şi de dragoste din partea românilor.

Ce ar putea să înveţe politicienii de astăzi de la Sfântul Ştefan cel Mare? 
 

Nu pot învăţa nimic din aceste pilde ale trecutului, fiindcă nu sunt în stare să pună dragostea de ţară şi interesul public înainte de interesele private.

Poate fi valabilă astăzi o politică inspirată de principiile creştine, aşa cum a fost cea promovată de Sfântul Ştefan? 
 

Nimic nu este imposibil, dar trebuie constatat că în conjunctura actuală a civilizaţiei noastre nu mai apare religia ca inspiratoare în politică. Nici partidele apărute în Europa Occidentală cu eticheta „democraţie creştină” nu par să se fi distins cu adevărat ca aplicând preceptele creştine. Iar statisticile dovedesc că în toată Europa practica religioasă nu mai depăşeşte procentul de 10–15%. Astfel fiind, nu e de mirare că majoritatea politicienilor adunaţi pentru a redacta o Constituţie a Uniunii Europene au refuzat orice aluzie la trecutul creştin al Europei! 
 

Lumea de astăzi nu mai este atât de credincioasă ca în trecut. Cu atât mai vârtos, să ceri acestor afacerişti – care invadează parlamentele, mai cu seamă la noi – să fie inspiraţi de Duhul Sfânt după modelul sfinţilor noştri voievozi, este un lucru nerealist.

Am dori să aflăm câteva lucruri privitoare la istoria pe care aţi trăit-o. Mai întâi, vă rugăm să faceţi o comparaţie între modul de a fi al tinerilor din perioada interbelică şi cel al tinerilor români de astăzi. 
 

Tineretul din perioada interbelică a fost pasionat de politică şi de patriotism. Este o prăpastie între mentalitatea din tinereţea mea şi cea de acum; generaţiile de astăzi sunt total debusolate, după mai mult de 50 de ani de comunism (căci nici în anii de după decembrie ’89, din timpul „domniei” lui Ion Iliescu, nu am scăpat de mentalitatea comunistă).

Această prăpastie dintre mentalităţi este cauzată de diferenţa calitativă dintre învăţământul românesc interbelic şi cel de astăzi? 
 

Am plecat din România în 1928, la vârsta de 12 ani. Totuşi, pot să-mi dau seama de cum am fost învăţat în şcoala primară, nici măcar în Bucureşti, ci într-un orăşel cum era Sinaia. Am avut nişte învăţători remarcabili. Am avut apoi un prim an de liceu la Sinaia aşa de bun că, ajungând în Franţa şi refăcând acelaşi an – fiindcă la francezi începea latina din clasa întâi de liceu – am ajuns în puţine luni primul în clasă, datorită bazei pe care o aduceam de la noi, din România. Era aşa de bun învăţământul de la noi că era absolut echivalent cu cel din Franţa. Dacă ne gândim când s-a început la noi învăţământul de tip occidental, este remarcabil că, deja în perioada interbelică, şcoala noastră era la nivelul celei din Franţa. Mă întrebaţi ce este acum? Nu prea ştiu ce este în liceele de astăzi. Îmi dau seama de un singur lucru pe care-l găsesc foarte negativ: se pune accentul pe învăţatul pe dinafară şi nu pe dezvoltarea gândirii. Asta este catastrofal! Catastrofal! Mulţi dintre cei care apar la televiziune, prin tot felul de ziare, se comportă ca nişte papagali care au învăţat pe dinafară nişte informaţii. Asta nu este inteligenţă! Acum 500 de ani, un mare gânditor francez, Montaigne, spunea: „faceţi un cap de copil bine format, nu plin”. Am impresia din păcate că tehnica din liceele noastre este să facă pe bandă capete pline şi, drept urmare, majoritatea elevilor uită de pe o zi pe alta ce au învăţat. 
 

Vă dau un exemplu tipic: acum câteva săptămâni mă descoperă într-o seară, într-o poştă, diriginta acelei poşte. Mă cunoştea de la televizor şi-mi spune: „Haideţi domnule profesor, veniţi la noi!” Mă cheamă în odaia unde era ea cu asistenta ei. Pregăteau un concurs, săracele, ca să poată înainta în grad. Concursul era de Drept Roman. Eu sunt doctor în drept, am făcut la Paris Dreptul Roman. Dar întrebările care se puneau acestor fete funcţionare dintr-o poştă mi s-au părut demenţiale, totul era atât de complicat. Le cereau să ştie cum era votat magistratul cutare, câte voturi…, sute de întrebări care erau pur, pur, pur întrebări de memorie, iar nu de reflecţie, de gândire, de concepere.

În Occident situaţia este mai bună? 
 

În Occident se strică foarte mult învăţământul, dar din alte motive. Imigraţia masivă aduce în şcoli o cantitate foarte mare de oameni de tradiţii diferite. Ce-l interesează pe un tânăr algerian, sau un negru, sau tamu – care reprezintă acum jumătate din elevii dintr-o şcoală primară franceză – istoria Franţei? Sau filosofia creştină? Europa nu mai are copii şi se miră că este invadată de nord-africani sau de chinezi, de toate liftele păgâne. Nu ei ne invadează. Noi am făcut un gol care este umplut de ei. 
 

Dacă, statistic vorbind, în toată Europa, din Portugalia şi până-n fundul Rusiei, nu mai sunt înlocuiţi an de an morţii cu nou-născuţi, înseamnă că Europa, în mod inconştient, se sinucide. Este clar. Şi asta de zeci de ani. De altfel, aţi văzut că, din când în când, se trage câte un semnal de alarmă şi se spune: băgaţi de seamă că populaţia în România a scăzut cu 2 milioane de locuitori în ultimii ani; dacă va continua aşa, peste 50 de ani nu o să mai aibă decât 15 milioane de locuitori. Eu vă spun că, dacă vom continua să mergem în aceeaşi direcţie, România nu o să ajungă la 15 milioane de locuitori, vor fi tot 21, dar cu 6 milioane de străini. O să vină turci, o să vină chinezi, ţiganii o să se înmulţească mai mult decât românii şi rezultatul va fi că nu va mai exista neamul românesc aşa cum ne-am dori. 
 

Eu cred, de asemenea, că peste 100 de ani, Franţa integral va fi metisă. Iar ceea ce se întâmplă acum în Franţa, din punctul de vedere al metisajului, mi se pare a fi imaginea Europei de peste 100 de ani. Ai noştri nu mai fac copii, iar pe de altă parte nu mai avem destui muncitori pentru construcţii. Atunci aducem turci şi chinezi? Păi ei or să rămână în ţară. Şi francezii au făcut aceeaşi eroare imediat după război; au început reconstrucţia ţării şi au adus milioane de muncitori din afară, gândindu-se că la un moment dat aceştia vor pleca din Franţa. Dar nu a plecat aproape niciunul. Deci să fim atenţi, să nu ne intereseze numai viitorul imediat.

Întorcându-ne puţin la perioada tinereţii, vă rugăm să ne spuneţi ce amintiri păstraţi din anul 1941, când aţi participat la campania din Basarabia şi Transnistria? 
 

În iunie 1941 am plecat mulţi tineri cu mare entuziasm la acest teribil război. Voiam să ştergem ruşinea din anul precedent, când cedasem în faţa ultimatumului sovietic fără să tragem un foc de puşcă. Formidabila armată germană ne-a dat falsa iluzie că era de acum invincibilă şi că alături de ea izbânda era sigură – ceea ce, de altfel, scădea meritul jertfei noastre. Mi-au trebuit ani, chiar zeci de ani, ca să înţeleg eroarea mea de viziune.

Ce ne puteţi spune despre drepturile româneşti asupra Basarabiei? 
 

În Basarabia drepturile noastre, după părerea mea, sunt integrale şi, cu toate că au deportat atâta lume, cu toate că au infiltrat atâţia străini, noi suntem astăzi circa 66% din populaţie. Tragedia este că basarabenii care vor unirea cu România nu sunt încă destul de curajoşi şi sunt minoritari. În puţinele zile cât am stat la Chişinău şi am fost în legătură cu tineretul universitar, mi-am dat seama că studenţii aceştia sunt foarte români. Eu sunt absolut convins că în cel mult 10–20 de ani ei vor cere unirea Republicii Moldova – invenţia asta năstruşnică – cu România. Noi suntem într-un caz foarte asemănător cu Germania de Est care trebuia să se unească cu Germania de Vest. Ideea că exista o Germanie la Est şi una la Vest era aberantă şi aşa este şi cu această Românie de la răsărit de Prutul nostru. Eu sunt absolut convins că ea va cere să se unească cu România. În sensul acesta sunt optimist pentru viitor. Să dispară, să treacă generaţia asta de oameni compromişi, căci nişte tipi ca Voronin et compagnie sunt nişte trădători ai românismului. Şi să nu fim îngrijoraţi nici din partea Europei, fiindcă Europa de acum, în care am intrat, de teamă să nu apară tulburări, ne spune: „nu faceţi… ”; ba să facem! Să facem propagandă pentru adevărul nostru, cu televiziunea, cu radioul, prin toate mijloacele! Să le spunem basarabenilor: fraţilor, sunteţi de-ai noştri şi aşteptăm ca să vă pronunţaţi să reveniţi la matcă! Nu există două Moldove; Moldova e România.

La finalul acestui interviu, avem câteva întrebări care credem că i-ar interesa pe tinerii de astăzi. Ce s-ar putea face pentru revigorarea societăţii româneşti? 
 

Ar trebui ca toţi învăţătorii şi toţi profesorii, împreună cu reprezentanţii Bisericii, să-i înveţe pe copii încă din primele clase să fie cinstiţi. Ar fi foarte necesar aşa ceva şi este singurul lucru care ar putea avea în timp un efect puternic asupra românului care, din păcate, are tendinţa de a fi hoţ. Întrucât istoria românului justifică oarecum o asemenea tendinţă – în vechime au fost situaţii când, dacă nu fura, i se lua totul de la gură – el s-a cam învăţat cu furtişagul. Or, noi trebuie să luptăm împotriva acestui lucru, fiindcă nu-i vorba numai de furt. Necinstea înseamnă şi lipsa de cuvânt, inexactitatea, adică îi dau întâlnire la 10, dar el vine abia la 11. Toate problemele acestea sunt din păcate caracteristice multora dintre românii de astăzi, lucruri pe care le ştie şi străinul. Deci eu cred că acesta ar fi unul dintre lucrurile care ar trebui făcute în primul rând: învăţătorul, începând din prima clasă, să-i spună elevului că a fura, a fi necinstit, este o crimă. 
 

Asistăm astăzi la o avalanşă a kitsch-ului, a pseudo-culturii, a pornografiei şi a minciunii mai mult sau mai puţin dirijate.

Cum este şi firesc, toate acestea afectează în special tânăra generaţie. Ce îi sfătuiţi pe tineri să facă într-un asemenea context? 
 

Recunosc că avalanşa de pornografie şi mai cu seamă ofensiva, chiar dramatică, în favoarea autorizării căsătoriilor homosexuale şi a dreptului de adopţiune de copii pentru asemenea cupluri bizare sunt fenomene extrem de îngrijorătoare, care ne amintesc de Sodoma şi Gomora. Ar putea fi unul dintre simptomele cele mai clare că civilizaţia noastră e în ajun de prăbuşire totală. Este convingerea pe care am exprimat-o deja acum vreo 40 de ani în teza mea de filosofie a istoriei (din care a ieşit o carte tradusă în româneşte sub titlul „Civilizaţii şi tipare istorice”).

Ce îndemn aţi dori să le adresaţi tinerilor? 
 

Îndemnul – singurul pe care îl pot da, fiindcă este de o actualitate arzătoare – este acela ca tinerii să se întoarcă din străinătate, dacă sunt plecaţi cu gândul de a rămâne în altă ţară. Îl încurajez pe tânărul român care obţine o bursă în străinătate să nu profite de ea ca să rămână definitiv acolo.

În încheiere, vă rugăm să comentaţi cuvintele lui Petre Ţuţea: „La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica!” 
 

Admirabile cuvintele lui Petre Ţuţea! Materialismul dominant din vremea noastră ne face să uităm cu totul resorturile religioase şi morale ale istoriei.

A consemnat Ieromonah Teofan
Sursă: Revista Cuvinte către tineri, 2009, Mănăstirea Putna