Aflându-se
în grijile lumii şi fiind purtat ca o corabie în mijlocul mării
celei lumeşti, învăluit de valurile tulburărilor şi supărat de
măiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a păzit fără
tulburare de toate patimile mâniei şi şi-a ferit sufletul curat şi
neîntinat de patimile poftei, până la cel mai subţire cuget. Şi
a împlinit fericitul aceste isprăvi ale întregii fapte bune, încât
a rănit pe diavoli mai mult decât aceia care s-au nevoit în pustie
50 sau 60 de ani, cărora el li s-a făcut pildă de faptă bună.
Încă cu mult mai vârtos s-a făcut el ca o icoană vie pentru cei
îmbunătăţiţi care petrec în lume; şi dacă aceştia vor privi
la el, vor putea să vieţuiască cu întemeiere şi să se
mântuiască.
Fericitul
Evdochim era desăvârşit în toată fapta bună: înfocat în
dragostea lui Dumnezeu, neîntrecut în dragostea aproapelui, pentru
care fugea de toată vorba de rău. Şi nu numai el se păzea de
osândire, ci şi pe ceilalţi îi împiedica în tot chipul de a nu
grăi vreun cuvânt potrivnic, care să rănească pe aproapele. El
învăţa încă pe fiecare că se cuvine să se deprindă mai mult
să asculte decât să vorbească.
El
atât a iubit din tot sufletul întreaga înţelepciune şi curăţia
cea mai cinstită decât toate celelalte fapte bune - care şi face
pe om întocmai cu îngerii - încât putea cu îndrăzneală să
zică şi el ca şi acel mult pătimitor Iov: N-a urmat vreodată
inima mea ochiului meu, dacă din întâmplare nevrând ar fi văzut.
Şi lucru mai mare decât acesta este că de-a pururea pomenitul
Evdochim s-a hotărât să nu privească la faţă femeiască, cât
va trăi. De aceea, câtă vreme a trăit, afară de maica sa n-a
privit în faţă altă femeie sau fecioară, nici n-a vorbit cu
vreuna.
Iar
pe lângă întreaga înţelepciune, el a adăugat împreună şi
milostenia, însoţită cu desăvârşita veselie a feţei, ca prin
întreaga înţelepciune să strălucească faţa înaintea lui
Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul său să se hrănească cu
darul Sfântului Duh. El făcea atât de multă milostenie, încât
şi pe acelea pe care el le avea de nevoie ca să trăiască, le
dădea săracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuinţă.
Şi atât de mult ajuta pe cei săraci, încât de ar fi fost
trebuinţă să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit
cu bucurie, căci fericitul ştia că rodul dragostei este
milostenia. De aceea, era şi tată al orfanilor, ocârmuitor al
văduvelor, îmbrăcăminte a celor goi, saturare a flămânzilor şi
mângâiere a scârbiţilor.
Cunoscându-şi
dreptul sfârşitul său, nu s-a tulburat, fiindcă toată viaţa lui
n-a cugetat decât la moarte. Așa se ruga lui Dumnezeu:
„Doamne,
Dumnezeul meu, precum n-am voit să se arate petrecerea mea cât am
trăit, astfel mă rog ca şi sfârşitul meu să se facă fără
nici un dar, nici să socotească cineva că Ţi-am bineplăcut Ţie!".
Dar nu era cu putinţă să se ascundă soarele în nor, nici făclia
sub obroc, pentru că pe cât se ascundea fericitul acesta, pe atât
Domnul îl făcea arătat pentru folosul multora. Este lucru cu
neputinţă a scrie cineva toate minunile acestui sfânt.
Fericitul
a semănat aici cu binecuvântare cele vremelnice, iar acum seceră
roduri veşnice în împărăţia cerului, căreia să ne învrednicim
şi noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim,
împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa: Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu