Unei femei însingurate despre un altfel de Crăciun

Te plângi că eşti singură într-un oraş mare. Atâta lume se agită în jurul tău ca un furnicar, şi totuşi tu te simţi ca în pustie. Cel mai greu îţi este de marile sărbători. Peste tot freamătă bucuria, iar pe tine te apasă întristarea. Crăciunul şi Paştele vin la tine ca nişte vase goale, pe care le umpli cu lacrimi. Când aceste sfinte praznice sunt departe în urma sau înaintea ta, te simţi mai liniştită; însă când se apropie şi vin, întristarea şi pustietatea pun stăpânire pe sufletul tău.

Ce să-ţi fac? Să-ţi povestesc povestea cu Crăciunul Iovankăi; poate că te vei folosi. O voi lăsa pe ea să-ţi povestească, aşa cum mi-a povestit mie. „De patruzeci de ani şi încă câţiva privesc această lume ca fecioară. Nicicând nici o bucurie - doar puţin, când eram copil în casa părintească. Dar înaintea lumii nu mă arătam tristă, înaintea oamenilor mă prefăceam veselă, dar în singurătate plângeam. Toţi mă socoteau o fiinţă fericită, fiindcă aşa mă arătam, îi aud pe toţi din jurul meu că se plâng, căsătoriţii şi necăsătoriţii, bogaţii şi săracii, toţi. Şi mă gândesc: de ce să mă mai plâng şi eu nefericiţilor de nefericirea mea, nefăcând astfel altceva decât să sporesc nefericirea din jurul meu? Mai bine să mă prefac veselă: aşa voi fi de folos lumii necăjite, iar taina mea o voi ascunde în mine însămi şi o voi plânge în singurătate. M-am rugat lui Dumnezeu să mi Se arate în vreun fel; măcar un singur deget al Lui să simt undeva.

Mă rugam aşa ca să nu mor deodată de amărăciunea ascunsă. Din toate veniturile făceam milostenie oriunde mi se da prilejul. Mergeam pe la toţi bolnavii şi săracii şi le aduceam bucurie cu bucuria mea părută. „Eu Te cred, Dumnezeule Bune”, spuneam adesea, „dar mă rog Ţie, arată-mi-Te cumva, ca să Te cred încă şi mai mult.” Cred, Doamne, ajută necredinţei mele, repetam aceste cuvinte din Evanghelie. Şi, cu adevărat, rămâneam în viaţă ca Domnul să mi Se arate. Cele mai chinuitoare erau pentru mine marile praznice. După slujbe, mă încuiam la mine şi udam cu lacrimi tot Crăciunul meu şi tot Paştele. De Crăciunul trecut însă, mi S-a arătat Dumnezeu. Iată cum a fost. Se apropie acea mare zi. Mă hotărăsc să pregătesc totul aşa cum pregătea mama mea: şi friptură, şi turtă, şi cozonac, şi toate celelalte. Aştern paie prin casă, arunc câte trei nuci în fiecare colţ al odăii - să fie milostivă Sfânta Treime spre cele patru colţuri ale lumii. Şi făcând toate acestea, mă rugam neîncetat: „Doamne, trimite-mi oaspeţi - dar să fie flămânzi şi săraci de tot! Mă rog Ţie, arată-mi-Te în acest fel!” Câteodată îmi venea gândul: „Iovanko, proasto, ce oaspeţi aştepţi tu de Crăciun? În astă sfântă zi, fiecare este la casa lui; cine ar putea să îţi fie oaspete?” Şi plângeam, şi plângeam. Dar iarăşi spuneam această rugăciune şi pregăteam, pregăteam. După ce m-am întors de Crăciun de la biserică, am aprins lumânarea, am pus faţa de masă, am aşternut totul pe masă şi am început să umblu încolo şi încoace prin cameră. „Dumnezeule, nu mă părăsi!” Şi iarăşi mă rugam. Pe stradă nu trecea mai nimeni. Era Crăciunul, şi pe deasupra, strada noastră este retrasă - îndată, însă, ce scârţâia zăpada sub picioarele cuiva, eram la poartă! Am început să plâng şi am strigat: „Acum văd, Doamne, că m-ai părăsit de tot!” Plângeam eu aşa şi mă tânguiam, şi deodată!

Deodată a bătut cineva în poartă, şi am auzit glasuri plângătoare: „Dăruieşte, frate! Dăruieşte, soro!” Alerg repede şi deschid poarta, înaintea mea - un orb şi călăuza lui, amândoi gârboviţi, zdrenţăroşi, răciţi. „Hristos S-a născut, domnii mei!” - am strigat eu plină de bucurie. „Adevărat S-a născut!” - clănţăniră ei. „Fă-ţi milă cu noi, soro! Nu cerem bani. De dimineaţă nimeni nu ne-a îmbiat cu pâine; vreun bănuţ sau un pahar de rachiu, dar pâine - nimeni. Suntem foarte flămânzi.” Eu, parcă eram în ceruri. I-am dus în casă şi i-am pus la masa plină. Şi le slujeam plângând întruna de bucurie. Ei m-au întrebat miraţi: „De ce plângi, doamnă?” „De bucurie, domnii mei, de bucurie curată şi luminată! Ce L-am rugat pe Dumnezeu, Dumnezeu mi-a dat. De câteva zile mă tot rog Lui să îmi trimită nişte oaspeţi chiar aşa ca voi, şi iată că El mi i-a trimis. Nu aţi venit la întâmplare, ci Bunul meu Dumnezeu v-a trimis. El mi S-a arătat astăzi prin voi. Acesta este Crăciunul cel mai vesel din viaţa mea. Acum ştiu că e viu Dumnezeul nostru. Slavă Lui şi mulţumită!”. „Amin”, au răspuns oaspeţii mei cei dragi. I-am ţinut până seara, le-am umplut traistele şi i-am petrecut”.

Aşa a fost Crăciunul trecut al Iovankăi. Dă, Doamne, ca cel de anul acesta să-i fie şi mai îmbucurător. Roagă-te şi tu, fiică, să ţi Se arate Tatăl Ceresc pe vreo cale - iar la Dumnezeu sunt multe căi -, şi vei trăi minunea. Nu te pregăti de întristare în această zi mare, ci pregăteşte-te de bucurie. Şi Atotvăzătorul, Atotmilostivul, va face ţie bucurie.

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 201-204)

Sursa: Doxologia

Maica Domnului, maica Ortodoxiei / Duminica Ortodoxiei, 9 martie 2014

Icoana Maicii Domnului de la Manastirea Tikhvin

Dacă Iisus Hristos nu S-ar fi născut din Fecioara, n-ar fi și Dumnezeu, ci simplu om. Dar, în acest caz, n-ar fi învins moartea și n-am fi mântuiți. Cei ce neagă nașterea lui Hristos din Fecioara neagă mântuirea.

Pr. Dumitru Stăniloae

A doua după Sfânta Treime

„Bucură-te, dumnezeu după Dumnezeu, a doua după Sfânta Treime! Numai tu primeşti plinătatea tuturor celor dumnezeieşti pe care le împărtăşeşti apoi îngerilor şi oamenilor.” Astfel glăsuiește Sfântul Andrei Criteanul către Maica Domnului.

Cuvintele sale sunt înalte, înfricoșătoare, dar deplin adevărate. Acesta este locul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria. Blândețea, smerenia, dragostea și unirea ei cu Dumnezeu sunt mai presus de ale oricărei ființe pământești sau cerești. Alături de Fiul ei, Maica Domnului este Împărăteasa care nu ne lasă niciodată. Atunci când o chemăm în ajutor, ea este mântuitoare din orice încercare. Ea se mâhnește doar pe cei care nu îi cer ajutorul. De aceea, toți cei care nu o cunosc pe Maica Domnului se lipsesc de mijlocitoarea cea mai puternică. Dar înălțimea și puterea ei nu pot fi percepute de oricine, ci doar de cel care este de un cuget cu ea: cugetul smereniei și al ascultării.

În primul rând, Maica Domnului este cea prin care Dumnezeu arată omului dreapta viețuire și, prin dreapta viețuire, îi dă dreapta credință. Cine poate să cugete drept despre Dumnezeu dacă nu cea care L-a purtat întru sine, cea care L-a odihnit și Îl odihnește deplin pe Dumnezeu în inima ei? Cine poate să vestească mai mult oamenilor dreapta credință dacă nu cea care le poartă oamenilor cea mai mare iubire și care le dorește mai mult mântuirea?

În chip firesc, Maica Domnului este maica Ortodoxiei. Unde este dreapta credință este Maica Domnului și unde este Maica Domnului cu adevărat acolo este dreaptă credință. De aceea, cine nu Îl primește pe Hristos ca născut din Fecioara Maria nu se poate împărtăși nici de dumnezeirea Lui.

Să ne gândim doar la faptul că Ortodoxia este caracterizată de smerenie și de dragoste. Sunt trăsăturile care o descriu atât de bine pe Maica Domnului! Căci cine, având atâta cunoștință de Dumnezeu, s-a smerit mai mult încât nu s-a așezat niciodată pe sine în față, ci mereu s-a păstrat în ascultare smerită?

Maică a lui Hristos Dumnezeu, Maica Domnului este maică a Bisericii. De-a lungul timpului, ea i-a luminat pe sfinți în toate disputele legate de dreapta credință și ea rămâne păzitoarea Ortodoxiei până la sfârșitul veacurilor.

Astfel, Maica Domnului este „Maica Vieţii şi, după Dumnezeu, nădejdea vieţii noastre celei veşnice”, chezașa credinței și chezașa Împărăției Cerurilor.

Mamă și Fiu

Mama. Cuvânt sfânt chiar și pentru cei mai nesfinți dintre oameni. Cu toții ne bucurăm atunci când știm că există cineva care ne poartă de grijă, care ne iubește necondiționat. Cine poate să vorbească mai frumos, mai adevărat, despre o persoană decât mama acestuia? Nimeni, căci mama este cea care își cunoaște cel mai bine copilul. Fiecare pas, fiecare zâmbet, fiecare durere îi sunt cunoscute mamei. Viața ei este viața fiului. Maica Domnului a trăit prezența lui Iisus și a simțit toate cele ale Fiului.

Înălțimea virtuților Maicii Domnului a făcut-o vrednică să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Însă pe noi ne mângâie faptul că ea este mamă nu doar pentru Fiul ei, ci pentru toți frații Fiului ei, pentru noi, oamenii.

Când ne cuprinde în brațe, Maica Domnului ne cuprinde cu o inimă ce-L are în ea pe Hristos. Dragostea ei poartă în noi dragostea și unirea cu Fiul ei. Și, simțindu-L pe bunul nostru Domn atingându-se de inima noastră, se naște în noi o mai adâncă rugăciune și un mai mare dor după Fiul ei și Dumnezeul nostru. Așa ni-L dăruiește ea pe Hristos.

Poporul nostru a cunoscut-o pe Maica Domnului și a cinstit-o. Pământul românesc este înțesat de biserici închinate ei, voievozii noștri au pus țara și cele mai importante ctitorii ale lor sub ocrotirea ei. În închisorile comuniste, Maica Domnului s-a arătat celor închiși pentru credință și i-a întărit în mucenicia lor.

În zilele noastre, Maica Domnului rămâne modelul desăvârșit de viață, de smerenie jertfelnică. Iar smerenia pe care o învățăm de la ea aduce în noi dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele, fără de care lumea ar fi doar luptă și întuneric.

Ascultând desăvârșit de Dumnezeu, ea ne arată că ascultarea cea mai adâncă duce la primirea celui mai mare har. Cel ce se leapădă de egoism devine vasul cel mai încăpător pentru harul Duhului Sfânt. Și din sufletul său luminat de o frumusețe și de o curăție nepământești, harul se revarsă înspre cei din jur, curățind și înfrumusețând orice a fost murdărit și pângărit, vădind sensul lumii: Hristos.

Precum o maică își înalță pruncul și-l închină la icoană

Sfântul Grigorie Palama spune despre Maica Domnului că „ea singură este hotarul între firea creată şi necreată şi nimeni nu poate veni la Dumnezeu, dacă nu e luminat cu adevărat de ea, făclia de Dumnezeu luminată”.

Maica Domnului restaurează demnitatea omului. Așa cum rămâne în veci Născătoare de Dumnezeu, ea îl naște pe om duhovnicește, face cu putință legătura dintre om și Fiul ei. Așa cum o mamă își ridică pruncul în brațe și îl închină la icoană, tot așa, Maica Domnului îl ia în brațe pe fiecare om care este fiu al ei și îl duce nu la o icoană, ci la Însuși Hristos.

Ea este cea care Îl naște pe Hristos în inima noastră. Ea urzește rugăciunea în mintea și în inima noastră. Cea care știe cum să se roage, știind cine este Iisus, ce putere are El, știe să Îl așeze în inima aceluia care dorește cu dor să viețuiască frumos. Și viețuirea ortodoxă este cea mai frumoasă.

Maica Domnului poate, cu smerenia ei, să topească gheața din inimile împietrite. Ea poate, prin curăția ei, să ardă patimile necurăției. Cu dragostea ei, Maica Domnului poate să mângâie cele mai întristate inimi, să aducă nădejde celor fără de nădejde.

Maica Domnului dă sens celui care nu mai vede sens. Deznădăjduitului, ea îi este nădejde. În durere, ea este răbdare. În dragoste, ea este smerenie, iar în smerenie, ea este dragoste. Cu inima ei de mamă, Maica Domnului se apleacă și vine în inima și în viața tuturor celor care o caută.

Să ne bucurăm că Îl avem pe Hristos cu noi, să ne bucurăm că o avem pe Fecioara ca model, să ne bucurăm că o putem chema în rugăciunile noastre, să ne bucurăm că putem zice „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară”, să ne bucurăm că suntem creștini și că suntem creștini-ortodocși. Să ne-o facem mamă și mijlocitoare, să facem ca lumina Maicii Domnului să strălucească tot mai mult în inimile noastre, să-L nască pe Hristos și să-L dăruiască tuturor oamenilor!

Cine este Aceasta, ca zorile de albă și curată?

E Împărăteasa rugăciunii, e rugăciunea întrupată.

Stăpână Porfirogenetă și Doamnă a dimineții,

Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieții,

spre Tine noi alergăm, arși, mistuiți de dor!

Ia-ne și pre noi părtași ai sfântului munte Tabor.

Și fă-Te și nouă

umbră și rouă,

Tu, adumbrirea de har,

să-și afle firea

noastră înnoirea

dintru plămadă de har.

Ca să-Ți strigăm cu toată făptura

într-o deplină închinăciune:

Bucură-Te, Mireasă urzitoare

de nesfârșită rugăciune.

Pr. Daniil Sandu Tudor,

Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu

„Mai unită cu Hristos decât toți sfinții, și de aceea mai presus de toți sfinții și îngerii, se află Maica Domnului, ca Una care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit și născut din ea ca om și apoi L-a purtat în brațe ca prunc și a rămas unită cu El prin afecțiunea omenească supremă pe care o trăiește o mamă față de fiul ei.

În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei și a bătut și bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni.”

Pr. Dumitru Stăniloae

Sursă: Mănăstirea Putna

Sfânta Treime

 APOSTOLUL

Efeseni 5, 8-19

Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.

EVANGHELIA

Matei 18, 10-20

Zis-a Domnul: căutaţi ca să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici, căci vă spun vouă că îngerii lor din ceruri totdeauna privesc faţa Tatălui Meu, care este în ceruri; căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cei pierduţi. Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi i se rătăceşte una din ele, au nu lasă pe cele 99 în munţi şi se duce de caută pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevăr vă spun vouă că se bucură de ea mai mult, decât de cele 99, care nu s-au rătăcit. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru, cel din ceruri, ca să piară vreunul dintre aceştia mai mici. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l mustră între tine şi el singur; dacă te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă unul sau doi, ca din gura a două sau trei mărturii să se sprijine orice cuvânt. Iar de nu-i va asculta pe ei, spune-l soborului Bisericii; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. Adevărat vă spun vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. Iarăşi vă spun vouă că, dacă doi dintre voi se vor uni pe pământ pentru un lucru pe care îl vor cere, se va da lor de Tatăl Meu, care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născut, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire. Citește mai mult...

*

Sf. Antim Ivireanul:

de vreme ce noi sân­tem neam ales al lui Dumnezeu, este dar Dumnezeu cu noi! Şi când este, creştine, Dumnezeu cu tine, atunci nimenea nu poate să-ţi strice ceva, căci îl iubeşte Dumne­zeu şi pre carele iubeşte Dumnezeu îl şi ceartă şi îl şi cercetează.

La acela nevăzut vine de-i mângâie sufletul şi inima lui, darul îl înmulţeşte întru el, dragostea cătră Sfinţia Sa îi adaoge, blagoslovenie îi dă întru toate lu­crurile şi trebile lui, pace şi linişte vine totdeauna omului aceluia căci este crescut din tulpina cea bună a lui Dumnezeu.

Iar de n-ai pre Dumnezeu, nimic nu ai, bine nu poţi să faci niciodată. Dumnezeu este viaţa cea de veci. De n-ai pre Dumnezeu, nici viaţa cea de veci nu o ai şi îţi caută să flămânzeşti şi să însetoşăzi de Dân­sul în veci. O, ce sărăcie rea! Ce răutate netrecută! Căci cine ne depărtează pre noi de Dumnezeu? Nimeni altul fără numai păcatul. Păcatul scoate pe Duhul lui Dumne­zeu afară şi aduce pre duhul cel necurat şi rămâne becisnic. Şi vai de el! Rămâne ca un lemn uscat şi sec, gata de ardere în focul cel de veci, acolo unde arde şi nu să sfârşeşte. Citește mai mult...

*

Pr. Dumitru Stăniloae:

„Dumnezeu este capătul tuturor aspiraţiilor mele. E desăvârşirea însăşi. E Persoana în comuniune în deplinătatea Ei: Ea nu se poate bucura decât în comuniune, iar aceasta cere Trei Persoane. În definitiv suntem trei, totdeauna trei. Chiar dacă suntem într-un număr mai mare, toţi ceilalţi sunt cel de-al treilea – ‘ei’. Vedem aceasta în folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Dacă noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastră în Dumnezeu nu este desăvârşită. Aceasta excludere a celui de-al treilea întinează legătura noastră. Mă dezinteresez de celălalt, vorbesc rău de el. Iar apoi, când ‘el’ devine ‘tu’ şi ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine aşa cum nu se cuvine… Iubirea în doi poate fi pe deplin generoasă numai dacă este întoarsă spre un al treilea“.

„. . . că ei să fie una aşa cum Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine, că ei să fie în chip desăvârşit una” (În 17, 22).

Avem astfel experienta Treimii. „Nu pot să mă realizez în iubire, dacă nu există în faţa mea un ‘tu’ care mă face responsabil, care face apel la mine şi căruia trebuie să-i răspund. Nu mă pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decât în responsabilitate. Altfel, devin un epicureu, vreau să-mi satisfac doar plăcerile mele. Dar responsabilitatea mă face să spun: cum mă pot bucura de viaţă, dacă nu există un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, mă plictisesc. De aş avea lumea întreagă, dacă n-ar exista nimeni, n-aş avea căldura celuilalt. Numai celălalt mă face fericit, îmi dă pofta de viaţă; dacă n-ar fi celălalt…Dar celălalt înseamnă şi responsabilitate. Celălalt este şi o graniţă pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol în calea egoismului meu de a mă rupe de el sau de a-l înghiţi. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celălalt să rămână altul, să nu se confunde cu mine, dar să fie unit cu mine. Nu exist numai eu. Există şi un ‘tu’ pentru că există o comunicare între el şi mine. Dacă nu ar exista comunicare în iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit. Tatăl este Tata şi Fiul este Fiu. Ei trebuie să fie diferiţi. Duhul este martorul iubirii Lor, El ia parte la bucuria fiecăruia faţă de celălalt. Dar în relaţia lor cu Duhul Sfânt, Tatăl trebuie să rămână Tata şi Fiul trebuie să rămână Fiu“. 

Pe Tatăl Cel fără de început, pe Fiul Cel împreună fără de început, pe Duhul Cel împreună veşnic, Dumnezeirea cea una, că heruvimii a-I slăvi îndrăznind zicem: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi, mituieşte-ne pe noi!” (Treimica, Utrenie, glas 3).

Experienţa treimică este o experienţă cotidiană care îşi are obârşia în Dumnezeu-Tatăl, manifestarea în Dumnezeu-Fiul, comunicarea în Dumnezeu-Duhul. Omul este creat după chipul Treimii dumnezeieşti. Există un „eu – tu – el”, o fiinţă în comuniune cu Dumnezeu şi cu creaturile. „Este vorba de o experienţă sociologică, psihologică şi, mai mult decât atât, ea este fundamentală pentru noi. Fără ea nu putem exista deplin; ea este înrădăcinată în fiinţa noastră şi niciodată nu mă voi mulţumi cu nivelul la care mă aflu. Totdeauna voi vrea să merg mai departe. Sunt însetat de o iubire nesfârşită. 

Responsabilitatea mea nu se stinge niciodată. Psihologic vorbind, simt faţă de fiica mea sau de fiul meu că nu am făcut niciodată tot ceea ce trebuia să fac; faţă de soţia mea, faţă de ceilalţi, n-am făcut niciodată ceea ce trebuia să fac. Se deschide aici o perspectivă nesfârşită pentru a-mi exercita, pentru a-mi manifesta responsabilitatea, pentru a face tot mai mult pentru celălalt iar el să facă ceva pentru mine; pentru a ne arăta tot mai mult iubirea. Până unde? La infinit. Dar de unde vine oare aceasta sete de infinit, dacă acest infinit nu este realizat undeva, la un anume nivel? Aceasta aspiraţie aparţine naturii noastre. De ce oare suntem astfel? Cine ne-a făcut aşa? Cred că aici există un semn ce trimite spre temeiul existenţei noastre.

Trebuie să găsim într-o zi satisfacerea deplină a acestei aspiraţii de a iubi nesfârşit, de a ne dărui deplin, adică infinit, celuilalt, de a nu mai avea nici o umbră în iubirea noastră, nici o reticenţa, nici o rezervă, nici o distanţă. Altfel totul ar fi lipsit de sens. De ce? “Raţionalitatea profundă a existenţei noastre rămâne învăluită câtă vreme nu intrăm în legătură cu Celălalt, Tu-ul care este izvorul şi capătul aspiraţiei noastre infinite de a iubi. La capătul şi la originea vieţii mele se afla o desăvârşire a iubirii manifestată în mine prin dorinţa infinită de iubire: în ea se înrădăcinează raţionalitatea iubitoare a fiinţei mele. 

“Credinţa nu este numai ceva sentimental, ceva lipsit de temei, în Dumnezeu avem şi un Logos, un ‘Cuvant’, un Verb, o Raţiune, nu numai un ‘Duh’, un Suflu. Responsabilitatea faţă de celălalt mă face să ating cu degetul aceasta raţionalitate plină de duhul, de iubire. Prin aceasta raţionalitate îl simt pe celălalt. Prin cuvântul său, prin prezenţa sa, celălalt este în mine. Dar nu numai el se afla în mine. Cel căruia eu îi spun ‘tu’ şi pe care astfel îl port în mine este şi el în legătură cu un altul, cu ceilalţi. Intru astfel în comuniune cu o fiinţă care este ea însăşi în comuniune cu o persoană, în tine există şi celălalt; tu eşti în el şi, plin de el, tu eşti în mine. Când vorbesc cu tine, mă gândesc şi la celălalt cu care tu eşti în legătură. Şi el lucrează în mine: este prezent în mine în responsabilitatea pe care o am faţă de el.

Sunt întotdeauna o treime. Sunt în mine însumi o treime. Sunt o icoană, un chip al Sfintei Treimi. Sunt un chip triadic, dar îndeosebi o icoană a Fiului şi, prin El, sunt în legătură cu Tatăl. Nu există un ‘eu’ izolat, nici numai ‘eu şi tu’, cum spunea Martin Buber: există şi un ‘el’. Tu şi eu avem o responsabilitate faţă de un celălalt. Această responsabilitate este importantă şi ea ne uneşte într-o mare seriozitate.

Acesta este chipul Treimii în om. El poate fi descoperit în mod experimental, pentru că există aici un sentiment al necondiţionatului, al absolutului. Suntem necondiţionat obligaţi unul faţă de altul şi faţă de un celălalt. Iar aceasta trebuie neapărat să vină de la o instanţă supremă care a imprimat în noi că o pecete această responsabilitate, această adâncă seriozitate care ne uneşte, care nu ne lasă în superficial, ci ne sfinţeşte.”„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fc 1, 26). „Dumnezeu” este la singular, „să facem” este la plural: un singur Dumnezeu, o comuniune de persoane. După chipul şi asemănarea Celui Intreit-Unul a fost creat dintru început omul…

Dumnezeule în Trei fețe, Care ai plăsmuit după chipul şi asemănarea Ta neamul omenesc şi din nefiinţă la fiinţă ai adus toate, Ţie mă închin, pe Tine Te cinstesc şi în cântări Te slăvesc.

Dumnezeule Atotputernic şi singur nescris-împrejur, vino şi Te sălăşluieşte sub acoperişul meu.

Doamne Cel în Trei străluciri, trimite lumina Ta şi luminează-mă întru negrăită iubire a inimii Tale (Duminica Tuturor Sfinţilor, Miezonoptica, cantarea 6).

Lumina neînserată, Soare în trei străluciri, Unule Dumnezeu necuprins, singurul Domn şi Stăpân, luminează inima mea cea întunecată, ca să strălucesc cu razele slavei Tale şi să Te cânt şi slăvesc întru toţi vecii (Cântarea 8)”.

Pr. M. Costa de Beauregard şi Pr. Dumitru Stăniloae. Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu

Sursă: Războiîntrucuvânt

Sursă Apostol și Evanghelie: Doxologia

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae - Sf. Treime, Dumnezeul iubirii și al conștiinței

Punerea pietrei de temelie a primei biserici româneşti din Africa

Ziua de sâmbătă, 12 ianuarie 2013, a însemnat un moment istoric pentru comunitatea românească din Africa de Sud, deoarece s-a pus piatra de temelie a primei biserici româneşti ortodoxe de pe continentul african. Ceremonia a fost oficiată în Midrand, o suburbie a metropolei Johannesburg, pe terenul parohiei, în prezenţa a peste 70 de români, de către Înaltpreasfinţitul Părinte Damaskinos, Mitropolit al Johannesburgului şi Pretoriei, împreună cu Preasfinţitul Părinte Petroniu al Sălajului, P.C. Protopresbiter Răzvan Vasile Tatu şi alţi părinţi.

Parohia românească din Johannesburg, Africa de Sud, îl are ca ocrotitor pe Sfântul Apostol Andrei. La acest eveniment a participat şi Excelenţa Sa Dl Ambasador Radu Safta împreună cu soţia. Au mai luat parte credincioşi greci. Astfel s-a pus început visului comun al românilor de a avea un locaş de închinăciune în această ţară.

Duminică, 13 ianuarie, la Paraclisul Mitropolitan “Sfânta Treime” din Houghton, Preasfinţitul Părinte Petroniu al Sălajului a oficiat Sfânta Liturghie împreună cu P.C. Protopresbiter Răzvan Vasile Tatu, Parohul comunităţii româneşti din Africa de Sud, în prezenţa a circa 30 de români.

Sursă: Basilica.ro

Lumina care cunoaşte numele meu

Am fost budist timp de 10 ani. Am fost hirotonit după ce am studiat timp de 7 ani cu profesorul meu într-o mică familie din descendenţa Nyingma a budismului Vajrayama (tibetan). În acea am avut familie un maestru spiritual pe care l-am iubit şi încă îl iubesc. El a fost şi continuă să fie un exemplu de bunătate în viaţa mea. Prin instruirea lui am ajuns să văd lumea cu ochii larg deschişi şi cu inima mai mare. Am fost hirotonit ca Ngakpa în familia Nyingma. O hirotonie Ngakpa este o hirotonie preoţească tantrică. Deşi sunt făcute nişte jurăminte (damstig), acestea nu se bazează pe celibat sau înfrânare de la carne şi alcool. Sangha noastră (comunitatea de practicanţi) nu era una de renunţare, ci urma instrucţiuni de bază în tantra şi dzogchen, ambele bazate pe transformare în loc de renunţare şi pe neaşteptate momente de vizualizare interioară, care oscilează în durată şi intensitate, conducând spre rigpa (o stare a minţii şi a percepţiei bazată pe relaxare în cadrul stării naturale de iluminare). Acele momente luau naştere prin intervenţia energetică a profesorului nostru sau prin abilitatea noastră de „a ne relaxa” în textura şi ţesătura experienţelor noastre de a fi şi a nu fi – experienţe determinate de practicile cu care fuseserăm învăţaţi. 

Peste ani, acele momente par să se manifeste în felul de a privi lumea cu tot mai multă bunătate, recunoştinţă şi compasiune. Profesorul meu obişnuia a spune că budismul este 99% metodă şi 1% adevăr. În budism, practica este folosită pentru a dezvolta o limpezime şi un simţ al conştienţei ce îi permite cuiva să deosebească o realitate ne-denaturată de o minte nevrotică şi de obiceiuri nevrotice de a reacţiona.

Eram o familie non-liturgică şi practicam statul în tăcere, cântece yoghine şi seturi de exerciţii psiho-spirituale şi fizice ca nucleu al practicilor nostre. Am întreprins pelerinaje la locurile sfinte din Nepal şi am efectuat retrageri împreună cu profesorul meu şi cu fraţii şi surorile mele vajra, atât în Statele Unite cât şi în Ţara Galilor. Acele retrageri, fie de grup fie individuale, au fost foarte importante în viaţa mea şi pot să afirm în mod categoric că am avut unele „deschideri” de vedere, lărgiri ale perspectivelor şi experienţe pe care i le atribui profesorului meu şi practicilor care mi s-au predat.

Într-o după-amiază, la sfârşitul lui ianuarie 1999, m-am îndreptat spre altarul meu pentru obişnuita mea practică zilnică. De obicei încep cu cântec yoghic şi mantra, iar apoi continui cu stat în tăcere. Am aprins lumânările şi după ce mi-am sfârşit cântecul şi mantra am început practica mea de tăcere. Nu pot spune exact de când stăteam, când mi-am auzit propria voce rostind cu cuvintele mele: „Îmi lipseşte Iisus”. Am spus-o cu voce tare. S-ar părea că venise mai curând prin mine decât că am spus-o eu, însă acolo nu mai erau alte voci. E limpede că eu am spus-o.

Când am spus că-„mi lipseşte Iisus” m-am umplut de dor. Nu ştiu cum altfel să-l numesc. M-a durut. Am suferit înăuntrul meu. Am simţit o tânjire desăvârşită şi nu puteam să cred. Am încercat să-mi reordonez atenţia şi conştienţa şi să-mi continui meditaţia. Adesea în timpul meditaţiei se înregistrează percepţii extraordinare, mirosuri, iluzii vizuale, sunete – probabil anomalii psiho-spirituale care te distrag de la sosirile şi plecările gândurilor, pe care eşti învăţat să le laşi să apară şi să dispară fără a le acorda vreo importanţă.

Gândurile vin şi pleacă, însă metoda pe care o foloseam căuta să nu mă lipească de nici un gând, deci ea ar fi căutat să evite a urma vreun gând într-o naraţiune interioară. Deci am încercat să privesc aceasta ca pe un nyam (experienţă în cadrul meditaţiei) şi să nu pun prea mare bază pe ea. Nu am reuşit să mă adun sau să mă relaxez, deci m-am ridicat. M-am gândit că acestea sunt lucruri din copilăria mea timpurie, pe care mi le proiectez peste meditaţia mea. Sunt lucruri referitoare la dragostea pe care am dorit-o şi nu am primit-o, şi trebuie să fie vorba de creştinismul copilăriei mele timpurii. Părinţii mei erau creştini numai cu numele, iar eu am fost crescut ca presbiterian mai ales pentru că aceea era biserica cea mai apropiată de noi. În mod cert, părinţii mei nu erau nişte trâmbiţaşi ai Bibliei.

Mi-am încheiat sesiunea de practică şi am mers în bucătărie şi am început a deretica. Am făcut treburile casei şi nu m-am mai prea gândit la experienţa avută, cu excepţia stării continue de dor, care nu părea să se risipească. Se părea că nu pot s-o înlătur, oricât m-aş fi străduit. Exista o teribilă tânjire, pe care nu o puteam ignora ori explica. Nu am relatat nimic soţiei mele despre aceasta, totuşi nu puteam să încetez a mă gândi la ea sau să aflu vreo uşurare pentru durerea mea. Am petrecut împreună o seară obişnuită, privirăm la televizor pentru un timp, stăturăm de vorbă iar apoi eu m-am dus să pictez în studio. Eu sunt artist plastic, iar atelierul meu este ataşat de casa noastră, iar eu dorm multe nopţi acolo, dacă pictez până tărziu. După câteva încercări agitate de a lucra la o pânză ce o începusem, am adormit.

În acea noapte, la ora 3 dimineaţă, am fost trezit de o „prezenţă” în camera mea. Era un Dor. Nu văd cum l-aş numi altfel. Am simţit în odaie o „prezenţă a Dorului”. M-am neliniştit că intrase cineva în casă. M-am dat jos din pat şi am verificat toate încăperile. Nu era nimeni, cu excepţia soţiei mele, iar ea părea să doarmă. Din moment ce m-am trezit, am decis să fac nişte practică, şi am mers la altarul meu din studio. Am meditat preţ de vreo 30-45 de minute şi apoi am readormit. A doua zi m-am asigurat că toate uşile erau încuiate şi am căutat în jurul casei să văd dacă pot găsi ceva ce să explice „prezenţa”. Nu avem animale, şi am întrebat-o pe Diane dacă se trezise cumva în timpul nopţii pentru vreun motiv oarecare. Avusese un somn adânc şi m-a întrebat dacă era ceva în neregulă. I-am spus că m-am trezit şi nu am putut să dorm o bucată de timp. Am ezitat să amintesc ceva despre simţirea „prezenţei”. Nu am vrut să o sperii şi nici nu am vrut să creadă că sunt nebun.

A doua noapte am fost din nou „trezit” din somn. Nu pot spune cu exactitate ce am simţit în afara faptului că această „prezenţă” era în cameră. Fără lumini, fără halucinaţii, fără zgomote, fără surle şi tobe, totuşi aveam un sentiment şi mai clar că am fost trezit de o „prezenţă”. Pot spune numai că a fost o „prezenţă a Dorului”. Mă durea înăuntrul meu şi tânjeam după ceva ce nu puteam să descriu. Mă simţeam la mii de kilometri de casă.

Ar trebui să spun aici că viaţa mea era destul de fericită. Eram căsătorit de 25 de ani şi cu soţia mea ne iubeam. Suntem amândoi artişti şi avem o afacere profitabilă în acest domeniu. Aveam o căsuţă cu grădină într-o mică localitate de pe coastă, lângă San Francisco, şi pe care o iubeam la rândul ei. Aveam un minunat îndrumător spiritual şi depusem jurăminte şi eram dedicat familiei şi căii mele budiste. Eram destul de sănătos pentru un om gras de cincizeci-şi-ceva de ani. Totul era în general OK. Nici o criză majoră. Nu era nimic care să confirme experienţele pe care le aveam, nici incredibila stare de dor pe care o trăiam. Mă simţeam de parcă aş fi fost îndrăgostit, dar nu ştiam de cine sau de ce anume. Eram ca un adolescent îndrăgostit. Nu puteam să mă opresc a simţi această durere şi acest dor şi această confuzie. Totul începuse când am spus „Îmi lipseşte Iisus”, totuşi nu puteam crede că aceea era cauza durerii mele. Trebuia să fie altceva, dar nu ştiam ce. Încercasem să clasific în mod raţional, făcând un inventar al posibilelor surse, motive, evenimente care ar fi putut da naştere acestui dor. M-am blocat. Nimic din ceea ce am înşiruit nu părea un motiv pentru experienţa dorului, şi cu siguranţă nu pentru simţirea unei prezenţe nocturne în camera mea.

Timp de o săptămână am fost trezit în fiecare noapte la ora 3. Începeam să fiu puţin speriat. Nu aveam explicaţie pentru ceea ce se întâmpla, nici vreo idee despre cum să îi fac faţă. Am realizat că este dincolo de tot ceea ce experimentasem vreodată şi speram că profesorul meu poate să mă ajute atât să înţeleg cât şi să fac faţă experienţei. În cele din urmă l-am contactat pe profesorul meu în Wales şi i-am relatat întreaga secvenţă a experienţelor. Mi-a dat numele unei „zeităţi” tibetane să o invoc şi o mantra asociată acelei „fiinţe conştiente” (sangha noastră folosea termenul de „fiinţă conştientă” în locul tradiţionalului termen „zeitate”). A spus că, dacă experienţele continuă, să fac practica şi să recit mantra pe care mi-o dăduse.

În noaptea aceea am fost din nou trezit de sentimentul unei „prezenţe”. M-am dus la altarul meu şi am aprins lumânările. Am şezut pentru un timp în meditaţie tăcută, înainte de a folosi mantra şi de a chema zeitatea budistă pe care fusesem învăţat s-o invoc. A fost o meditaţie puternică. Era o linişte adâncă şi am simţit un calm şi o nemişcare ce părea că se răspândeşte în cameră. Am strigat numele „fiinţei conştiente”, după cum fusesem instruit de Rinpoche (termen onorific pentru un profesor Vajrayana, care literal înseamnă „piatră preţioasă”). Spre surprinderea mea am auzit o voce spunând: „Nu sunt acela”. Nu pot spune de unde veni vocea. A sunat ca vocea mea, chiar dacă nu-mi amintesc ca eu să fi rostit cuvintele. Nu pot spune cu exactitate dacă vocea a fost interioară sau exterioară, însă a fost o voce care în mod limpede şi distinct a spus: „Nu sunt acela”.

M-am înfiorat. Am stat tăcut şi consternat. M-am ridicat şi am ieşit. Era pe la 3:30 dimineaţa şi era o lună palidă abia vizibilă deasupra oceanului. Am şezut pe treptele de la intrare şi am început să plâng. Durerea şi dorul dinăuntru nu se micşorase ci părea că s-a mărit. Nu mai ştiam ce să fac. Ştiam că ceva se întâmpla; doar că nu ştiam ce. Am plâns cu toată fiinţa mea. Am plâns în hohote. În final, am ridicat capul şi am întrebat: „Cine eşti?”

Când am rostit aceste cuvinte, s-a întâmplat ceva incredibil. Nu am cum să explic nici măcar cum sau de ce s-a petrecut. Nu am nici un drept nici măcar să încerc a explica ce s-a întâmplat, nici să afirm că eu aş înţelege sau aş merita într-un anumit fel ceea ce s-a întâmplat. Însă când am rostit acele cuvinte, m-am umplut cu o Lumină lină. Nu a fost vizibilă în sensul obişnuit al cuvântului. Era o luminozitate care m-a umplut. Nu pot descrie Lumina, nici nu pot spune cum anume poate o lumină să aducă „cunoştiinţă”. Am ştiut însă că o Lumină venise înăuntrul meu şi mă cunoscuse personal. Ştiu că pare imposibil, dar s-a întâmplat. Lumina nu numai că mă cunoştea, pe mine, Miles, un bădăran impetuos, dar mă iubea, chiar mă iubea. Să-mi fie iertată infatuarea, dar aşa am simţit. Nu am nici o cale de-a explica cum anume am ştiut asta, dar am ştiut-o. Nu ştiam cum să o numesc. Mă simţeam stângaci încercând să spun Dumnezeu sau Hristos, totuşi am simţit că are o legătură cu Dumnezeu şi Hristos/Logosul. Totuşi, nu puteam să mă hotărăsc să spun asta. Părea prea imposibil şi prea încărcat de tot ceea ce refuzasem în Creştinism (creştinismul protestant din copilăria mea). Era imposibil să rostesc cuvintele, deşi simţeam că o bucată din Dumnezeire se rupsese în mine, şi aceea era Iubirea. Am simţit Iubire. Am simţit Iubirea dumnezeiască. Am simţit o Iubire care mi se adresa personal, ca şi cum chemase numele meu atunci când veni în mine. Totuşi părea să se fi aflat mereu înăuntrul meu, chiar dacă eu nu ştiusem. Venise înăuntru şi tâşni înafară în acelaşi timp. Ştiu că este greu chiar şi de imaginat şi nu am alte cuvinte ca să o explic. Dacă ar exista o altă modalitate de a o explica mai clar, aş face-o.

Am căzut în genunchi şi m-am aruncat la pământ. Nu pot spune cât timp am stat aşa, dar în cele din urmă m-am reaşezat pe scări şi am plâns din nou. Nu am cum să explic ce am simţit. Poate este greşit să o spun, dar am simţit cuvintele micşorându-se pe măsură ce Lumina intra şi am simţit o cunoştiinţă în mine ce părea a fi născută din Iubire. Ştiam că Dumnezeu mă iubeşte, chiar dacă nu puteam rosti cuvântul „Dumnezeu”. Ştiam că Hristos m-a chemat chiar dacă nu puteam rosti cuvântul „Hristos”. Ajunsesem în budismul meu la unele conştientizări, unele mici licăriri de înţelegere a Marii Opere, prin intermediul profesorului meu şi a practicii mele – însă nimic asemănător acesteia. Ardeam în interiorul meu de Iubire şi de o cunoştiinţă a Luminii. Nu era o ardere reală, vizibilă şi palpabilă, totuşi m-am simţit de parcă străluceam în interior. Nu puteam să spun dacă Dumnezeu tânjea după mine, sau eu tânjeam după Dumnezeu. Aproape că ne-am întâlnit în tânjire. Pentru prima dată, Dorul părea a fi experienţa prezenţei lui Dumnezeu şi a relaţiei mele cu El. În budism vorbeam adesea despre găsirea prezenţei conştiinţei noastre în împrejurările vieţii. În tantra, tot ceea ce este experimentat prezintă şi posibilitatea experimentării în acel moment a iluminării. Practicile noastre se bazau adesea pe găsirea prezenţei conştiinţei în emoţie ori în situaţiile de viaţă pe care le experimentam. Se pare că descoperisem prezenţa propriei mele conştiinţe în dorul după Dumnezeu ca Lumină şi Iubire şi în dorul Lui după mine.

Pentru prima oară, în viaţa mea exista Iubire dumnezeiască, o Iubire care cunoştea numele meu. Nu ştiu cât am stat pe trepte. Cerul părea să se lumineze dar nu pot spune când am intrat înapoi în casă. Sunt sigur că în cele din urmă m-am culcat dar nu-mi amintesc exact când a fost, chiar dacă m-am trezit în pat cu hainele pe mine.

 A doua zi dimineaţa, când i-am povestit soţiei ce mi se întâmplase, i-am spus că o Lumină-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele a pătruns în mine. Nu am ştiut cum altfel să o numesc. Am descris experienţa dar încă nu puteam să mă hotărăsc să rostesc cuvântul Dumnezeu, nici nu puteam folosi numele lui Hristos.

Bineînţeles, soţia mea, fiind o bună californiană m-a întrebat dacă nu eram drogat. Amândoi am râs. Trecuse multă vreme de când asta ar fi putut fi o posibilitate (fumatul de orice fel este interzis în sangha noastră); însă ea a ascultat, şi i-am spus toate detaliile. Am ştiut în acel moment că totul era altfel. Într-un fel, Iubirea intrase în scenă, iar viaţa aşa cum o ştiam începuse să se destrame. Profesorul meu era ateu, iar budismul pe care îl studiasem, în mod cert nu prezenta ideea unui Dumnezeu creator ori a unei Divinităţi care este sursa Iubirii. Noi vorbeam despre compasiune şi înţelepciune, bunătate şi conştienţă, însă rar era menţionat cuvântul „iubire”, şi cu siguranţă nu în contextul unei Iubiri divine. Pot să spun că soţia mea era speriată. Oricât de mult am fi glumit noi pe tema aceasta, ea simţea că totul se duce pe apa sâmbetei. Nu ştia unde mă va duce asta. Nici eu, la rândul meu, nu ştiam. Totul devenise destul de stabil în viaţa noastră. În noaptea aceea, totul a fost zguduit din temelii, iar soţia mea ştia asta.

Atunci când Lumină-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele m-a pătruns cu ea însăşi, am cunoscut lucruri pe care nu le puteam explica. Am experimentat o Iubire personală, de la o Sursă care se afla dincolo de tot ce experimentasem eu înainte. A fost minunat şi teribil în acelaşi timp.

De ce nu am putut întrebuinţa cuvântul Dumnezeu sau Hristos? Ce m-a reţinut? Părea prea mult chiar să mă gândesc că acesta era Dumnezeu/Hristos, totuşi pentru prima dată părea posibil. Era posibil ca aceasta să fie Iubirea lui Dumnezeu. Era posibil ca aceasta să fi fost o experienţă a lui Hristos. Cred că, în unele privinţe, asta era prea deplasat de afirmat. În mod cert, nu vroiam să fiu creştin. Timp de mulţi ani, îi criticasem pe creştini numindu-i ipocriţi şi idioţi. Ca budist, am fost ceva mai indulgent în privinţa asta, dar încă nu aveam nici o intenţie de a fi creştin, nici vreo dorinţă să explorez calea aceea. Nu m-am putut lepăda niciodată cu adevărat de conceptul de Dumnezeu, chiar dacă Rinpoche spunea că trebuie să tratez ideea de Dumnezeu în relaţie cu faptul că l-am acuzat pe Dumnezeu pentru multe lucruri din viaţa mea, iar el a spus că, pentru a mă dezvolta spiritual, trebuie să las deoparte această învinuire. A avut dreptate.

O lume se deschidea iar alta se micşora. Jurămintele pe care le depusesem ca să devin un Ngakpa erau considerate jurăminte pe viaţă. Angajamentele pe care le făcusem erau văzute ca angajamente „pe viaţă” atât de profesorul meu cât şi de comunitatea mea. Acum recunoşteam faptul că există un Creator al Iubirii, o Sursă a Iubirii şi un Duh al Iubirii care erau inexplicabile pentru budismul meu, iar din experienţa mea, o realitate ce nu putea fi tăgăduită. Nu aveam nici o categorie în care să încadrez experienţa mea. Ateismul profesorului meu părea să excludă posibilitatea ca el să înţeleagă realitatea ce tocmai se născuse în viaţa mea. Avusesem o experienţă care părea să răscolească budismul meu. Structura practicilor noastre şi învăţătura profesorului nostru părea limitată şi, trebuia să admit, incompletă. Ştiam că profesorul meu se înşela în privinţa lui Dumnezeu. Ce trebuia să fac?

Pantelimon David Walker este acupuncturistul meu şi este membru al Bisericii Ortodoxe din America (OCA). Discutaserăm timp de luni de zile despre budism şi creştinism în timpul tratamentelor mele. Aveam programare la el săptămâna ce urma. După ce ne-am salutat mi-a spus:

-Am pentru tine o carte care-ţi va place!

Era Hristos – eternul Tao de Ieromonah Damaschin, o carte care Îl prezintă pe Iisus Hristos ca plinătatea harului şi a adevărului, iar creştinismul ortodox răsăritean ca fiind împlinirea a ceea ce oamenii au căutat în religile şi filosofiile orientale. În noaptea aceea am studiat cartea cu atenţie. Habar nu am când m-am culcat, însă am citit-o zile în şir, iar ea mi-a oferit o bază pentru a cataloga experienţele pe care le avusesem în legătură cu Lumina-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele.

Ştiam că există o Sursă a Iubirii şi o Energie a Iubirii, totuşi am ezitat să o numesc Sfântul Duh. Îmi lăsasem creştinismul copilăriei în urmă cu mult. Cuvintele încă mi se împotmoleau în gât.

David a sugerat să încerc să merg la o biserică ortodoxă şi a menţionat o biserică a OCA din San Francisco. Cu toate acestea, părea destul de ciudat, prea multă obligaţie faţă de o religie pe care o părăsisem. Vroiam ceva ce să nu fie bazat pe o aşezare instituţională. Ultimul lucru pe care l-aş fi făcut ar fi fost să mă amestec în vreo biserică. La urma urmelor, eram budist. De ce mă lăsam târât într-o altă religie, cu atât mai mult creştină? Luasem un angajament faţă de profesorul meu şi familia mea. Nu ar mai trebui să explorez, la vârsta aceasta, nici o altă formă de venerare. Însă budismul meu nu recunoştea experienţele pe care tocmai le avusesem în legătură cu Divinul. Ştiam că experienţele cu Lumina-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele erau reale şi adevărate. Profesorul meu spunea că nu există Dumnezeu, dar eu ştiam că experimentasem Iubirea divină în mod personal.

Am rezistat ideii de biserică, cu toate că Ortodoxia are o tradiţie contemplativă veche şi o cale de a lucra la adâncirea şi lărgirea unei raţiuni personale de transformare a sinelui în relaţie cu Divinul. Cartea părintelui Damaschin m-a făcut receptiv măcar la posibilitatea explorării unei tradiţii în creştinism, ce era mult dincolo de orice tradiţie creştină despre care auzisem vreodată. Am sunat la Catedrala Sf. Treime (biserica OCA din San Francisco pe care mi-o sugerase David). A răspuns un bărbat şi am întrebat dacă slujbele sunt în engleză. 

- Pe rupte! răspunse el cu un accent rusesc.

M-am prăpădit de râs. Chiar mi-a plăcut acest simţ al umorului. Am notat ora Liturghiei şi i-am mulţumit.

Într-o duminică de februarie m-am trezit, m-am îmbrăcat şi i-am spus soţiei că merg să caut o biserică. A fost şocată.

- Poftim? a strigat.

- Ştiu. Nu spune nimic. Mă întorc repede.

Ploaia cădea torenţial iar străzile erau destul de goale. Am mers cu maşina în San Francisco şi aveam o vagă idee despre o biserică rusească cu turnuri albastre aflată în centru. Am văzut, în cele din urmă, turnurile şi crucea. În jurul zonei respective nu este niciodată loc de parcare, deci m-am apropiat şi mi-am zis: 

-Dacă este loc de parcare voi opri, dacă nu, voi merge la Burger King.

În momentul în care am spus asta, cineva a ieşit cu maşina dintr-un loc de parcare de peste drum de biserică.

-Bine, bine, voi merge!

Am intrat în biserică în data de 7 februarie 1999. Nu ştiam la vremea aceea, dar era Duminica Fiului Risipitor.

În tantra, în practica individuală, sunt folosite toate câmpurile senzitive. Şimţurile nu sunt negate, ci folosite pentru deschidere şi relaxare în cadrul stării naturale de iluminare. Când am păşit în biserică am simţit o senzaţie de lumină şi mireasmă. Am fost întâmpinat la intrare şi mi s-a urat bun-venit. Când am fost întrebat dacă sunt ortodox, am răspuns repede (şi probabil brusc) că nu sunt creştin, ci budist. Am stat în spate şi am privit. De cum a început Liturghia, muzica şi cântarea şi citirile păreau a umple spaţiul la fel ca şi lumina şi parfumul. Întreaga slujbă părea să devină un ritual elaborat al simţurilor. A fost minunat şi m-a speriat foarte tare. Era ceva care se simţea a fi bun. Dacă nu ar fi trebuit să fie atât de creştin... După slujbă am fost rugat să mă alătur celorlalţi la masă. Am făcut-o. Se purta un dialog oarecum interesant pentru mine şi se manifesta interes chiar faţă de budismul meu. Am plecat simţind că descoperisem un nou tip de creştinism. Cu siguranţă nu era creştinismul copilăriei mele. M-am reîntors duminica următoare.

Am început a asculta cuvintele Liturghiei. Curând am început a veni la unele dintre slujbele de seara şi am fost uimit de ceea ce se citea. Nu auzisem niciodată de o teologie care să fie cântată odată cu citirea. Începeam să realizez tot mai mult că se găsea în Ortodoxie un creştinism ce era mult mai vast şi mult mai profund decât credeam. Şi am început să aud referiri la Lumină, o Lumină ce părea a avea multe în comun cu experienţa mea a Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. Era chiar şi o teologie care explica cum anume, prin Lumina Sa, suntem chemaţi şi iubiţi de Dumnezeu Tatăl, Logos-ul şi Duhul Sfânt. Începeam să fiu tot mai deprins cu cuvintele Dumnezeu şi Hristos. Bineînţeles că soţia şi prietenii s-au simţit foarte stânjeniţi auzindu-mă folosind acele cuvinte supărătoare. Cei mai mulţi dintre prieteni deveniră tăcuţi atunci când aflară că frecventam o biserică creştină, cu atât mai mult una creştin-ortodoxă. Încă frecventam grupul meu budist iar atunci când veni profesorul meu, în luna martie, ştiam că ar fi trebuit să stăm de vorbă. Mă simţeam ca şi cum m-aş sustrage într-un fel, mergând la o biserică creştină, şi nu vroiam asta. Însă trebuia să încerc a cataloga experienţele mele, şi simţeam că biserica oferea posibilitatea de răspuns, pe care nici profesorul meu nici familia mea budistă nu păruse a fi în stare să mi-o dea.

Cartea părintelui Damaschin fusese catalizatorul pentru acea explorare, iar revelaţia Bisericii în viaţa mea părea aproape o avansare firească de la acea lectură iniţială a cărţii. Cu cât frecventam mai mult slujbele cu atât simţeam că acesta era locul în care aş putea fi în largul meu ca şi creştin. Totuşi, trebuie să înţelegeţi că eu n-am folosit niciodată acel cuvânt. Încă rezistam. Încă şovăiam. Stăteam la pândă pe marginea creştinismului, în umbră, dar şi la lumina lumânărilor. M-am abţinut să mă închin sau să-mi fac semnul crucii. Deja mergea prea departe! Eram încă budist. Creştinismul numai îl vizitam. În acest fel puteam încă să urmez şi să explorez, dar nu şi să fac vreun angajament. Într-o seară, Matushka Barbara, (soţia preotului) a trecut pe la mine şi m-a întrebat dacă vreau să învăţ să-mi fac cruce. Când am spus „Da”, m-am surprins pe mine.

Ştiu că pare ciudat, dar a-mi face semnul crucii genera o neconcordanţă între cum mă vedeam eu şi cum începeam eu să mă închin. Era primul semn pe care îl făceam în mod public şi care arăta că credeam în Creştinism şi începusem să mă văd integrat cadrului creştin. Este un gest atât de simplu, însă deveni primul meu act de recunoaştere a creştinismului, primul semn că mă „îmbrăcam în Hristos”. Fusesem învăţat să-i urăsc pe „papişti”. Tatăl meu fusese crescut luteran german şi urâse Biserica Catolică. Încă am asta în mine. Însă mi-am făcut cruce în seara aceea şi în alte seri, pe măsură ce începeam să particip la tot mai multe slujbe şi să caut în Ortodoxie răspunsuri şi o nouă formă de închinare.

În budismul Vajrayana profesorul este văzut de fiecare ca o fiinţă iluminată şi care reprezintă calea fiecăruia înspre iluminare. Credinciosul se închină în faţa profesorului său în semn de deplin respect şi de dependenţă faţă de acesta în vederea avansării şi realizării pe plan spiritual. M-aş închina înaintea profesorului meu fără nici o rezervă. În Biserica Ortodoxă, se închină înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh ca act de evlavie, şi înaintea imaginilor sfinţilor ca un act de cinstire şi respect. Încă nu aş fi făcut închinăciunile. Era ceva în încăpăţânarea mea ce nu puteam să-mi explic. Ştiam că este ciudat să fii capabil să te pleci înaintea unui profesor şi să nu o faci înaintea lui Dumnezeu. Într-un fel părea mai uşor a crede un om decât a crede Divinul. Mi-aş fi făcut cruce dar nu m-aş fi plecat. Fusesem literalmente dat jos din pat, chemat într-un mod pe care chiar şi eu se pare că l-am auzit, şi avusesem într-un mod personal o incredibilă experienţă a Luminii şi a Iubirii, şi totuşi mândria mea şi încăpăţânarea încă rezistau unei mai bogate şi mai depline exprimări a evlaviei. Nu m-aş pleca. Nu m-aş înclina înaintea lui Dumnezeu. Ceva încă rezista chemării lui Hristos şi a Bisericii Ortodoxe.

Postul Mare este o perioadă de intensă evaluare spirituală. Întreaga Biserică porneşte în mod colectiv împreună cu Hristos într-o călătorie spre Ierusalim. Toate cele 40 de zile devin o dramă cosmică suspendată într-un fel de timp pe care nu-l mai experimentasem în budism. Timpul părea să se dilate aproape proporţional cu lungimea slujbelor. Într-un fel, timpul era folosit pentru a transcende timpul.

Luasem parte la ritualuri lungi în budism. Simţisem, ocazional, că luaseră sfârşit mai repede decât mă aşteptasem. Însă niciodată nu experimentasem timpul într-o dimensiune eternă. În Biserică Ortodoxă, mărirea lungimii slujbelor şi a Liturghiilor părea să se prăbuşească într-o atemporalitate pe care niciodată nu o simţisem atât de intens. Fiece cuvânt al imnurilor sau al slujirii părea să fie îndreptat spre mine. Fiecare vers despre cum e să fii pierdut şi confuz şi înşelat de împrejurările vieţii era citit pentru mine. Am fost găsit de Iubire şi încă eram pierdut! Am încheiat fiecare seară simţind că tot ceea ce era cântat sau psalmodiat era ceea ce aş fi spus eu, dacă aş fi putut spune ceva atât de frumos şi de adevărat. Am lăsat corul să cânte laudele mele şi cantorul iubirea mea. Pe măsură ce Postul se adâncea şi devenea mai cuprinzător şi (trebuie să spun) mai dureros, am început să experimentez în Biserică clipe de care nu avusesem parte nicăieri altundeva.

Chiar dacă, în calitate de budist, petrecusem ore întregi în meditaţie şi săptămâni de retragere solitară, timpul nu ajunsese niciodată atât de inert. Slujbele din Postul Mare începură să mă transforme. Într-o noapte, în timpul uneia dintre slujbele Postului, genunchii mei s-au plecat. M-am pomenit îngenunchiind înaintea lui Dumnezeu şi m-am simţit groaznic la gândul că înainte mă abţinusem să o fac. M-am simţit ca un prost şi ca un idiot mândru. Totul în mine îmi vorbise despre Marea Inimă bună a lui Hristos, iar eu refuzasem îmbrăţişarea Lui. Când fruntea mea atinse pardoseala, Dumnezeu îmi frânse inima. Am plâns în hohote. Când veni părintele Victor să tămâieze icoana de lângă mine, ştiam că mă auzea plângând. Nu mă puteam opri. Eram atât de jenat! Mă simţeam atât de expus! Oameni cu care eram laolaltă de săptămâni întregi stăteau lângă mine în biserică. Mă văzuseră arogant în budismul meu, mă văzuseră stând deoparte. Mă văzuseră făcându-mi cruce şi încă având rezerve. Iar acum vedeau genunchii mei îndoindu-se şi fruntea mea atingând pământul şi mă văzură plângând când Domnul îmi străpunse inima.

Îmi străpunse inima chiar acolo. Pot arăta locul. Mă chemase în noapte; venise la mine ca Lumină. Acum îmi străpunse inima. Nu pot s-o explic mai clar. Dumnezeu îmi zdrobi aroganţa şi făcu pentru mine singurătatea imposibilă de acum încolo. Cu iubirea Sa, m-a ţinut suspendat în timp, iar eu nu meritam nici măcar o părticică din ea.

Acum eram străpuns de Iubire. Eram un cerşetor. Sunt un cerşetor.

Slujbele de seară deveneau tot mai dese şi intense. Soţia mea era supărată pe motiv că eram atâta timp plecat şi adesea ne contraziceam. Nu primeam prea mult sprijin personal pentru a continua să mă îndrept pe această cale creştină. Prietenii credeau că sunt nebun. Membrii mei shanga nici măcar nu ştiau de frecventarea în paralel a Bisericii. Cu cât eram mai atras înspre Biserică, cu atât păreau mai mari forţele ce mă trăgeau înapoi. Contradicţia şi făţărnicia propriei mele participări ca budist într-o Biserică creştină îmi erau evidente chiar şi mie.

Până în noaptea aceea nu realizasem că nu este cale de întoarcere. Eram îndrăgostit şi trebuia să mă apropii cât puteam de mult de Sursa Iubirii. Cred că am şi înnebunit puţin, într-o vreme. Obişnuiam să merg pe stradă şi, văzând o pereche în vârstă să fiu potopit de lacrimi. În biserică, stăteam în colţul meu şi mă simţeam ca un cerşetor încălzindu-se la un foc.

I-am scris atât părintelui Damaschin, care se afla în Alaska, cât şi parohului Catedralei Sf. Treime, părintelui Victor Sokolov, şi le-am spus despre ceea ce mi se întâmpla şi despre nevoia mea crescândă de a aborda posibilitatea explorării mai serioase a Ortodoxiei. Părintele Damaschin mi-a răspuns printr-o minunată scrisoare de încurajare. Am fost foarte mişcat de bunătatea lui. Am cerut să mă întâlnesc cu părintele Victor.

Ştiam că urma să sosească profesorul meu, şi l-am sunat şi l-am rugat să stabilească o întâlnire pentru noi doi. Îmi încălcasem jurămintele faţă de el, nu pentru că începeam să îmbrăţişez creştinismul, ci pentru că nu aveam destulă încredere în el, ca să înţeleg în mod raţional experienţa Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. De când adoptase o poziţie ateistă, am simţit că nu ar înţelege a priori esenţa experienţei Luminii. Atunci mi-am călcat jurămintele. Am violat încrederea profesor-elev. Însă prin însăşi această breşă, eu eram în stare să mă deschid unei mai depline experienţe a Duhului Sfânt, să deschid o parte din mine pe care mă obligasem să nu o deschid, din pricina jurămintelor mele.

Acele legăminte budiste au fost într-o vreme centrul identităţii şi vieţii mele. Am încercat să le iau în serios. Îl iubeam pe Rinpoche. Încă îl iubesc. Am simţeam o incredibilă responsabilitate pentru a continua în mod mistic cu un antrenament al minţii şi cu o metodă care ajuta oamenii să vadă tiparele ce îi reţineau de la a se relaxa în bunătatea firească a fiinţei şi nefiinţei. Luasem pentru aceasta un angajament, şi încă sper că mai există în mine o parte a acelui angajament spre bunătate şi eliberare.

M-am întâlnit cu Rinpoche şi am început să discutăm. L-am rugat să ne mutăm din camera de zi în camera sa, pentru mai multă discreţie. Ştiu că a simţit o jenă. I-am spus ce se întâmplase, am încercat să explic pe de-a-ntregul experienţa Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. 

Cred că a văzut pe mine că experienţa fusese reală. Probabil se vedea din lacrimile mele. Eram din nou pierdut în aceste lacrimi de bucurie şi teroare. Mi-era teamă că tăiasem o tub care mă hrănea spiritual. Cerusem să fiu exclus din fluxul de energie ce curge prin univers asemenea unui râu. Fusesem scos din torent. Eram un ex-budist. Toţi zeii mei fuseseră îndepărtaţi: imaginile mele despre conştienţă, despre modul în care se reflecta lumea. Yidam-ii şi protectorii* cu care împărţisem o lume nu mai erau acolo pentru mine. Era o pierdere ciudată, dar însemnată.

Deodată am cerut să fiu eliberat din legămintele mele. Parcă răbufnise din gura mea! M-am simţit îngrozitor. Mi-am auzit propriile cuvinte cerând pentru mine să fiu eliberat de legămintele mele, şi am simţit că trădasem un om pe care îl iubeam şi care mă iubea la rândul lui foarte mult. Fusese părintele meu spiritual timp de aproape opt ani. Ştiam că îl rănesc. Îl răneam pentru că mă iubea şi eu o ştiam, şi fiindcă luasem un angajament să mă alătur curentului familiei înainte ca toate fiinţele să fie eliberate. Era mai mult decât un legământ personal faţă de el. Ştiam asta. Acele metode de vizionare şi identificare a vastului orizont de fiinţe şi de lumi şi de energii au fost punctele de referinţă centrale ale vieţii mele. Există în budism curente familiale ce au cosmologii proprii şi moduri specifice de a vedea lumea. Toate se raportează la bazele religiei: compasiunea şi conştienţa. Era mai mult decât o shanga cea din care ceream să fiu exclus.

Totul era conturat în tristeţe. Rinpoche spuse că mă va elibera din legămintele mele. Spuse că aş putea „explora” calea creştină timp de un an de zile, şi că în decursul acelui an eu aş putea să mă întorc la legămintele mele, dacă aş vrea. A văzut că trecusem printr-o transformare – însă nu am idee ce anume a văzut. Ca întotdeauna, el a optat pentru bunătate şi a dat posibilitatea unei destinderi într-un moment teribil. Întotdeauna putea să întoarcă pe dos un moment de flux în existenţă. De aceea a fost pentru mine un profesor atât de bun. El dăduse peste cap tiparele mele de reacţie în faţa lumii. Însă experienţa Luminii lui Dumnezeu n-a ţinut cont de nimic. I-am mărturisit că nu am de gând să mă dau înapoi, că intenţionez să mă adâncesc în aceasta cât pot de mult.

Mi-a spus că singura mea responsabilitate faţă de el este să fiu un bun creştin.

Cred că am plâns împreună. Aşa îmi amintesc scena. Însă se poate să fi fost doar eu cel care a plâns. Am plecat oarecum şocat. Mă simţeam ca şi cum ar fi murit cineva. Am avut un sentiment teribil, ca atunci când se petrece un accident şi într-o secundă totul se schimbă. Există acel moment culminant de certitudine şi groază când ceva se naşte şi altceva piere. Rinpoche încercase mereu să ne arate cum să transformăm aceste momente în puncte de conştienţă.

Mergeam cu maşina spre casă, pe Bay Bridge, când mă lovi pe neaşteptate gândul că dincolo de amărăciune se află un anume sentiment al certitudinii că decizia era cea corectă. Era o ciudată, dulce-amară amintire a Luminii-Care-nu-este-lumină-Care-îmi-cunoaşte-numele. Iat-o chiar şi în suferinţă! Am început să rememorez totul, de la chemarea din noapte, când căutasem spărgători. L-am uitat pe Dumnezeu în tot acest timp! Asta e problema mea: L-am uitat pe Dumnezeu timp de douăzeci de ani. Încercam să îmi amintesc prima oară când mi-am făcut semnul crucii şi locul unde Domnul îmi străpunsese inima.

În sfârşit, era o destinaţie în această ciudată confluenţă de timp, circumstanţă şi mister. Părea să existe, în această mare dramă şi această iconomie a existenţei, o Sursă centrală de Iubire golită de sine, mişcându-se printre toate câte sunt şi chemând pe toţi şi pe toate înapoi la Iubirea divină. Era cel mai precis mod în care o puteam eu descrie.

I-am scris prin e-mail părintelui Victor că fusesem eliberat de legămintele mele budiste. Am cerut să mă întâlnesc cu el. Am continuat să particip la slujbele Postului Mare. Când veniră Paştile, eram epuizat. Eram secătuit şi gol, cu excepţia unei mărunte Lumini, Care stătea undeva în fundal. Totul fusese întors pe dos în câteva luni.

M-am întâlnit cu părintele Victor şi stăturăm de vorbă. Mi-a sugerat câteva cărţi şi m-a încurajat să continui a urmări slujbele. Mi-a amintit că există un cerc de studiu la fiecare câteva săptămâni, după Vecernie. Întâlnirea mea cu părintele Victor a fost foarte plăcută. Nu ştia pe atunci, însă îmi dăduse probabil unul dintre cele mai binevenite sfaturi pe care cineva îl putea da unui budist care se gândeşte la Hristos. L-a rostit repede şi într-un mod oarecum nonşalant. Se opri, se întoarse şi spuse:

-Chiar şi dacă nu ai nimic, pe acela îl oferi!

În acel moment, Domnul a făcut ca lumea să pară îmbelşugată, iar părintele Victor L-a ajutat. Am înţeles că-I pot oferi lui Dumnezeu orice. Îi pot da tristeţea mea şi melancolia mea, supărarea mea şi îndoiala mea. Într-o zi frumoasă, I-aş putea oferi puţină bucurie şi un mănunchi de fericire. A fost foarte important pentru mine să aud asta. Chiar dacă a fost sau nu o parafrază a altceva, nu-mi pasă! În acel moment, cuvintele au fost ale părintelui Victor, iar ele fuseseră cu mine dintotdeauna. Nu a mai fost de atunci vreo clipă când eu să nu am ceva să-I ofer lui Dumnezeu.

Cu cât mă apropiam mai mult de Biserică, cu atât mai agitat devenea climatul acasă. Diane îmi ducea dorul şi nu a fost tocmai delicată în a o spune. Bineînţeles că după 23 de ani (în momentul acela) ştia că subtilităţile nu merg la mine. Sunt prea prost! Cele mai dificile rupturi au fost cele cu prietenii mei dragi din grupul meu budist. Am cerut permisiunea profesorului meu să le spun surorii şi fratelui meu vajra (cei mai apropiaţi din grup) întreaga poveste, pentru ca ei să ştie exact ce se întâmplase. Mi-e teamă că nu ne-am înţeles în baza unei aceleiaşi limbi şi experienţe. Indiferent ce am spus că se întâmplase, ei văzură că eu mi-am încălcat jurămintele. A fost foarte greu şi dureros pentru ei să audă asta. Era vorba despre perpetuarea unei familii, iar acele legăminte erau parte a angajamentului meu. Supărarea lor era de fapt un semn al devotamentului lor pentru Rinpoche. Se simţeau trădaţi, răniţi şi mânioşi. Rupeam o legătură spirituală dintre noi. Aveau dreptate. Se aşternu astfel o linişte prelungită.

În data de 23 mai 1999, am fost botezat în Biserica Ortodoxă în Catedrala Sf. Treime. Următoarea copie după o scrisoare ce i-am trimis-o părintelui meu, poate exprima puţin din ceea ce a reprezentat pentru mine Taina.

Dragă Părinte Victor,

Astăzi se împlinesc 4 luni de încercări de a accepta misterul Fiinţei lui Dumnezeu şi al profundului Său dor pentru fiecare dintre noi. Ştiu că acesta este numai începutul. Ştiu că sunt prea tânăr în aceste lucruri, încât există pericolul ca această euforie să mă determine să cred că cunosc lucruri pe care de fapt nu le cunosc. Însă ziua de azi a fost minunată – plină de minuni.

Uriaşa recunoştinţă pe care am simţit-o astăzi a fost incompletă, estompată. Nici acum nu sunt, nici nu voi fi vreodată capabil să mă umplu de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, într-un mod care să-I fie de vreun folos Lui. Sunt un simplu exemplu de devotament, însă pentru mine această zi este de un volum ce se varsă, se împrăştie pe podea şi umple pivniţa întreagă cu recunoştinţă. Cum pot oare să mă revanşez faţă de El? Nu mă pot imagina vreodată capabil să exprim această primăvară din mine. Însă dacă aş putea, aş face-o azi. M-aş duce la Dumnezeu şi I-aş oferi în dar această zi. Aş goli buzunarele de ziua aceasta şi I-aş spune: „Te rog, Doamne, este cel mai bun lucru pe care-l am. Te rog, primeşte-o de la mine – ziua aceasta!”

Lacrimile mi se scurg pe obraji. Soţia mea stă şi mă priveşte de la doi paşi. Aud corul. Surprind privirea ei. Te privesc îndreptându-te spre mine. Este ca şi încetinit – o secvenţă de film fără timp. Biserica respiră lumină. Privesc crucea înaintea mea, auriul în lumina difuză a soarelui, albul veşmintelor tale. Cuvintele pe care le rosteşti sună ca şi clopoţeii. Eu doar stau. Sunt doar persoana nemişcată, stând în acest loc minunat. Este o plenitudine pe care nu am cunoscut-o vreodată – sentimentul de a fi cunoscut de Dumnezeu în adâncul fiinţei mele. Sunt sigur de asta. Crevasele inimii mele, acele locuri întunecoase, ascunse, triste, acele locuri pe care le-am închis pentru Iubire pe tot parcursul vieţii mele, par atinse de o Mare Bunătate. Zăpada se topeşte. O simt înăuntrul meu. Gheţarii se transformă în lacuri... Uşile sunt deschise şi vântul mişcă perdelele. Pe jos este un petic de lumină caldă iar fire de praf strălucesc în aer, rotindu-se asemenea modelului fustei unei dansatoare măturând podeaua.

Dragă Părinte Victor, aceasta nu este o a doua şansă – este o primă şansă. Sunt nou vieţii, nou pentru această lume. N-am mai simţit o asemenea prospeţime. Mă simt curat în interior. Mă simt ca şi cum înainte n-aş mai fi văzut soarele. Sunt uimit de ochii oamenilor. Micile încreţituri din jurul gurii atunci lor când zâmbesc... Modul în care dimineaţa străluceşte prin ei şi nu numai peste ei... Arată atât de minunaţi!

Apa m-a spălat. N-am crezut niciodată că aş putea înţelege sau spune asta. Mirul m-a binecuvântat. M-a închis în Trupul unei Bisericii fără timp.

Acesta nu este nici arhetip sau simbol, sau pur şi simplu un ritual prins într-o mică biserică din San Francisco. Este real şi este nemaipomenit, şi este de la Dumnezeu pentru noi toţi. Totul în mine mărturiseşte că este adevărat. Îmi amintesc mâna lui Johann pe braţul meu ajutându-mă să păşesc în râul Iordan. Îmi amintesc raza de lumină şi icoana lui Hristos în spatele Uşilor Împărăteşti. Mi-o amintesc pe Diane plângând pe bancă. Îmi amintesc vocea ta şi-mi amintesc cum m-a ţinut Dumnezeu sub apă şi m-a ridicat şi m-a spălat şi iar m-a ridicat pentru a arăta întregii lumi că un copil nou s-a născut.

Tu m-ai condus afară din rău, hainele mele se lipeau de mine pe când eu străngeam mâna ta învelită în veşminte – bucurie în inima mea, fiind atent la fiecare pas la zâmbetele şi ochii din biserica vie. Pe bănci oamenii aşteptau. Soţia mea privea, la fel şi acei oameni minunaţi care mă încurajaseră să revin încă de la Duminica Fiului Risipitor – să revin mereu.

Să revin mereu – acea formulă a pocăinţei, acea libertate de a mă întoarce – fusese calea mea liberă de întoarcere şi de pocăinţă de când Dumnezeu îmi străpunsese inima. Vă pot arăta locul unde Dumnezeu mi-a străpuns inima în biserică, în Biserica noastră. Vă pot arăta locul unde am şters pardoseala cu mâneca, după ce îngenuncheasem în sfârşit în faţa Lui. Cum aş fi putut merge în altă parte? Care loc poate fi mai „acasă”? Vreau să fiu în locul unde Dumnezeu mi-a străpuns inima.

Când m-am apropiat de Potir m-am întors acasă.

Am fost crescut în comuniune, însă niciodată nu luasem parte la Comuniunea euharistică. Astăzi mi-a fost prin har oferită posibilitatea de-a mânca din Trupul şi de a bea din Sângele lui Hristos. Nu există cuvinte adecvate pentru aceasta – e un Mister despre care nu pot nici măcar încerca a vorbi. Rămân mut înaintea acestei Taine. Sunt doar peste măsură de recunoscător şi mă simt binecuvântat în tăcere.

În sfârşit acasă! Dumnezeu, pentru un anume motiv necunoscut, mă iubeşte! Pe mine! Ştiu că e adevărat. Mă iubeşte aşa cum sunt, cu un nume – al meu. Dumnezeu îmi cunoaşte numele! Dumnezeu îmi cunoaşte inima şi creierul şi grăsimea şi musculatura, şi mă iubeşte. Dumnezeu îmi cunoaşte fiecare gând, fiecare temere şi fiecare durere, şi totuşi mă acceptă. Asta e cea mai incredibilă realitate posibilă. O, părinte, ziua de astăzi a fost marele dar al lui Dumnezeu pentru mine şi al meu pentru El! Sunt sărac şi gol înaintea acestui fapt.

Totuşi, sunt plin de El în goliciunea mea. Astăzi am fost golit şi tot astăzi am fost umplut. Tu ai ţinut în mână vasul pentru Dumnezeu. Ca slujitor al Trupului lui Hristos, ai suflat asupra mea, m-ai spălat şi m-ai uns cu mirul Lui. Mi-ai dat să mănânc şi să beau. Asta este ceea ce ţi-a rânduit El să faci. Însă El a fost cel Care m-a golit pe mine astăzi şi El cel Care m-a umlput de Harul Său.

Acesta este Misterul pe care l-am trăit noi astăzi: tu şi cu mine şi inimile acestea mari şi bune care formează laolaltă Trupul Bisericii. A fost călătoria mea şi a noastră ca Biserică.

Am fost trezit prin apă şi prin Har şi prin Iubirea divină. Am fost uns cu mir acum şi pentru totdeauna. Am fost reînnoit, găsit şi chemat, iertat, iertat şi din nou iertat. Mi-a fost insuflată o capacitate de înţelegere a unui Mister care este dincolo de înţelegerea mea. Sunt un prost şi un păcătos, însă am fost îmbrăţişat de Duhul Sfânt şi botezat în faţa unei Biserici care va dăinui veşnic.

Ofer ziua de astăzi lui Dumnezeu. Numai mulţumire şi rugăciune şi tăcere. Noapte bună.

Cu dragoste întru Hristos Domnul,

Nil.

Nota editorului (american): La Botez, autorul a primit numele unui sfânt rus din secolul al XV-lea: Sf. Nil de Sora.

Pentru informaţii referitoare la biserica menţionată în acest articol – Catedrala Sf. Treime din San Francisco – vezi: www.holy-trinity.org

---

* Yidam-ii sunt o parte a cosmologiei tibetane a “fiinţelor energetice” pe care le invocă budiştii.

Protectorii sunt păzitorii învăţăturii budiste.

Traducere: M. Dinu. 

Sursă articol: Părintele Iulian Nistea.

Sursă primară: Prin poarta de Est.