Învăţături despre bine şi rău: Cum ne pregătim pentru sărbătoarea Naşterii Domnului?

IPS Bartolomeu Anania

Oricine va admite că o sărbătoare presupune şi un strai sărbătoresc: costumul de Duminică e un costum de Duminică, haina de nuntă e o haină de nuntă, ţinuta de recepţie e o ţinută de recepţie, şi aşa mai departe. În cele mai multe cazuri, dobândirea straiului sărbătoresc este rezultatul unor renunţări - şi chiar sacrificii, împletite însă cu bucuria anticipată de a avea ceea ce-ţi doreşti şi cu care vei fi în stare să cinstesti momentul festiv la care eşti chemat să iei parte (fiindcă, să ne înţelegem, orice sărbătoare e un fenomen social; ea nu este niciodată a unuia singur). În părţile - din ce în ce mai puţine - unde încă se mai păstrează tradiţia portului popular, tinerele fete se adună în postul Crăciunului la o vecină sau alta, în grupe mici, şi cu mâinile lor îşi cos sau împletesc straiele cele noi, în seri lungi, ca nişte şezători ale hărniciei şi cântecului. Aşa se petrecea şi în vremea copilăriei mele. Straiele vechi par din ce în ce mai ponosite, vrednice de aruncat, locul lor luându-l cele noi, cu toate împlinirile şi făgăduinţele lor.

Mântuitorul Hristos ne spune într-o parabolă că un împărat a invitat oaspeţi la nunta fiului său. Cum însă aceştia n-au vrut să vină, el i-a adunat pe toţi nevoiaşii de pe drumuri şi i-a silit să intre la ospăt. Văzând însa ca unul din ei nu purta haină de nuntă, l-a dat afară şi l-a pedepsit. La suprafaţă, întâmplarea pare de domeniul absurdului: de vreme ce omul se pomenise luat pe sus, pe nepregatite, şi adus cu sila, cum de i se pretindea strai de sărbătoare?... 

În realitate, împăratul i se uitase în suflet şi constatase că, deşi i se făcuse o mare şi neaşteptată cinste, insul se mulţumea să mănânce şi să bea, fără ca inima lui să participe la bucuria casei. Aceasta înseamnă, dragii mei, că pe lângă straiul sărbătoresc de care v-am vorbit, văzut, materialnic, făcut pentru trup, există şi un strai al sufletului, menit să-i asigure omului participarea la sărbătoarea lăuntrică. 

Din păcate, există încă destui creştini care cred că sărbătorile de iarnă se reduc la un pom împodobit, la sarmale, caltaboşi, cârnaţi şi băutură, uitând că înaintea ospăţului de acasă li se îmbie ospăţul euharistic, al sfintei cuminecări, care e incomparabil mai important decât belşugul de bucate. Ei bine, pentru acest ospăţ duhovnicesc se cere strai duhovnicesc, iar straiul acesta, cu toate podoabele virtuţilor lui, nu poate fi pregătit decât prin post, adică prin renunţările şi jertfele acestuia. Postul nu este un scop în sine, ci mijlocul prin care sufletul leapădă de pe el zdrenţele păcatelor şi se primeneşte, încetul cu încetul, prin pocăinţă, mărturisire şi fapta bună. Postul cuprinde în el nu numai renunţare, dar şi o bucurie a renunţării, ca o pregustare a bucuriei finale.

Sursă: ASCOR Moldova

Răspunsuri la întrebări ale tinerilor de azi / Cuvinte pentru tineri

foto: Andrey Rassanov(Orthphoto)

Ce ne face vrednici de Sfânta Împărtășanie? Uneori ne considerăm nevrednici.

Citește mai atent rugăciunile de Împărtășanie pentru că ele pun în balanță acestea două: nevrednicia și inima cu care mergem la Dumnezeu. „Știu că vin cu nevrednicie, dar nu vin la Tine ca un nepăsător, ci ca nu cumva fiind lipsit prea mult de împărtășirea Ta, să fiu lipsit și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte și să fiu prins de lupul cel înțelegător”. Nevrednicia aceea o reglăm la spovedanie. De aceea avem nevoie numaidecât de spovedanie înainte de împărtășanie, pentru că împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o eu la spovedanie.

De un singur lucru trebuie să ne asigurăm în principal: să-L iubim sincer. Nu mergem la împărtășanie ca eroii, ci ca nevoiașii, dar niște nevoiași care știu bine pe ce se bazează și chiar profită de asta. Să profităm de faptul că Dumnezeu ne iubește și să mergem ca nevoiașii, știind că avem nevoie de asta. Nu mergem așa, cu fruntea sus: „Da. Eu merit!” Nimeni nu merită.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune în Omilii la Romani că „mai presus decât scăparea de chinurile iadului, mai presus decât bucuria raiului, mai presus decât toată Împărăția cerurilor la un loc este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”. Trebuie o iubire declarată. Viața veșnică este o viață trăită într-o astfel de iubire. Astfel de viață cerem noi la Împărtășanie. Nevrednicia vine pe locul doi.

Selecții din dialogul dintre Protos. Hrisostom C.

și tinerii aflați la Putna pe 1 ianuarie 2014

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2014

Protos. Hrisostom de la Putna: „Spovedania - declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Există unele abordări ale Tainei  Sfintei  Spovedanii pe care noi nu luăm seamă, la care nu ne gândim. Cum ar fi dacă, de exemplu, am înlocui problema păcatelor cu cea a împăcării? Cum ar fi dacă ne-am duce la Dumnezeu ca la Cel pe care-L iubim cel mai mult și față de care ne-am cam răcit, dar dorim mai presus de orice să ne împăcăm cu El? Taina Sfintei Spovedanii  este  o  întâlnire cât se poate de reală cu Dumnezeu. Și, ca orice întâlnire, pentru a fi reușită, are nevoie numaidecât de o pregătire. Cum? Cu maximă sinceritate și onestitate și... cu o declarație de dragoste. Să-I spunem lui Dumnezeu că-L iubim. Așa ne îndeamnă protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna. Vă invit să lecturați câteva cuvinte ale sfinției sale care să constituie un îndemn pentru viitoarele noastre întâlniri cu Dumnezeu. 

 „Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos”

În calitate de duhovnic, mă întâlnesc de multe ori la Spovedanie cu o situație destul de neplăcută, în care oamenii vin foarte timorați, foarte apăsați, și ies cumva și mai timorați. 70-80% dintre ei îmi vine să-i chem înapoi și să-i pun să mai stea puțin în genunchi, că mi se pare mie că nu pleacă ei așa cum ar trebui să plece.

Problema este că nu venim așa cum trebuie la Spovedanie. Nu cerem ceea ce trebuie să cerem. Spovedania este una dintre cele mai intime taine; taină nu înseamnă nimic ascuns, taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment; dar va pricepe până la sfârșit. Taina întotdeauna invită pe om să exploreze mai mult adâncimile ei.

Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos și e foarte greu să-ți petreci viața aceasta, darămite veșnicia lângă un străin. Avem o mulțime de ocazii în care am putea să strângem relația cu Dumnezeu și n-o facem, și cel mai bun prilej este Spovedania.

„La Spovedanie, duhovnicul este acolo ca prieten al Mirelui, nu ca un simplu martor”

Adeseori venim la Spovedanie ca la un tribunal și plecăm de acolo achitați și cu un sentiment de ușurare. Dar atenție: să nu ne păcălească acest sentiment, pentru că nu este cel pe care îl căutăm noi, pe care îl dorește sufletul nostru. În acel moment ne gândim: „Pfiu, bine c-am scăpat...” Acest sentiment este însoțit de multe ori de un gând parșiv, care spune că de-acum ai putea să faci cam orice. Iarăși, ești liber să faci orice. Deci nu este ușurarea de care avem nevoie.

Noi ar trebui să plecăm de la Spovedanie zburând, să simțim cum sufletul nostru revine în cele ale lui, adică în cele cerești, și nu se întâmplă lucrul acesta. De ce? Pentru că uităm ce se întâmplă la Spovedanie. Uităm că la acel moment iau parte trei persoane, nu simboluri: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Pe toți pe care i-am întrebat mi-au răspuns că Hristos este acea persoană. Ei..., greșit. Hristos a spus de nenumărate ori că El nu a venit să judece. Și chiar dacă judecata Lui este dreaptă, nu va face lucrul acesta, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la judecată. Iar duhovnicul ar trebui să-și permită cel mai puțin să judece, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui, iar nu ca un simplu martor. Este foarte important să înțelegem acest lucru.

„Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”

Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi (Mirele și mireasa/ucenicul) să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și se străduiește spre acest lucru până când îi vede pe cei doi împreună. Mai apoi, se retrage discret, ca să se împlinească acel cuvânt spus de cel care a fost numit de Mântuitorul – prieten al Mirelui –Sfântul Ioan Botezătorul: „eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”.

Rămâne deci ca ucenicul să-și fie singurul judecător, însă, judecata aceasta personală pe care și-o face - să fie în cadrul cel mai intim cu putință. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit s-o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la un judecător, și nu pentru a fi achitați, nu pentru a ne curăța cazierul, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, înțelegem că e nevoie de o abordare puțin mai personală, puțin mai intimă. Și atunci, tot ceea ce se întâmplă în cadrul Spovedaniei  trebuie  privit ca atare.

„Spovedania - declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Ceea ce voi spune eu la Spovedanie și ceea ce voi auzi la Spovedanie nu sunt și n-ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, vărsarea inimii în fața Celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața Celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, neputincios și cu lipsuri, este altceva. Dar așa cum este, pe tot îl vărs.

Ni se pare adesea că, cu cât avem mai multe păcate scrise pe listă, cu atât Spovedania va fi mai eficientă. Dar nu-i așa. Atunci când mergem la întâlnire cu cineva, ce ne  propunem  noi? Oare să spunem ce avem mai rău în noi sau să descoperim ce are acela rău, ca să terminăm odată pentru totdeauna cu bănuielile? Nu. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod cât mai deplin de celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci acele lucruri le voi spune. De acele lucruri voi încerca să scap.

„Mai presus decât  bucuria Raiului este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”

Spune  Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Epistola către Romani că „mai presus decât izbăvirea de chinurile iadului,  mai presus decât bucuria  Raiului, mai presus decât toată Împărăția cerurilor este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”.

Dacă înțelegem lucrul acesta, suntem cu mulți pași înainte față de ieri. Nimic nu se poate întâmpla bun înafara unei relații; relația este aceea care salvează tot. Și Dumnezeu este Persoană reală, concretă, Care mă iubește și pe Care o iubesc. Cu cât știu să-mi exprim mai profund și mai des această iubire, cu atât sunt mai aproape de El.

Nu greșim dacă pornim de la experiențele noastre omenești. Putem să tratăm Spovedania și toată viața voastră ca o întâlnire, ca o relație cu Dumnezeu – pentru că asta va fi până la urmă: relație veșnică cu Dumnezeu, relație de iubire în care vom evolua  neîncetat. Nu simbol, ci realitate. Dumnezeu este prezent, vorbesc cu El, și nu este oricine, ci Cel care mă iubește atât de mult, încât S-ar răstigni doar pentru mine, așa spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Însă ce înseamnă El pentru mine? Ce rol are El în viața mea? N-are El niciun rol? Dă-i un rol. Adu-L în viața ta, fă-L părtaș vieții tale, că altminteri cum să te facă și El părtaș vieții Lui? Și atunci, dacă Îl vezi așa cum este, cum Se și prezintă, ca Cel care te iubește mai presus de orice, atunci vei ști și cum să-I mulțumești.

 „Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie”

Rugăciunile dinainte de Împărtășanie pun în balanță nevrednicia noastră și inima cu care venim la Hristos. „Știu că sunt nevrednic Doamne, dar și zidirea Ta sunt”, adică dacă mă iubești, nu mă lași așa. Iar în altă parte zicem: „Știu că vin cu nevrednicie, dar nu vin la Tine ca un nepăsător, ci ca nu cumva fiind lipsit prea mult de Împărtășirea Ta, să fiu lipsit și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte și să fiu prins de lupul cel înțelegător”. La Spovedanie  tocmai asta tratezi cu Dumnezeu: să treacă peste nevrednicia ta. De ce? Pentru că vă iubiți.

Tu ce ai fi în stare să-i treci cu vederea iubitei tale, soției tale, copilului tău? Ce criterii, ce limite îi pui în a se apropia de tine?  De un singur lucru trebuie însă să ne asigurăm: că Îl iubim sincer pe Dumnezeu și nu mergem la El ca niște nepăsători. Și avem nevoie numaidecât de Spovedanie înainte de Împărtășanie pentru că Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie. (va urma)

Sursă: Doxologia

Despre cărţile de religie pentru copii din Republica Moldova

Astăzi am ajuns acasă, la Bălţi, şi după cina cu toată familia, nepotul meu mai mare, care este elev în clasa a IV-a, m-a rugat să îl ajut cu temele pentru şcoală. De fapt, el mi-a spus că avea nevoie de ajutor doar la matematică, însă venise să-mi povestească şi un text pentru ora de religie, despre Sfânta Taină a Euharistiei. Nepotul meu are dificultăţi în ceea ce priveşte expunerea unui text, adică nu este capabil să îl înveţe „pe de rost”, cum se zice în stânga Prutului, sau pe dinafară, cum se obişnuieşte în şcolile noastre, aşa că după primele două cuvinte s-a blocat. Am luat şi eu cartea să citesc textul şi să aflu în ce mod este explicată această Sfântă Taină copiilor din clasa a IV-a.

Nu pot să spun că textul nu a fost explicit, ba din contra, mi s-a părut foarte bun. Patru paragrafe explică în mod clar şi succint când a fost instituită Taina, când are loc aceasta şi de ce un creştin are nevoie de Sfânta Împărtăşanie. Totuşi, nu mi s-a părut un text destul de explicit pentru un copil de 9 ani. E adevărat că copiii înţeleg mult mai multe decât ne pare nouă, inclusiv în cele duhovniceşti, dar în ceea ce priveşte povestitul textului despre Sfânta Împărtăşanie nepotul meu a avut greutăţi.

Am stat aproape o oră cu el ca să-l ajut să înţeleagă textul şi să fie capabil să-l povestească, cu cuvintele sale. Trebuie să vă spun că nepotul meu are idee de biserică, de spovedanie şi Împărtăşirea cu Trupul lui Hristos, aşa că nu erau lucruri pe care le auzea pentru prima dată în viaţă.

Ceea ce mă întristează şi mai mult e faptul că ora de religie nu este predată de un preot sau absolvent al facultăţii de teologie, a unui seminar teologic măcar, ci aceeaşi învăţătoare care le predă şi matematică, şi limbă română, şi ştiinţe. Nu ştiu dacă învăţătoarea respectivă merge la biserică şi ce cunoştinţe are ea în teologie, dar totuşi tind să cred că cineva care are studii elementare în teologie ar fi capabil să explice copiilor sensul propoziţiei „Duhul Sfânt se pogoară şi preface, în mod tainic şi nevăzut, pâinea în Însuşi Trupul lui Hristos, iar vinul în Însuşi Sângele Său ”, preluată din tema pe care o pregătea nepotul meu.

Aici o să-mi spuneţi că e vina părinţilor că nu îşi duc copiii de mici la biserică şi nu le explică clar ce este Sfânta Împărtăşanie. Aveţi mare dreptate, sunt şi eu de părerea că asta e datoria părinţilor, dar ce ne facem atunci când părinţii nu au habar de biserică? Eu nu locuiesc în Bălţi, ajung destul de rar acasă, aşa că nu pot să fiu mereu alături de nepotul meu, să-l duc la biserică şi să-i explic textele din cartea de religie. Aşa că mă întreb: oare nu ar fi bine ca textele acestea, destinate elevilor din clasa a IV-a,  să fie explicite nu doar copiilor de creştini practicanţi?

Scriu rândurile astea nu cu intenţia de a critica autorul cărţii şi, în general, felul în care se predă religia copiilor de clase primare, ci fiindcă vreau să ştiu că noi, cei care ne-am exprimat pentru predarea religiei în şcoli, chiar îi ajutăm pe copiii noştri să înţeleagă cu adevărat ce este Ortodoxia şi să facă primii paşi în Biserică în mod conştient, nu fiindcă „o să te bată bojica” sau învăţătoarea o să le dea un „doi” pentru incapacitatea de povesti un text despre Sfânta Euharistie.

Sursă: Ecaterina Lutişina

„Despre pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie” / Şcoala de Duminică

Proiectul de document al Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie a fost trimis pe 11 septembrie 2013 către eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse pentru a se putea primi răspunsuri în urma citirii acestuia şi este publicat cu scopul de a crea dezbateri pe site-ul oficial al Consiliului Interbisericesc, Богослов.ru, şi pe blogul oficial al Consiliului Interbisericesc. Posibilitatea de a lăsa un comentariu este valabilă pentru toţi doritorii. Proiectul iniţial al acestui document a fost elaborat de către Biroul comisiei Interbisericești pentru problemele vieţii parohiale şi ale practicii parohiale, apoi a fost redactat de către o comisie specială de lucru, compusă din reprezentaţi ai şcolilor teologice. În continuare, proiectul a fost trimis spre cercetare către biroul comisiei Interbisericești pentru problemele artei bisericeşti, după care a fost finalizat de către redacţia Biroului comisiei Interbisericești, al cărui preşedinte este Patriarhul Kirill.

Proiectul documentului „Despre pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie”

O scurtă privire istorică

Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox nu poate fi înțeleasă fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. Împărtăşindu-se cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, credincioşii se unesc în chip tainic cu Hristos, formează Trupul Lui – Biserica, îşi sfinţesc sufletul şi trupul.

Încă din epoca apostolică, în Biserică s-a fixat tradiţia săvârşirii Sfintei Euharistii în fiecare duminică (iar dacă e posibil şi mai des: spre exemplu, în zilele de pomenire a Mucenicilor), pentru ca astfel, creştinii să poată fi mereu în comuniune cu Hristos şi unul cu altul (I Corinteni 10, 16-17; Fapte 2, 46; Fapte 20, 7). Toţi membrii comunităţii locale participau la Euharistia săptămânală şi se împărtăşeau, iar refuzul de a participa la comuniunea euharistică fără motiv era considerat drept o sfidare (dispreţuire) a Bisericii, iar creștinul respectiv era supus unei mustrări.

Creşterea numerică a Bisericii din secolul al III-lea şi mai ales din secolul al IV-lea, a dus la schimbări esenţiale în organizarea ei. Mai cu seamă, sinaxele euharistice au început să se săvârşească tot mai des, iar prezenţa creştinilor de rând la săvârşirea lor era percepută de către mulţi ca fiind de dorit, dar nu obligatorie – la fel şi cu împărtăşirea. Biserica a combătut această practică prin următoarea normă canonică: „Toţi cei care intră în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar pentru anumite abateri de la rânduială nu participă la rugăciune împreună cu poporul, ori se feresc de împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, să fie excomunicaţi din Biserică până atunci când, mărturisindu-se, vor apărea roadele pocăinţei şi îşi vor cere iertare şi, astfel, vor putea să primească iertarea”(Canonul 2 al Sinodului de la Antiohia).

Cu toate acestea, înaltul ideal al pregătirii permanente pentru primirea Sfintelor Taine s-a arătat a fi greu de atins pentru mulţi creştini. De aceea, în lucrările Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, se întâlnesc deja mărturii despre existenţa anumitor practici în legătură cu regularitatea împărtăşirii. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre împărtăşirea de patru ori pe săptămână ca o normă: „Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: «cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică»… Cu toate acestea, noi ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt”(Epistola 93 [89]).

Peste mai puţin de un secol, Sfântul Ioan Hrisostom remarcă faptul că mulţi creștini – printre care şi monahi – au început să se împărtăşească o dată, de două ori pe an; el îi îndeamnă pe creştinii mai râvnitori să se ţină de vechiul canon al împărtăşirii la fiecare Liturghie: „Mulţi dintre voi se împărtăşesc din Jertfa aceasta o singură dată în cursul anului, alţii de două ori, iar alţii, de mai multe ori. Cuvântul nostru este îndreptat către toţi, nu numai către cei de faţă, ci și către cei ce stau prin pustii, – căci aceia mai cu seamă o singură dată în an se împărtăşesc, de multe ori chiar şi numai o dată la doi ani. De ce? Pe care oare vom aproba noi? Pe cei ce se împărtăşesc o dată sau pe cei de mai multe ori, ori pe cei de mai puţine ori? Nici pe cei ce o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de puţine ori, ci pe cei ce cu cuget curat, pe cei cu inimă curată, pe cei cu viaţă fără prihană. Unii ca aceştia să se apropie pururea, iar de nu sunt aşa (nu trebuie să se împărtăşească), să nu se apropie niciodată” (Comentariu la Epistola către Evrei 17, 4).

În veacul al IV-lea s-a fixat definitiv norma pentru obligativitatea postului euharistic, orânduită încă din epoca ante-niceeană – abstinenţă totală de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii până în clipa primirii Sfintelor Taine: „Sfânta taină a altarului să se săvârşească doar de către oameni care postesc”(Canoanele 41, 50 ale Sinodului de la Cartagina; confirmat prin Canonul 29 al Sinodului Trulan).

Cu toate acestea, deja la hotarul dintre secolele al IV-lea şi al V-lea, după cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, mulţi dintre creştini legau împărtășania nu numai de postul euharistic înainte de Liturghie, dar şi de respectarea Marelui Post. Sfântul se împotriveşte pentru ridicarea acestui obicei la rang de canon: „Te rog, spune-mi: mergând să te împărtăşeşti o singură dată pe an, tu chiar socoteşti că cele patruzeci de zile îţi sunt de ajuns ca să te curăţeşti de păcatele din trecut? Iar apoi, după trecerea unei săptămâni, iarăşi te dedai trecutului? Spune-mi tu mie: dacă tu te-ai fi vindecat după trecerea celor patruzeci de zile de o boală îndelungată, apoi iarăşi te-ai fi apucat să mănânci aceeaşi mâncare care ţi-a provocat suferinţa, păi nu ai fi pierdut şi strădania ta de dinainte? După cum se vede, aşa este. Dacă astfel este orânduită sănătatea trupească, cu atât mai mult cea morală… (Doar) patruzeci – de multe ori nici patruzeci – de zile le dedici sănătăţii sufleteşti – şi socoteşti că l-ai înduioşat pe Dumnezeu?” … „Vă zic acestea nu pentru ca să vă interzic să vă apropiaţi o dată pe an, ci dimpotrivă, doresc să vă apropiaţi totdeauna de Sfintele Taine”(Comentarii la Epistola către Evrei 17, 4).

Cu toate acestea, în secolele XI-XII în Bizanţ, în mediul monahal s-a stabilit tradiţia împărtăşirii după o oarecare pregătire care includea postul, cercetarea propriei conştiinţe în faţa duhovnicului din mănăstire, citirea unei pravile speciale de dinainte de împărtăşanie, tendință care ia naştere şi începe să se dezvolte anume în această epocă. Tot după această tradiţie au început să se orienteze şi mirenii, fiindcă, în Ortodoxie, duhovnicia monahală totdeauna era percepută ca fiind un ideal. Această tradiţie este prezentată într-o formă mult mai aspră în Tipiconul rusesc (cap. 32), unde se vorbeşte despre obligativitatea unui post de şapte zile înainte de împărtăşire.

În anul 1699, în cuprinsul Molitfelnicului rusesc a fost introdus un articol cu denumirea de „Comunicat didactic”. În mod special, acesta cuprinde şi indicaţii despre timpul necesar pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie – în cele patru posturi, care cuprind un număr mai mare de zile, pot să se împărtăşească toţi doritorii, dar în afara posturilor trebuie să se postească şapte zile, însă acest timp poate fi scurtat: „Trei zile sau măcar o singură zi”.

Pregătirea mai aspră pentru primirea Sfintei Împărtăşanii care în practică a avut părţi duhovniceşti bune, a dus totuşi la consecința că unii creştini nu se împărtăşeau perioade îndelungate, raportându-se la necesitatea unei pregătiri vrednice. Împotriva acestui abuz a fost dat un canon cu privire la necesitatea împărtăşirii tuturor creştinilor din Imperiul Rus măcar o singură dată pe an, canon care este cuprins în Regulamentul duhovnicesc: „Fiecare creştin trebuie să se împărtăşească des cu Sfânta Euharistie, sau măcar o dată pe an. Aceasta este cea mai frumoasă mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru moartea dătătoare de viaţă a Mântuitorului. Căci de câte ori veţi mânca Pâinea aceasta şi veţi bea Potirul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni…”.

În secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, oamenii evlavioşi se străduiau să se împărtăşească măcar în toate patru posturi, iar sfinţii din acea vreme, printre care Sfântul Teofan Zăvorâtul, dreptul Ioan de Kronştadt şi alţii, îndemnau la o mai deasă apropiere de Sfintele Taine. Propovăduirea eroică a Bisericii în anii prigoanelor ateiste din secolul al XX-lea a îndemnat la regândirea practicii existente de mai înainte – împărtăşirea rară – astfel că, acum, majoritatea oamenilor ortodocşi îmbisericiţi se împărtăşesc mult mai des decât creştinii din Rusia de dinainte de revoluţia bolșevică.

2. Postirea 

Cerinţele stabilite de către duhovnic în legătură cu pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie, depind de regularitatea împărtăşirii cu Sfintele Taine a credinciosului şi de starea lui moral – duhovnicească.

Practica postului pregătitor se reglementează de către tradiţia ascetică a Bisericii. Postul tradiţional sub forma abstinenţei de la mâncarea de dulce (iar într-o variantă mult mai aspră – mâncarea uscată) şi excluderea distracţiilor, însoţite de rugăciune stăruitoare şi pocăinţă, este premergător împărtăşirii cu Sfintele Taine. În acelaşi timp, continuitatea şi severitatea postirii, ca şi pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie, pot fi diferite în dependență de starea interioară a creştinului şi de condiţiile obiective ale vieţii lui.

Practica zilelor noastre, conform căreia pentru cei care se împărtăşesc de mai multe ori pe an este destul să postească trei zile, iar pentru cei ce se împărtăşesc de mai multe ori pe lună – o singură zi, cu condiţia să păzească posturile de o zi şi de mai multe zile – corespunde întru totul cu predania Bisericii, reflectată şi în Comunicatul didactic.

Conform tradiţiei bisericeşti, postirea constă nu numai în refuzul de la un anumit fel de mâncare, dar şi într-o frecventare mai deasă a slujbelor bisericeşti, de asemenea în săvârşirea unei rânduieli de rugăciune acasă, care de obicei constă din canoane şi acatiste ale Mântuitorului, ale Maicii Domnului, ale Îngerului Păzitor, ale sfinţilor şi alte rugăciuni bisericeşti. Cantitatea şi conţinutul pravilei de acasă în perioada postirii, conform Psaltirii … (mai exact, care conţine „Pravila celor care se pregătesc să slujească şi vor să se împărtăşească cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos”), poate fi schimbată şi rămâne în dependenţă de starea duhovnicească a celui ce se pregăteşte pentru împărtăşire, şi de condiţiile obiective ale vieţii acestuia. Parte mai importantă a pravilei de rugăciune pentru cel ce se pregăteşte să se împărtăşească – canonul şi rugăciunile corespunzătoare Sfintei Împărtăşanii – este Vecernia şi Utrenia (ori priveghere de toată noaptea), – o parte importantă a pregătirii pentru primirea Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos.

Duhovnicii, atunci când stabilesc măsurile legate de postire şi pravila de rugăciune pentru cei ce se pregătesc să primească Sfânta Împărtăşanie, trebuie să ia aminte la starea sufletească şi trupească a postitorului, la timpul liber de care dispune şi la grija ce-o are pentru aproapele.

Când ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie trebuie să reţinem că scopul postirii nu constă în împlinirea exterioară a unor condiţii formale, ci dobândirea pocăinţei sufleteşti, iertarea şi împăcarea sinceră cu cei apropiaţi.

3. Săptămâna Luminată

Un caz aparte în legătură cu practica postirii îl reprezintă săptămâna Luminată – săptămâna de după Învierea Domnului. Străvechea normă canonică în legătură cu obligativitatea participării tuturor credincioşilor la Euharistia Învierii, în secolul al VII-lea a fost rânduită şi pentru Dumnezeieştile liturghii săvârşite în toate zilele din săptămâna Luminată: „Se cuvine ca, de la Sfânta Zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la Noua Duminică (duminica următoare), întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în Sfânta Biserică, în psalmi şi cântece (imnuri), petrecând şi în cântări duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreuna cu Hristos şi împreună înălţaţi” (Canonul 66 al Sinodului Trulan). Din acest canon rezultă clar că mirenii sunt chemaţi să se împărtăşească în cadrul liturghiilor din săptămâna Luminată. Conform acestui canon şi având în vedere că în săptămâna Luminată Tipicul nu prevede post, şi că săptămânii Luminate îi premerg şapte săptămâni de post şi săptămâna Patimilor – trebuie să recunoaştem că practica aşezată în toate parohiile şi Eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse conform căreia creştinii care au respectat Postul Mare, în săptămâna Luminată se împărtăşesc cu Sfintele Taine limitând postul doar la ajunarea de după miezul nopţii corespunde în întregime predaniei canonice.

4. Postul Euharistic

Este o mare diferenţă între postul obişnuit şi postul euharistic – ajunare totală după miezul nopţii până la Sfânta Împărtăşanie. Din punct de vedere canonic acest post este obligatoriu şi nu poate fi anulat. Pe lângă aceasta trebuie să se ia aminte, că obligativitatea postului euharistic nu poate fi aplicată pruncilor, persoanelor care suferă de boli grele şi muribunzilor.

Deoarece Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, conform Tipicului, este unită cu vecernia, săvârşirea ei în a doua parte a zilei presupune mărirea postului euharistic, care cuprinde acum nu doar noapte şi dimineaţă, ci şi întreaga zi. De aceea, dacă ne împărtăşim seara după Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, ajunarea de după miezul nopţii îşi păstrează caracterul de normă. Însă pentru persoanele care sunt mai slabe din punct de vedere fizic, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în şedinţa din 28 noiembrie anul 1968, a stabilit posibilitatea scurtării postului euharistic, cu condiţia să se postească măcar şase ore înainte de împărtăşania de seară.

Dreptul canonic prescrie abstinenţă de la relaţiile conjugale în perioada pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie, canoanele 5 şi 13 ale lui Timotei Alexandrinul vorbesc despre abstinenţă de o zi şi-o noapte înainte de împărtăşanie.

5. Spovedania şi Împărtăşania. Impedimente pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine

În perioada postirii, cel ce se pregăteşte pentru Sfânta Împărtășanie săvârşeşte o cercetare a propriei conştiinţe care presupune o căinţă sinceră pentru păcatele săvârşite şi mărturisirea lor în faţa duhovnicului. Spovedania, premergătoare Sfintei Împărtăşanii, reprezintă o parte indispensabilă a postirii, fiindcă aceasta nu doar că purifică sufletul pentru împărtăşirea cu Hristos, ci reprezintă şi o mărturie că nu există impedimente canonice pentru participarea în cadrul Euharistiei. În cazuri mai aparte, cu binecuvântarea duhovnicului, mirenii care intenționează să se apropie de Sfânta Împărtăşanie de mai multe ori în timpul unei săptămâni – mai ales în Săptămâna Patimilor şi în Săptămâna Luminată – ca o excepţie pot fi sloboziţi de obligativitatea spovedaniei de dinaintea fiecărei împărtăşiri.

Nu este îngăduită primirea împărtăşaniei pentru cei aflaţi în stare de mânie, înfuriaţi, cei care au păcate grele nespovedite ori supărări neiertate. Cei care îndrăznesc să se apropie de Sfintele Taine într-o astfel de stare duhovnicească, singuri se supun judecăţii lui Dumnezeu, după cuvântul apostolului: „Cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului”(I Corinteni 11, 29).

Canoanele mai interzic împărtăşirea pentru femeile aflate în stare de necurăţie (canonul 2 al Sfântului Dionisie Alexandrinul, canonul 7 al lui Timotei Alexandrinul, canoanele 19 şi 44 Sinodul de la Laodiceea, canonul 69 Sinodul de la Trulan).

6. Împărtăşania, problemele vieţii de familie şi ale moralităţii personale

După cum se menţionează în Principiile concepţiei sociale ale Bisericii Ortodoxe Ruse (X.2) şi în hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 decembrie 1998, Biserica, insistând asupra necesităţii căsătoriei religioase, totuşi nu-i lipseşte de Sfintele Taine pe soţii căsătoriţi doar civil, căsătorie care a fost încheiată prin asumarea tuturor drepturilor şi îndatoririlor legislative, şi este recunoscută din punct de vedere juridic, însă din anumite motive nu este consfinţită prin Taina Cununiei. În iconomia Bisericii, această măsură ce se sprijină pe cuvântul sfântului apostol Pavel (I Corinteni 7, 14) şi pe Canonul 72 al Sinodului Trulan, care au în vedere uşurarea posibilităţii de participare în cadrul vieţii bisericeşti pentru creştinii ortodocşi care s-au căsătorit înainte de a conştientiza participarea lor în cadrul tainelor Bisericii şi importanţa lor. Spre deosebire de convieţuirea în desfrânare, care este un impediment canonic pentru împărtăşire, o astfel de unire în ochii Bisericii este văzută ca şi căsătorie legală (cu excepţia acelor cazuri când aşa zisele „căsătorii” posibile din punct de vedere legislativ – spre exemplu, căsătoriile între rudele apropiate sau între persoane de acelaşi sex, care sunt recunoscute în anumite ţări – din punctul de vedere al Bisericii sunt interzise categoric). Însă datoria păstorului este să amintească credincioşilor că nu este necesară doar încheierea căsătoriei civile, ci şi sfinţirea acesteia în cadrul Bisericii.

Pregătirea copiilor pentru Sfânta Împărtăşanie are nişte particularităţi mai aparte. Continuitatea şi menţinerea pregătirii sunt stabilite de către părinţi prin consultarea cu părintele duhovnic luând în considerare vârsta, starea de sănătate şi nivelul de îmbisericire al copilului. Prima spovedanie înainte de împărtăşire, conform Canonului 28 al lui Timotei Alexandrinul se săvârşeşte la împlinirea vârstei de zece ani, însă în tradiţia Bisericii Ortodoxe Ruse, ca şi regulă, prima spovedanie trebuie săvârşită la împlinirea vârstei de şapte ani. Trebuie să recunoaştem că pentru copiii cu vârsta de până la trei ani postul euharistic nu este obligatoriu. După tradiţie, în familiile ortodoxe, copiii, după ce împlinesc vârsta de trei ani, sunt învăţaţi că trebuie să se abţină de la mâncare şi băutură înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine. La împlinirea vârstei de şapte ani copilul trebuie să fie deja obişnuit cu împărtăşirea pe nemâncate, tot în această perioadă copilul trebuie învăţat să respecte postul de o zi şi să citească Canonul de rugăciune pentru primirea Sfintei Împărtăşanii.

7. Concluzie

Taina Euharistiei este taina centrală a Bisericii: „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” – spune Mântuitorul (Ioan 6, 53-54). Pentru aceasta, împărtăşania regulată este absolut necesară omului pentru mântuire.

În privinţa a cât de des trebuie să se împărtăşească creştinul, există diferite atitudini, însă urmărind canonul prezentat mai sus al Sfântului Ioan Gură de Aur, învăţăm că tot timpul trebuie să ne împărtăşim „cu conştiinţa curată, cu inima curată, având o viaţă ireproşabilă. Despre acest lucru mărturisesc şi sfinţii părinţi din ultimele veacuri. După cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, „măsura (împărtăşirii) într-o lună este o dată sau de două ori – cel mai potrivit”, deşi „nu se poate spune nimic împotriva” unei împărtăşire mult mai dese. În această chestiune, fiecare credincios poate să se ghideze după următoarele cuvinte ale acestui sfânt: „Cu Sfintele Taine să te împărtăşeşti atât de des după cum îţi va spune părintele duhovnic, doar că străduiţi-vă ca totdeauna să vă apropiaţi şi cu pregătirea necesară şi cu pace – cu frică şi cu înfiorare, ca, obişnuindu-te, să nu începi să te apropii cu indiferenţă”.

Sursă: Pemptousia