Una este complexul de inferioritate şi cu totul altceva e smerenia - Sf. Porfirie Kafsokalivitul / Cuvinte despre bine şi rău

Mi-a zis Bătrânul într-o zi:

- Creştinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superiorităţii pentru virtuţile sale, cât şi de cel al inferiorităţii pentru păcătoşenia lui. Una este complexul de inferioritate şi cu totul altceva e smerenia; una este pocăinţa şi cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiatru şi a început să condamne creştinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăţie şi melancolie. I-am răspuns: „Sunt de acord că unii creştini, din pricina greşelilor proprii sau ale altora, sunt prinşi în capcana complexului de vinovăţie, dar şi tu trebuie să fii de acord că cei din lume cad adesea într-o boală şi mai gravă – mândria. Conştiinţa religioasă a vinovăţiei, alături de Hristos, dispare, în cele din urmă, prin pocăinţă şi spovedanie, pe când mândria celor ce trăiesc departe de Hristos nu dispare nicidecum”.

Prin aceste explicaţii se spulberau multe din nedumeririle mele cu privire la problemele psihologice ale vieţii creştine. Înţelegeam că Bătrânul voia să ne păzim de acea mândrie deghizată fie în autojustificarea fariseismului creştin, fie în autoblamarea specifică unei conştiinţe creştine vinovate. Vedeam că atât neobrăzarea celor care se cred curaţi, cât şi neîndrăzneala celor care se simt vinovaţi sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi monede – mândria, deoarece adevăratul credincios se izbăveşte de vină prin Spovedanie şi iertarea păcatelor şi se bucură de această izbăvire pe care i-a dăruit-o Hristos; cunoscând că este dar de la Dumnezeu, va fi recunoscător, nicidecum mândru, e curăţit prin Sângele lui Hristos, nu prin vreo izbândă a lui proprie. Astfel, se bucură, mulţumeşte lui Dumnezeu şi nu se mândreşte, ba, mai mult, îi vede pe toţi ceilalţi buni sau capabili de a deveni mai buni prin Sângele lui Hristos.

(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 61-62)

Sursa: Doxologia

Omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, de veșnicie / Sensul vieții

Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, Nașterea lui Hristos, petrecerea monahicească[1].

Viața de zi cu zi a mănăstirii nu este numai o viață practică sau prozaism și banalitate, ci acestea pot fi ca niște aripi care acoperă o altă realitate, o trăire mai adâncă, pe care o trăiește atât fiecare membru al obștii separat, cât și întreaga obște, ca o singură inimă și un singur suflet. Această trăire este participare „după măsura vârstei”[2], adică a puterii, a cuprinderii, a dispoziției și nevoinței fiecărui membru în experierea Bisericii. Atunci devine evident că în mănăstire trăiește Dumnezeu, nu numai oamenii.

Nașterea Domnului pe care începem să o prăznuim, întrețesută cu toate faptele vieții Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu, creează un alt acoperământ. Prin întruparea Cuvântului s-a ascuns dumnezeirea, astfel încât lumina ei să nu orbească și să ardă neamul omenesc, fiindcă dumnezeirea este foc mistuitor[3] care arde toate, însă este și lumină. Nu se cuvenea ca oamenii să o cunoască de la început, fiindcă, venind Hristos la ale Sale, poporul Său cel bogat nu L-a recunoscut, ci L-a alungat ca pe un străin și necunoscut[4]. Cu adevărat, ca străin și necunoscut a intrat Hristos în viață, ca străin și necunoscut a fost condamnat și a ieșit din viață, precum țapul ispășitor[5]. Acest fapt mărturisește că omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu cu ochii lui cei de lut. Cine putea să înțeleagă că sub trupul lui Hristos se ascundea Dumnezeu? Nu a înțeles nici Preasfânta Lui Maică. Nu au înțeles-o nici apostolii, care au trăit în fiecare zi împreună cu El, și de multe ori se sminteau din cauza Lui.

Înțelepciunea lui Dumnezeu poate să găsească mijloace să ascundă dumnezeirea. Pentru care pricină? Fiindcă omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și în locul lor preferă orice îl face să simtă că este singur, fiindcă Dumnezeu înseamnă ceva universal și mondial. Omul a fost făcut astfel din pricina păcatului, din pricina celei de-a doua nașteri a lui trupești, am spune, este astfel îmbrăcat în tunicile de piele, după ispita Evei, încât vrea să trăiască singur, cea mai puternică trăire a lui este propria lui însingurare. Pretutindeni există inimi care trăiesc singure. Este posibil să le găsești chiar și acolo unde oamenii sunt împreună. Fiecare are posibilitatea să-și ascundă viața și să rămână în întregime un singuratic. Și aceasta pentru că nu poate trăi cu un Dumnezeu universal și veșnic.

Omul, prin urmare, s-a făcut pe sine dumnezeu, ca să trăiască în mizeria lui, în vremelnicia și accidentalitatea lui, în odihna pe care de fiecare dată și-o creează pentru sine: Astăzi va fi o bucurie, mâine, o rugăciune, poimâine o sărbătoare, răspoimâine un păcat și apoi altceva. Adică ceva care în același timp distrează și taie în bucăți viața lui, timpul lui, inima lui, voia lui – altceva voiește și altceva face –. Și în risipa timpului, își creează tovărășii ale singurătății lui. Astfel, singurătatea care seamănă cu o fiară atotdevoratoare, mistuie și distruge orice formă de odihnă și „dumnezeul”, cel ce se află pe pământ din pricina căderii lui, rămâne iarăși singur.

Se ascunde Dumnezeu, fiindcă oamenii se tem să-L aibă alături lângă ei. Așa cum se teme copilul de înălțime sau de adâncime, așa cum amețește cineva în fața numerelor mari, exact așa amețim în fața Dumnezeului universal, în fața Celui care este mai presus de toate și în același timp cuprinde toate. Ascunderea lui Dumnezeu este cea mai mare expresie a smereniei și a dragostei Lui. Este o kenoză care are loc dintotdeauna și continuă să aibă loc, în timp ce, sub chipul întrupării, această kenoză a fost prezentă la nașterea lui Hristos. Hristos continuă și acum pogorârile Lui, pentru a face părtaș Lui inima, gândirea, mintea, chiar păcatul fiecăruia. Ia toate asupra Lui, ca să poată, ascuns în spatele lor, să-l ușureze pe om, să-l țină legat de dragostea Lui, fără să-i desființeze libertatea.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[1] Cateheză la Chinovia Ormiliei, 21. 12. 1980.

[2] Efes. 4, 13.

[3] Ieș. 4, 24; 9, 3.

[4] In. 1, 11.

[5] Levitic, 16, 7-10.

Sursa: Doxologia

Pe Dumnezeu să-L căutăm în inima noastră, nu în afara ei / Sensul vieții

Curăţiţi-vă inima de toată murdăria şi păstraţi-o curată, copiii mei, ca să vină Domnul şi să Se sălăşluiască înlăuntrul vostru, ca să vă umple Duhul Sfânt cu dumnezeieştile Sale daruri. Copiii mei iubiţi, acestea să fie singura voastră preocupare şi grijă. Acestea să fie totdeauna scopul şi dorinţa voastră. Pentru acestea să vă rugaţi lui Dumnezeu.

Să îl căutaţi în fiecare zi pe Domnul, însă înlăuntrul inimii voastre, nu în afara ei. Iar când îl veţi găsi, staţi cu frică şi cutremur, ca Heruvimii şi Serafimii, pentru că inima voastră s-a făcut tron al lui Dumnezeu. Dar ca să-L aflaţi pe Domnul, smeriţi-vă până la pământ, pentru că El se scârbeşte de cei mândri, pe când pe cei smeriţi cu inima îi iubeşte şi îi cercetează.

(Sfântul Nectarie al Pentapolei, Învăţături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009, p. 15)

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica Vameșului și a Fariseului a Sfântului Nicolae Velimirovici

APOSTOLUL

Fiule Timotei, tu însă mi-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în îndelungă-răbdare, în dragoste, în stăruinţă, în prigonirile şi suferinţele care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra; câte prigoniri am răbdat!, şi din toate m-a izbăvit Domnul. Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus.

EVANGHELIA

LUCA 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.

Predică la Duminica Vameşului şi a Fariseului a Sfântului Nicolae Velimirovici

Un om a mers în pădure ca să aleagă un copac din care să facă grinzi pentru acoperiş. Şi a văzut doi copaci, unul lângă altul. Unul era neted şi înalt, dar era putred pe dinăuntru, şi celălalt era cu dâmburi şi urât pe dinafară, dar era sănătos pe dinăuntru. Omul a oftat şi şi-a zis: „La ce-mi foloseşte mie acest copac înalt, necioturos, dacă este putred pe dinăuntru şi din care nu pot să fac bârne? Celălalt, chiar dacă este cioturos şi urât, cel puţin este sănătos pe dinăuntru şi astfel, dacă muncesc puţin mai mult, pot să-l folosesc la bârne de acoperiş pentru casa mea“. Şi, fără să se gândească mai mult, a ales acel copac.

Tot la fel va alege şi Dumnezeu între doi oameni pentru casa Sa şi nu va alege pe cel care pare bun pe dinafară, ci pe cel a cărui inimă este plină de dreptatea sănătoasă a lui Dumnezeu.

Cei mândri, ai căror ochi sunt într-una ridicaţi spre cer, în vreme ce inimile lor sunt lipite de pământ, nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu; sunt bineplăcuţi lui Dumnezeu numai cei smeriţi şi blânzi cu inima, ai căror ochi sunt plecaţi spre pământ, în vreme ce inimile lor sunt bogate întru cele cereşti.

Ziditorul lumii alege oamenii care caută la păcatele lor înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la faptele lor cele bune. Căci Dumnezeu este doctorul care vine la patul pe care stă fiecare dintre noi şi întreabă: “Unde te doare?” Omul care se foloseşte de venirea doctorului, ca să-i spună despre toate durerile şi slăbiciunile sale, este înţelept, dar omul care îşi ascunde durerea şi se laudă cu sănătatea sa, este nebun. Ca şi cum doctorul vizitează oamenii pentru sănătatea lor şi nu pentru starea lor de boală! Marele Ioan Gură de Aur spune că „Este rău să păcătuieşti, deşi aici se poate da ajutor; dar să păcătuieşti şi să nu recunoşti păcatul – aici nu se mai poate niciun ajutor”.

Deci să avem înţelepciune şi să stăm la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, să simţim că ne aflăm înaintea doctorilor celor mai buni şi mai milostivi, care ne întreabă pe fiecare dintre noi, cu purtare de grijă şi cu dragoste: “Unde te doare?” Să nu ne lenevim în niciun chip, să-I spunem toată boala noastră, rănile noastre şi păcatele noastre.

Domnul Iisus ne spune despre aceasta în pilda vameşului din pericopa Evanghelică de astăzi. În Evanghelie se spune că Domnul a spus această pildă celor care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi. Nu cădem şi noi printre cei cărora Domnul le spune această pildă? Nu vă răzvrătiţi, ci mărturisiţi-vă boala, ruşinaţi-vă de ea şi luaţi leacul pe care vi-l dăruieşte Doctorul cel mai bun şi mai milostiv. Într-un spital erau mulţi bolnavi. Unii aveau febră şi nu mai puteau aştepta până la venirea doctorului; alţii umblau de colo colo, crezându-se sănătoşi şi nu voiau să-i vadă doctorul. Într-o dimineaţă, doctorul a intrat să-i viziteze pe bolnavi. Doctorul era împreună cu un prieten, care era plin de daruri pentru bolnavi. Prietenul doctorului a văzut că bolnavii aveau febră şi îi părea rău pentru ei. „Se pot vindeca?”, l-a întrebat pe doctor. Doctorul i-a şoptit la ureche: „Şi aceştia cu febră şi cei care se afla în pat se pot vindeca, dar cei care umblă nu se pot … aceia suferă de boli care nu se pot vindeca şi sunt putrezi pe dinăuntru”. Prietenul doctorului a fost foarte uimit şi uimirea sa stătea în două lucruri: tainele bolilor oamenilor şi înşelăciunea ochilor oamenilor.

Închipuiţi-vă acum că suntem bolnavi în acest spital al lumii. Boala de care suferă fiecare dintre noi poartă acelaşi nume – nedreptatea. În acest cuvânt se află toate patimile, toate poftele, toate păcatele – toate slăbiciunile şi moleşirea sufletelor, a inimilor şi a minţilor noastre. Cei bolnavi se află într-o stare, la începutul bolii, în altă stare, la vremea cea mai grea a bolii şi în altă stare, la vindecare. Dar acestea sunt chipurile bolilor din lăuntrul omului; numai cei care se vindecă se fac conştienţi de greutatea bolii de care suferiseră. Cei mai bolnavi sunt cei mai puţin conştienţi de boala lor. În boala trupească, omul care are febră mare, nu este conştient de sine nici de boala sa, nici nebunul nu spune despre el că este nebun. Începătorii nedreptăţii se simt ruşinaţi de boala lor o vreme, dar repetarea păcatului duce la obiceiul de a păcătui şi aceasta se întâmplă până la ameţeala şi starea de inconştientă a nedreptăţii, până într-o stare în care sufletul nu mai are niciun sens în sine, şi nici boala sa. Şi închipuiţi-vă numai, un doctor care intră în spital şi întreabă: „Ce-aţi păţit?” Cei a căror boala se află într-o stare de început, se simt ruşinaţi să se arate că sunt bolnavi şi vor răspunde: „Nimic!” Cei a căror boală a ajuns în starea cea mai grea, se vor mânia la o asemenea întrebare şi nu vor răspunde numai „Nu-i nici o problemă cu noi!”, ci vor încerca să se mândrească cu sănătatea lor. Numai cei care sunt pe cale de vindecare vor ofta şi vor răspunde doctorului: „E foarte rău! Ai milă şi ne ajută!” Tertulian spune într-o omilie despre pocăinţa: „Dacă îţi este frică să-ţi mărturiseşti păcatele, priveşte focul iadului, pe care numai mărturisirea îl poate stinge.“

Atunci, cugetă la toate acestea; ascultă pilda lui Hristos şi hotărăşte tu cât este de potrivit. Dacă spui cu uimire „Această pildă nu mi se potriveşte“, atunci înseamnă că suferi de boală cunoscută ca nedreptate. Dacă te împotriveşti „Eu sunt drept; aceasta este pentru păcătoşii din jurul meu”, aceasta înseamnă că boala ta a ajuns a ajuns să fie foarte grea. Dar dacă te baţi cu pumnul în piept şi spui „Este adevărat; sunt bolnav şi am nevoie de doctor“, aceasta înseamnă că eşti pe calea vindecării. Atunci, nu te teme; te vei vindeca.

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Doi oameni, doi păcătoşi, cu deosebirea că fariseul nu se vedea pe sine ca păcătos, în vreme ce vameşul se vedea păcătos. Fariseul făcea parte din clasa de sus din societatea vremii, iar vameşul făcea parte din clasa cea mai batjocorită.

    Fariseul, stând aşa, se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig.

Fariseul stătea în partea de dinainte a bisericii, chiar în faţa altarului, aşa cum era obiceiul fariseilor să se ducă în faţă. Că fariseul stătea chiar în faţă, se vede din zicerea că vameşul stătea departe. Fariseul era atât de mândru şi desigur, se vedea pe sine întru toată dreptatea (adică în sănătatea lui duhovnicească), că el nu caută locul din faţă, numai în priveliştea oamenilor, ci şi în priveliştea lui Dumnezeu şi nu caută aceasta numai la mese şi la întâlniri cu oamenii, ci şi la rugăciune. Acest lucru este destul pentru a arăta cât de bolnav era fariseul de nedreptate şi cum îl învârtoşa pe el aceasta.

De ce se zice: se ruga în sine? De ce nu cu glas? Pentru că Dumnezeu ascultă mai atent ce vorbeşte inima decât ce grăiesc buzele. Ceea ce crede şi simte omul atunci când se roagă lui Dumnezeu este mai important pentru Dumnezeu decât cuvintele rostite doar cu limba. Limba poate fi înşelătoare, dar inima nu înşeală: ea arată omul aşa cum este el – alb ori negru.

„Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”. Un păcătos cutează să spună această, în biserică, înaintea lui Dumnezeu! Ce este Biserica, dacă nu un loc unde bolnavii se întâlnesc cu doctorul lor? Cei bolnavi din pricina păcatului vin să-şi mărturisească boală, lui Dumnezeu Doctorul, şi să afle leacuri şi vindecare de la El, care este adevăratul vindecător de toată durerea şi slăbiciunea omului şi Care este Dătător a toate lucrurile cele bune. Merg cei sănătoşi la spital ca să se laude doctorului cu sănătatea lor? Dar acest fariseu nu a venit la biserică cu sufletul întreg şi sănătos, ca să se laude cu sănătatea sa, ci ca un grav bolnav de nedreptate care, în delirul bolii sale, nici nu mai ştie că este bolnav. Odinioară, pe când vizităm un spital de boli de minte, doctorul m-a dus în faţa unui gard de sârmă, care împrejmuia clădirea cu bolnavii cei mai primejdioşi. „Cum te simţi?”, l-am întrebat. El mi-a răspuns îndată: „Cum crezi că mă simt printre toţi nebunii ăştia?”

Iată ce spune fariseul: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”. De fapt, el nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceasta, recunoscând că este lucrarea lui Dumnezeu faptul că el nu este că ceilalţi oameni. Nu, cuvintele: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc …” nu sunt nimic mai mult decât o grăire, o zicere linguşitoare către Dumnezeu, că Dumnezeu să-i asculte lăudăroşenia lui. Căci, din tot ceea ce spune, el nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic; dimpotrivă, el huleşte împotriva lui Dumnezeu, hulind împotriva întregii zidiri a lui Dumnezeu. El nu-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru nimic. Tot ceea ce spune el despre sine, este arătat ca fiind numai lucrările lui, dobândite fără ajutorul lui Dumnezeu. El nu spune că nu este profitor, nedrept, desfrânat ori vameş, pentru că Dumnezeu l-a păzit de aceasta cu puterea Sa şi cu mila Sa; ci spune numai că el este ceea ce este, după propria sa judecată: un om cu totul aparte, şi atât de vrednic, că nu are pereche în toată lumea. Ca şi aceasta – vieţuirea sa cu cu totul aparte – el se osteneşte şi se nevoieşte ca să rămână pe această treaptă înaltă, deasupra tuturor celorlalţi oameni. Altfel spus: el posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuiala din toate câte câştigă. Ah, ce cale uşoară de mântuire şi-a ales acest fariseu, mai uşoară decât cea mai uşoară cale de pierzare! Dintre toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor prin Moise, el alege numai două dintre cele mai uşoare. Dar el nici măcar pe acestea două nu le-a împlinit cu adevărat, căci Dumnezeu nu a dat aceste două porunci pentru că avea El nevoie ca oamenii să postească şi să dea zeciuiala din toate câte câştiga. Asta nu-I trebuie lui Dumnezeu câtuşi de puţin. Dumnezeu nu a dat aceste porunci oamenilor nici ca să fie un scop în sine, ci – privind toate celelalte porunci – ca să aducă roadă de smerenie înaintea lui Dumnezeu, ascultare faţă de Dumnezeu şi dragoste pentru Dumnezeu şi pentru om. Pe scurt: să deştepte, să înmoaie şi să lumineze inimile oamenilor. Totuşi, fariseul a împlinit aceste două porunci fără să aibă un scop. El postea şi dădea zeciuiala din toate câte câştiga, dar îi ură şi îi dispreţuia pe alţii şi era mândru înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel el a rămas pom fără roadă. Roadă nu stă în postire, ci în inimă; roadă nu stă într-o poruncă, ci în inimă. Toate poruncile şi toate legile se afla în slujba inimii: ele încălzesc inima, luminează inima, udă inima, împrejmuiesc inima, o prăşesc şi o plantează – numai că rodul din câmpul inimii să se prindă, să crească şi să se coacă. Toate lucrările cele bune sunt un mijloc şi nu un scop, metoda şi nu rodul. Scopul este inima, unde se afla rodul.

Şi astfel, fariseul, prin rugăciunea sa, nu a dobândit scopul dorit: el nu şi-a dat la iveală frumuseţea sufletului său, ci urâciunea lui; el nu şi-a dat la iveală sănătatea, ci boala săâa. Hristos a dorit să arate aceasta, prin această pildă; nu numai în ceea ce-l priveşte pe acest fariseu, ci privitor la toţi fariseii, care erau la vremea aceea puterea stăpânitoare peste poporul iudeu. Prin această pildă, Domnul a căutat să arate cucernicia răsucită şi fariseismul mincinos, pentru care vă aflaţi în stare de cădere de-a lungul tuturor neamurilor de creştini, până în zilele noastre. Nu se află şi astăzi printre noi, oameni, care se roagă lui Dumnezeu întocmai ca acest fariseu? Nu sunt mulţi dintre cei care îşi încep rugăciunea cu hula şi cu cârteala împotriva aproapelui şi sfârşesc cu mărire de sine? Nu sunt mulţi care stau în faţa lui Dumnezeu ca şi cum ne-ar fi nouă datornic? Nu sunt mulţi dintre noi care spun: „Dumnezeule, eu postesc, merg la biserică, îmi plătesc toate dările şi dau bani la biserică; eu nu sunt ca alţi oameni, ca profitorii şi defăimătorii, ca necredincioşii şi desfrânaţii, care mă supără pe mine rău? Ce faci Tu, Dumnezeule? De ce nu-i ucizi pe ei şi de ce nu mă răsplăteşti pe mine pentru tot ceea ce fac eu pentru Tine? Nu vezi Tu, Doamne, curăţia inimii mele şi sănătatea sufletului meu?” Cu toate acestea, ştiţi că “Dumnezeu nu vă poate înşela, şi nici voi pe El”, aşa cum a spus Fericitul Maxim. El a mai spus “Fiecare îşi face cruce, dar nu fiecare se roagă“. Fariseul este ca “Avraam prin barba sa, şi ca Ham prin fapte”.

Astfel, ei vorbesc, şi Dumnezeu îi ascultă şi îi trimite acasă goi, spunându-le: “Eu nu recunosc chipul pe care îl arătaţi voi, despre voi“. Şi, la Judecata de Apoi, El le va spune: “Eu nu vă cunosc pe voi”, căci Dumnezeu nu-Şi recunoaşte prietenii după vorbele lor, ci după inimile lor; aşa după cum nu preţuieşte smochinul pentru frunzele lui, ci pentru roadă.

Dar iată cum ar trebui să se roage un om al rugăciunii:

    Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.

El stătea departe! Adevăratul om al rugăciunii nu se repede în faţă, în locul cel mai de vază din biserică. La ce ţi-ar folosi aceasta? Dumnezeu îl vede la fel de bine dacă stă în spatele bisericii, ca şi atunci când ar sta în faţă. Un adevărat om al rugăciunii se pocăieşte întotdeauna cu adevărat. “Pocăinţa omului este sărbătorirea lui Dumnezeu”, spune Sfântul Efrem Şirul. El stă departe. El îşi simte nimicnicia în faţa lui Dumnezeu şi este plin de smerenie înaintea măreţiei lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre bărbaţii născuţi din femeie, era plin de frică la venirea lui Hristos, spunând: “Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (cf. Marcu 1:7). Femeia păcătoasă I-a spălat picioarele lui Hristos, udându-le cu lacrimile ei. Iată, deci, ca un om adevărat al rugăciunii are smerenie adâncă şi este plin de bucurie dacă Dumnezeu îi îngăduie să se apropie de picioarele Sale.

El nu voia nici ochii să-şi ridice către cer. De ce? Ochii sunt oglinda sufletului. Păcatele sufleteşti se pot citi în ochi. Nu vedeţi că în fiecare zi, atunci când un om păcătuieşte, coboară privirea înaintea oamenilor? Cum pot ochii păcătosului să nu se coboare înaintea lui Dumnezeu Atotvăzătorul? Doamne, fiecare păcat săvârşit înaintea oamenilor este săvârşit înaintea lui Dumnezeu şi nu există niciun păcat pe faţa pământului care să nu-L supere pe Dumnezeu. Un adevărat om al rugăciunii este conştient de aceasta şi pe lângă smerenie, mai are şi multă ruşine înaintea lui Dumnezeu. De aceea spune: el nu voia nici ochii să-şi ridice către cer.

Ci îşi lovea pieptul. De ce? Ca să arate în felul acesta ca trupul este mădularul păcătuirii omului. Poftele trupeşti duc omul la păcatele cele mai grele. Lăcomia dă naştere patimii: patima dă naştere mâniei şi mânia uciderii. Gândurile repetate asupra celor ale trupului, despart pe om de Dumnezeu, îl vlăguiesc şi ucid biruinţa dumnezeiască care se află în om. De aceea vameşul se bate în piept la rugăciune, fiind conştient de păcatul său, de umilirea sa şi de ruşinea sa înaintea lui Dumnezeu. Dar de ce îşi bate mai ales pieptul, şi nu capul sau mâinile? Pentru că inima se afla în piept şi inima este izvorul atât al păcatului, cât şi al faptelor celor bune. Chiar Domnul a spus: „Dar zicea că ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea.” (Marcu 7:20-23). De aceea vameşul se bate în piept.

Şi a spus el: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” El nu a pomenit nici de faptele sale cele bune, nici de cele rele. Dumnezeu le ştie pe toate. Şi Dumnezeu nu voieşte înşiruire de fapte, ci pocăinţă smerită pentru toate. “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Aceste cuvinte spun totul. Tu, Dumnezeule, eşti Doctorul şi eu sunt bolnavul. Numai întru puterile Tale stă vindecarea şi numai singur Ţie Îţi aparţin eu. Tu eşti Doctorul şi milostivirea este leacul Tău. În zicerea: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” e ca şi cum el spune cu pocăinţă: “Doctore, dă-mi leacul mie, celui bolnav! Nimeni din toată lumea asta nu mă poate vindeca, decât numai Tu, O, Dumnezeule”. “Ţie Unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut” (Psalm 50:5). Nu este nădejde pentru mine de la oameni, oricât de drepţi ar fi ei, dacă nu mă ajuţi Tu pe mine. Nimic nu mă mai poate ajuta pe mine: postirea mea, darea de zeciuiala, sau toate faptele mele cele bune, dacă milostivirea ta nu-mi unge rana ca o alifie. Lauda oamenilor nu-mi vindecă rana, ci mai rău se face. Tu, numai Tu singur îmi ştii boala mea şi numai Tu singur ai leacul ce-mi este mie de folos. La nimeni altul nu-mi este de folos să merg sau să mă rog. Dacă Tu mă îndepărtezi pe mine, lumea întreagă nu mă poate sprijini de la căderea în prăpastie. Tu, numai Tu singur poţi, Doamne, dacă Tu vrei. O Dumnezeule, iartă-mă şi mântuieşte-mă! “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”

Ce spune Domnul Iisus despre acest fel de rugăciune? “Zic vouă că acesta – a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”. Cui spune Domnul aceasta? Nouă tuturor, care credem despre noi că suntem drepţi. Vameşul este cel care coboară la casa sa mai îndreptat, nu fariseul. Omul care îşi mărturiseşte păcatele sale cu smerenie, merge acasă mai îndreptat şi nu cârtitorul cel mândru. Cel care se pocăieşte şi se ruşinează este mai îndreptat iar nu omul cel înfumurat, mândru, obraznic. Doctorul are milostivire şi vindecă pe omul bolnav care îşi recunoaşte boala şi caută vindecare, şi îl trimite gol pe cel care vine la Doctor ca să se fălească cu sănătatea să.

Apoi Domnul sfârşeşte minunata Sa pilda cu această învăţătură: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Cine se înalţă pe sine şi cine se smereşte pe sine? Nimeni nu se poate înălţa singur nici măcar un pic, dacă Dumnezeu nu-l ridică. Dar aici se vorbeşte despre cel care crede că se înalţă, năpustindu-se către locul cel dintâi, atât înaintea oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu; despre cel care se laudă cu lucrările sale cele bune; cel care se semeţeşte înaintea lui Dumnezeu şi care, hulind şi defăimând, îi umileşte pe alţii, ca el să pară mai mare. În felul acesta, cei care cred că se înalţă pe sine, de fapt, se înjosesc. Fiindcă, oricât de mare s-ar vedea în ochii săi şi chiar în ochii oamenilor, el este cu mult mai mic în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu va ruşina un asemenea om şi îl va face să simtă într-o zi umilirea pe care a pricinuit-o altora. „Până când omul nu se smereşte, el nu va primi nicio răsplată pentru faptele sale. Răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie”, spune Isaac Sirul (Tratat mistic, 34).

Dar cine se umileşte pe sine? Aceasta nu face omul care încearcă să pară mai mic decât este, ci cel care nu-şi vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar dacă vrea, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl coboară păcatul. Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul şi recunoaşterea păcătoşeniei. Pentru omul care îşi dă seama şi recunoaşte prăpastia în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putinţă să coboare mai jos. Păcatul, întotdeauna ne poate arunca în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem închipui. Sfântul Macarie cel Mare spune: “Omul smerit nu cade niciodată. Aflându-se deja mai jos decât ceilalţi, unde mai poate cădea? Semeţia este mare umilire, dar umilirea este o mare înălţare, cinste şi demnitate”. (Omilia 19).

Pe scurt: omul care face precum vameşul, este înălţat. Cel dintâi (fariseul) nu se poate vindeca, pentru că el nu poate vedea că este bolnav; cel de al doilea (vameşul) este bolnavul care se afla pe calea vindecării, pentru că el şi-a recunoscut boală, s-a aşezat sub ascultarea Domnului şi a luat leacul. Cel dintâi este ca şi copacul acela neted, înalt, care este putred pe dinăuntru şi nu este de folos gospodarului; cel de-al doilea este ca şi copacul acela cioturos şi urât, pe care îl prelucrează gospodarul, face bârna pentru acoperiş şi îl duce în casă.

Să Se milostivească Dumnezeu de toţi păcătoşii care-şi plâng păcatele şi să-i vindece de boala cea păcătoasă pe toţi cei care se roagă Lui cu frică şi cu cutremur, slăvindu-L ca pe Tatăl cel milostiv şi pe Unul-Născut Fiul Său şi pe Sfântul Duh – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(din: Sfântul Nicolae Velimirovici, „Predici”, Editura Ileana, 2006)

 Sursă: Cuvânt ortodox

Predica la Duminica a XXV-a după Rusalii (a samarineanului milostiv) / Părintele Ioan Buliga: Implicare şi smerenie

APOSTOLUL

Fraţilor, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toate. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.

EVANGHELIA

LUCA 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături. Tot aşa şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând lângă el şi văzându-l, i s-a făcut lui milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, eu îţi voi da înapoi. Deci care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a răspuns: cel care a făcut milă cu el. Atunci Iisus a zis către el: du-te de fă şi tu asemenea.

Părintele Ioan Buliga: Implicare şi smerenie

Ştim că Mântuitorul s-a rugat pentru cei care păzesc Cuvântul lui Dumnezeu (cf. Ioan 17, 6-9), însă s-a şi jertfit pentru ei; astfel, nu ajunge ca să ne rugăm pentru cineva, ci trebuie şi să facem ceva concret pentru dânsul. Unii spun că vor să-şi păstreze liniştea şi nu vor să se bage în ceea ce se întâmplă altuia şi ar părea îndreptăţiţi de Înţeleptul care spune:

„Fiule! Nu te amesteca în multe lucruri. Că de te vei amesteca în multe lucruri, nu vei fi fără de vină” (cf. Înţelepciunea lui Iisus Sirah 11, 10-11);

Această zicere este valabilă doar în cazul în care nu putem schimba nimic chiar dacă ne implicăm, însă atunci când putem face ceva şi nu ne implicăm, avem păcat deoarece cel care poate face binele şi nu îl face, păcat are. Desigur că binele pe care îl vrem să îl facem forţat nu mai este bine şi atunci trebuie să aşteptăm momentul potrivit, în care ajutorul nostru să fie bine primit.

Este bine să fugim de răspundere atunci când este altcineva care să facă lucrul respectiv şi să acţionăm doar când suntem chemaţi să facem acest lucru, însă nu este bine să fim părtaşi la o fărădelege şi să nu mişcăm un deget şi în nici un caz să nu ne dăm în lături atunci când putem face ceva pentru aproapele. Vrem să ne păstrăm liniştea, însă ce linişte este aceasta ca să văd că aproapele meu suferă, iar eu să pot face ceva pentru el şi să nu fac nimic? Nu cred că harul lui Dumnezeu va mai râmâne cu noi în această situaţie şi atunci de unde linişte? Doar să fim morţi sufleteşte şi să ne „odihnim” în nepăsare. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (cf. Ioan 15, 13), ne spune Mântuitorul şi iată că atunci îndeplinim cu adevărat porunca lui Dumnezeu: când ne riscăm pentru aproapele noastru; iar cel care „va voi să-şi scape sufletul îl va pierde” (cf. Marcu 8, 35) şi astfel cel care crede că stă la adăpost dacă nu se implică, se înşală, deoarece Hristos nu ne-a cerut să ne iubim pe noi înşine, ci aşa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (cf. I Corinteni 10, 24).

Îmi aduc aminte că odată mergând la o înmormântare la un poliţist, câţiva poliţişti discutau între ei şi spuneau că unii dintre ei care stau la birou, nu au evenimente şi sunt avansaţi, iar cei care se implică pe teren şi în acţiuni în care se riscă, au parte de tot felul de neplăceri şi sunt sancţionaţi. Acesta este felul în care oamenii răsplătesc jertfa şi la fel se întâmplă şi cu cel credincios care vrea să ajute pe celălalt: poate avea parte de neplăceri din partea oamenilor, însă de la Dumnezeu poate primi mult har.

[...] Astfel, dacă ne implicăm şi jertfim ceva din noi pentru bine, chiar dacă avem parte de neplăceri, totuşi aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm şi astfel suntem acei oameni fericiţi, care chiar dacă părem pierduţi şi slabi în ochii lumii, ne vom scula prin mila lui Dumnezeu.

***

Cum să reuşesc, Doamne, să mă schimb în bine?

Avem nevoie în viaţa noastră să ne schimbăm în bine, însă în nenumărate cazuri vedem că nu reuşim să facem acest lucru şi rămânem mereu cu vechile noastre deprinderi nedorite. Care ar fi soluţia? Sfântul Efrem Sirul ne spune că atunci când nu reuşim să ne schimbăm în bine ne lipseşte smerenia. Astfel, ne spune sfântul că atunci când dorim să mişcăm o piatră mare din loc, nu punem pârghia deasupra, ci dedesubt şi atunci se rostogoleşte uşor piatra; la fel şi noi, o să ne urnim din starea din care nu putem ieşi, dacă o să facem lucruri smerite, cele de jos, iar nu privind de sus, ca unul care crede le ştie pe toate.

Unii cred că respectând un unume tipic or să se schimbe în bine, însă Sfântul Ioan Scărarul ne spune că cel care nu este un trăitor a ceea ce face şi se rezumă doar la un program de post şi rugăciune, este asemenea unei pietre de moară care se învârte mereu în loc şi nu înaintează niciodată. Astfel, revenim din nou la metoda unei trăiri smerite care să ne scoată din starea noastră superficială de practicare a credinţei.

Smerenia nu poate fi înţeleasă de oricine, deoarece nu putem vedea ceea ce nu avem, însă putem începe cu lucrurile cele mai simple prin care recunoaştem că suntem la început. Chemarea noastră este de a iubi pe Dumnezeu din tot sufletul şi din tot cugetul nostru iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine, însă ştim cu toţii că minţim spunând că iubim pe Dumnezeu, dacă nu ne arătăm această dragoste faţă de aproapele nostru şi atunci ne întrebăm: cum putem să concretizăm această dragoste faţă de cel care este în nevoie? Răspunsul este simplu: slujindu-i atât cât este cu putinţă.

Ştim de la Sfinţii Părinţi că cel care se curăţă de păcate se  poate numi împărat deoarece stăpâneşte peste patimi, însă Hristos ne-a spus şi ne-a arătat că cel mai mare este cel care slujeşte celuilalt (cf. Marcu 10, 43-44) şi atunci înţelegem că putem deveni împăraţi slujind celor aflaţi în nevoie. De aici facem o legătură între slujirea aproapelui şi curăţirea de patimi şi ne dăm seama că nu doar prin post şi rugăciune ne curăţim de patimi, ci şi prin slujirea aproapelui, care este un lucru al smereniei.

Să nu postim şi să nu ne rugăm neglijând datoriile faţă de aproapele căci nu am făcut nimic, ba mai mult: să dăm întâietate faptelor bune, pentru că astfel postul şi rugăciunea noastră va fi primită.

Unii dintre noi pot spune că nu ştiu cum şi pe cine să ajute, însă pentru a şti nu avem nevoie să citim o bibliotecă de cărţi, ci avem nevoie de bunătate. Sfinţii Părinţi ne spun să scoatem răutatea din noi şi Dumnezeu o să ne descopere şi cele de jos şi cele de sus. Ce cărţi a citit Avraam care a primit Sfânta Treime la stejarul Mamvri, sau Lot primitorul de străini, sau Moise care nu suferea nedreptatea, sau Abel care a ştiut cum să aducă jertfele pentru a fi primite de Dumnezeu? Ei nici nu au citit vreo carte şi nici nu au umblat la şcoli să înveţe, ci bunătatea pe care o aveau în ei, îi învăţa ce să facă.

Sigur că problema noastră este să dobândim această bunătate şi alegem soluţia smereniei de a sluji acolo unde este nevoie de noi. Avem exemplu pe Hristos, Care deşi era împărat slujea tuturor. Ce împărat aţi mai văzut în această lume ca să se aplece şi să-şi tămăduiască supuşii, să le spele picioarele, sau să se jertfească pentru ei? Este exemplul pe care urmându-l, putem să ne schimbăm în bine.

Lumea a devenit prea comodă şi repede ne îndreptăţim şi ne dăm în lături atunci când este nevoie să ne aplecăm spre ajutorul aproapelui. Slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda aştepta de treizeci şi opt de ani un om care să-l ajute să intre în apă şi să se vindece (cf. Ioan 5, 5) şi nu s-a găsit ajutor pentru el şi, iată, Dumnezeu s-a făcut om să împlinească ceea ce oamenii nu puteau să facă: să se smerească şi să slujească celor aflaţi în nevoie.

Astăzi este atâta nevoie de dăruire şi să nu aşteptăm să vină Hristos din nou pentru a face unele lucruri pe care le putem face noi. Slujirea aproapelui poate să ne schimbe pe noi înşine, făcând bine altora ne facem bine nouă şi aceasta este cheia prin care putem să învingem deprinderile noastre păcătoase şi să împlinim cuvântul lui Dumnezeu.

 

Sursă: Cuvânt ortodox

„Eu am televizor alb-negru, pe când Părintele Porfirie are televizor color” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

Părintele Porfirie avea darul dragostei, al ascultării, al smereniei, al privegherii şi al rugăciunii necontenite. Toate aceste virtuţi şi toate însuşirile personalităţii sale deschideau calea spre cel mai înalt dintre darurile Sfântului Duh, spre discernământ. Astfel Cuviosul Părinte Porfirie a dobândit şi şi-a dezvoltat pe parcursul evoluţiei sale duhovniceşti, darul discernământului. A dobândit astfel cele trei daruri: discernământul, străvederea şi înaintevederea. I s-a întâmplat şi sfinţiei sale ce li s-a întâmplat celor mai smeriţi şi mai nevoitori

Părinţi duhovniceşti ai Bisericii, care dobândiseră curăţia inimii. I s-au deschis orizonturile spre discernământ, care e încununarea tuturor virtuţilor, aşa cum ne arată învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Legat de acest subiect, Avva Moise spunea: „adevăratul discernământ nu îl dobândesc decât cei cu adevărat smeriţi”. Discernământul, una dintre virtuţile fundamentale ale vieţii duhovniceşti, este un dar ce se dobândeşte doar prin multă rugăciune şi prin nevoinţă.

Sfântul Ioan Sinaitul, care s-a ocupat îndeosebi de persoanele dăruite cu discernământ, în lucrarea sa intitulată „Scara”, vorbeşte despre virtutea discernământului ca artă şi ca virtute supremă. Aşadar, Sfântul Ioan Scărarul scrie următoarele: „La începători, discernământul este adevărata cunoaştere a lor înşile. Pentru medii, [discernământul] este o simţire a minţii, care deosebeşte fără greş. Binele adevărat de binele firii şi de rău, [care este] contrariul său. Iar pentru cei desăvârşiţi [discernământul] este cunoaşterea pe care a dobândit-o din lumina cea dumnezeiască, care poate lumina pe deplin cu strălucirea sa întunericul din ceilalţi”. În general, discernământul este „cunoaşterea fără greş şi înţelegerea voinţei dumnezeieşti în tot ceasul, în tot locul şi în tot lucrul, [cunoaştere] pe care de obicei o au cei curaţi cu inima, cu trupul şi cu gura. Discernământul înseamnă conştiinţă nepătată şi curăţie a simţurilor”.

Într-un cuvânt al său, Sfântul Ioan analizează diferitele stadii ale drumului de urmat de evoluţia darului duhovnicesc al discernământului. Acesta se iveşte din lumea duhului care este caracterizat de două virtuţi de bază. Este vorba de ascultare şi de smerenie. Apoi, urmând evoluţia duhovnicească a persoanei dăruite cu discernământ, ajunge la cele mai înalte virtuţi duhovniceşti ale omului, şi anume la străvedere şi la înaintevedere: „din ascultare se naşte smerenia, din smerenie, discernământul; din discernământ străvederea; iar din aceasta [din urmă], înaintevederea”.

Aşadar, bătrânul Porfirie, părintele duhovnicesc dăruit cu darul discernământului, ca toţi marii părinţi duhovniceşti, avea două daruri deosebite, darul străvederii şi pe cel al înaintevederii. Datorită înduhovnicirii sale şi datorită ascetismului sfântului bătrân, Dumnezeu îi îngăduise să trăiască stări ca cele descrise mai sus, în timpul cărora se anulau legile firii, piereau limitele spaţio-temporale şi se ştergea graniţa dintre zidit şi nezidit.  În acest fel îşi împuţina slăbiciunile datorate simţurilor şi percepţiilor, în timp ce duhul său lucra cu precădere intuitiv, lucru care îi îngăduia să perceapă veşnicia lui Dumnezeu.

Părintele Paisie Agioritul, înzestrat şi el cu aceste daruri, ori de câte ori vorbea despre Bătrânul Porfirie şi despre darurile sale, spunea acestea: „Eu am televizor alb-negru, pe când Părintele Porfirie are televizor color”.

Cuviosul Părinte era din fire un spirit mereu în mişcare, dornic de cunoaştere. De aceea căuta mereu să-şi lărgească orizontul de cunoştinţelor şi al experienţelor. Vorbea cu specialişti din diverse domenii, citea cărţi, cerceta mereu şi încerca să se apropie de tainele lumii animalelor, a plantelor, a stelelor, de tainele funcţionării organismului omenesc. Însă dincolo de această tendinţă de a învăţa mereu, principalele forţe care îi călăuzeau sufletul, erau darurile Sfântului Duh, harismele sale şi, mai ales, „înţelepciunea lui Dumnezeu, cea a-toate-făcătoare”. Cu ajutorul acestora, aşa cum spunea el însuşi, căuta mereu să cunoască şi să trăiască experienţe noi, puternice şi unice. Aşa cum era şi firesc, înţelepciunea lui Dumnezeu îl înconjura pe Bătrânul Porfirie cu bunătate şi îi dădea „cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt, ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor, începutul şi sfârşitul şi mijlocul vremurilor şi prefacerile văzduhului; cursurile anilor şi rânduiala stelelor; firea dobitoacelor şi apucăturile fiarelor, puterea duhurilor şi gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor şi însuşirile rădăcinilor. Toate cele ascunse şi cele arătate le-am cunoscut” (Înţelepciunea lui Solomon 7, 17-21).

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)

Faceţi din Sfânta Evanghelie rânduiala vieţii voastre! / Sensul vieţii

foto: Peter Petrov (Orthphoto)

Citiţi Sfânta Evanghelie, pătrundeţi-vă de duhul ei, faceţi din ea rânduiala vieţii voastre. Abordaţi orice lucrare şi orice problemă a vieţii în duhul învăţăturii Evangheliei. Aceasta este singura lumină a vieţii noastre. Printre alte învăţături şi porunci, citim în Evanghelie cum a vorbit Hristos pe scurt despre trebuinţa smereniei şi cum le-a arătat aceasta ucenicilor chiar înaintea patimilor Sale.

Fără smerenie nu poţi fi ucenic al lui Hristos. Fără smerenie inima omului nu primeşte şi nu-şi însuşeşte învăţătura lui Hristos. Inima smerită îl îndeamnă pe om să se supună voii lui Dumnezeu, să primească toate cu cuminţenie, iar Domnul va face în aşa fel încât omul să-şi supună mintea, înţelegerea şi voia sa în ascultarea lui Hristos. Experienţa dovedeşte că cei ce fac totul după priceperea lor culeg roade amare. Ce chinuri pricinuieşte omului “raţiunea independentă”, în ce întuneric al căderii şi al pierzaniei este aruncat omul prin părăsirea învăţăturii şi a căilor lui Hristos! Calea lui Hristos ajunge pentru noi strâmtă şi dureroasă, dar îi dă omului care o urmează ceva ce nu poate da în schimbul nici unui fel de comori deşarte şi vremelnice, sau al plăcerilor acestei lumi – aşa de scumpe sunt darurile dăruite de Hristos celor credincioşi lui… Să ne încredinţăm, aşadar pe deplin voii lui Dumnezeu. Prin rugăciunea inimii Îl încredinţăm pe Hristos pentru a fi alături de noi pe căile vieţii şi de a intra împreună cu El în Ierusalimul cel de sus. Amin

(Stareţul Nicon de la Optina, Editura Doxologia, p. 203)

Sursă: Doxologia

Sfântul Nicodim Aghioritul: Cum să luptăm împotriva patimilor trupeşti / Cuvinte pentru tineri

“Frate! Împotriva patimilor trupeşti ai a duce o luptă deosebită de toate celelalte. Iar ca să ştii a lupta după rânduială, trebuie să deosebeşti trei momente şi trei atacuri: înainte de ispită, în timpul ispitei şi după ispită.

Războiul dinainte de ispită este, de obicei, împotriva cauzelor care produc această ispită. Adică trebuie să lupţi astfel împotriva acestei patimi, nu stându-i împotrivă cum te-am învăţat la celelalte patimi, ci fugind cu toată puterea de orice prilej care te poate ademeni. Şi dacă vreodată e neapărată nevoie a vorbi cu cineva [de sex opus sau care poate constitui o ispită, n.n.], vorbeşte scurt, cu faţa respectuoasă, liniştită şi serioasă. Dă, mai bine, cuvintelor tale puţină asprime, iar nu dulceaţă.

“Nu da crezare vrăjmaşului tău în veacul veacului”, zice Sirah (12, 12). Nu te încrede nici în tine. Fiindcă, după cum arama (bronzul) naşte dintr-însa rugina, tot astfel firea ta cea stricată naşte dintr-însa răutatea. “Fiindcă după cum arama rugineşte, aşa şi răutatea lui” (Ibid).

Încă o dată, nu te încrede în tine însuţi, chiar de am zice că nu simţi şi n-ai simţit atâţia ani aceste îmboldiri ale trupului. Căci acest viciu condamnabil face într-o oră ceea ce n-a putut face în mulţi ani şi adeseori are lucrările lui tainice şi ascunse. Cu cât se face mai prietenos, cu atât muşcă mai mortal.

De aceea şi marele Nil a zis: “Chiar de ţi s-ar părea că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul curviei. E foarte amăgitor şi invidios. Vrea să te trântească la pământ, înainte ca mintea-ţi să fie trezită“. Iar pricina pentru care ne supără pofta trupească, este că, după cum, fiecare, în chip firesc se iubeşte pe sine, tot astfel doreşte a-şi câştiga părtaşi la păcat şi semeni în ticăloşie. De aceea, după cum totdeauna iubirea de sine ne amăgeşte, tot astfel şi pofta trupească ne încătuşează greu, şi anevoie scăpăm de ea, dacă nu ne-am pus în pază la vreme.

De aceea, e mai bine a se teme cineva (cum a arătat şi arată experienţa) de persoanele cu care se însoţeşte, decât a avea o tovărăşie nechibzuită, fie pentru motivul că i-ar fi rude, fie pentru că sunt cucernice şi bogate, ori pentru că a primit o binefacere de la ele şi se crede totdeauna îndatorat a le purta respectul şi a le mulţumi. Cu o astfel de tovărăşie nechibzuită se amestecă plăcerile otrăvitoare ale simţurilor, încât fără a ne da seama, încet-încet, străbat până la măduva sufletului adevărat, întunecând raţiunea în aşa fel că ei încep a crede că nu-i nimic, oricât de monstruoase şi periculoase ar fi cauzele păcatelor, adică: privirile drăgăstoase, cuvintele dulci ale unei părţi şi ale alteia, semnele şi mişcările necuviincioase, strângerea mâinilor ş.a. Apoi ajung să cadă, fie în păcatul cel mare, fie în pasiunile diabolice, din care cu greu se pot libera.

Mulţi, de multe ori, au fost amăgiţi de astfel de feţe îmbunătăţite şi evlavioase, femeieşti ori bărbăteşti, de neam rău, şi locuind împreună cu ele, ori chiar din neatenţie întovărăşindu-se cu dânsele, au căzut în patimile necurăţeniei, fiind furaţi de calităţile bune ale acestora: fapta bună, cucernicia şi evlavia. Iar noi adăugăm aici că nu numai din acestea prinde cineva patimă şi dragoste, ci şi dacă ele sunt persoane din părinţi bogaţi, de neam bun, meşteri la cuvânt, cu voce aleasă, frumoase la faţă, inteligente, îndemânatece la lucrul de mână şi meşteşuguri, ori cu alte daruri de acest fel. Toate acestea cresc pasiunea şi dragostea. De aceea, trebuie să ne păzim şi să fim cu băgare de seamă.

De aceea, frate, fugi de foc fiindcă eşti câlţ. Nu zice niciodată că eşti câlţ udat ori îmbibat cu apă. Nu te bizui pe o voinţă puternică. Nu! Consideră-te câlţ uscat şi îndată ce vei mirosi focul, eşti nimicit, cum este scris de Samson: “A rupt vinele cum ar rupe cineva o aţă de câlţi care ar atinge-o focul” (Judec. 17,9). Nu te bizui nici pe hotărârea ta. Oricât de fermă ţi s-ar părea şi oricât de sârguitor te-ai socoti. Mai bine să mori decât să loveşti pe Dumnezeu cu păcatul. Fiindcă, chiar de am presupune că eşti câlţ ud, totuşi printr-un neîntrerupt contact de tovărăşie, focul cu fierbinţeala lui, încet-încet, usucă apa voii tale celei bune şi pe nesimţite atât te vei lipi de diavolescul dor, încât nu te vei ruşina de oameni, nu vei păzi rudenie ori prietenie, nu te vei teme de Dumnezeu, nici nu vei recunoaşte viaţa, nici toate pedepsele iadului şi ale muncii, ci vei săvârşi păcatul.

De aceea, fugi, fugi cât poţi.

 a) Întâi de tovărăşia persoanelor care sunt piatră de scandal [sminteală], dacă într-adevăr nu vrei să fii prins de păcat şi să mori.

De aceea Solomon numeşte înţelept pe cel ce se teme şi fuge de cauzele relelor, iar pe cel ce se bizuie pe sine şi nu fuge de ele îl numeşte nebun. “Înţeleptul temându-se se abate de la rău, iar cel nebun nădăjduindu-se într-însul se amestecă cu păcatul” (Prov. 14,16) . Înţelept a fost şi preafrumosul Iosif şi de aceea lăsându-şi haina şi fugind de păcat, a scăpat de el. Că de n-ar fi fugit, negreşit ar fi căzut cu stăpâna sa, după cum socotesc mulţi dascăli. Iar cum scrie ava Macarie, nebun a fost acel ucenic al lui Hristos, care după ce a suferit multe munci pentru Hristos, fiind în închisoare, ispitit de o călugăriţă, a căzut în preacurvie, fiindcă s-a bizuit pe el şi nu s-a ferit de faţa ei care-l smintea.

b) Fugi de lene şi trândăvie. Stai deştept şi treaz cu gândurile şi cu faptele ce se potrivesc stării tale.

c) Nu asculta vreodată de tine, ci supune-te cu lesnire superiorilor şi Părinţilor tăi duhovniceşti, făcând cu râvnă şi fără întârziere cele poruncite. Mai ales cele ce te smeresc şi sunt împotriva voii şi pornirilor tale fireşti.

d) Nu judeca niciodată şi nu osândi cu obrăznicie pe aproapele tău. Adică nu-l condamna; mai ales pentru acest păcat trupesc de care vorbim, chiar de s-ar vădi într-însul. Totdeauna să ai îngăduinţă faţă de el. Nu te întărâta asupra lui, nici nu-l ocărî. Ci din pilda lui smereşte-te şi recunoaşte că eşti slab, praf şi cenuşa, zicând: el a căzut azi, eu pot cădea mâine. Fiindcă dacă te vei grăbi a judeca şi a defăima pe ceilalţi, Dumnezeu te va pedepsi grozav de aspru, lăsându-te să cazi în aceeaşi greşală. Domnul zice: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Mat. 7, 1).

Smereşte-te ca să-ţi poţi cunoaşte mândria ta. Altfel, din cădere şi mândrie îţi vei cunoaşte smerenia ta. Caută tămăduire pentru amândouă: pentru mândria şi pentru curvia ta. Deşi de te va păzi Domnul şi nu vei cădea, nici nu-ţi vei schimba gândul, totuşi nu te bizui în tine, ci îndoieşte-te de tine şi teme-te totdeauna de starea ta.

e) Ia bine seama dacă vei câştiga vreun dar dumnezeiesc ori vei fi în vreo bună stare să nu iei în sine-ţi vreo idee deşartă ori vreo nălucire că ai fi ceva şi că vrăjmaşii tăi nu te vor ataca, fiindcă te arăţi că-i urăşti şi te întorci de la ei.

Gândind astfel uşor cazi.

Acestea sunt cele ce trebuie să le ţii şi să le păzeşti înainte de ispita patimii trupeşti. Iar în timpul ispitei, gândeşte de unde vine acest război: din cauze externe ori interne. Pricinile din afară sunt: pofta şi curiozitatea ochilor, cuvintele şi sunetele dulci, moliciunea şi împodobirea cu haine scumpe, parfumurile cele ales mirositoare, convorbirile, semnele, strângerile de mâini şi pipăirile care îndeamnă la acest păcat.

Iar doctoria acestor întâmpinări este: cucernicia, smerenia şi modestia hainelor.

Să nu voieşti a asculta, a mirosi, a vedea, a vorbi ori a pipăi toate cele ce ne îndeamnă la această răutate.

(…)

Iar pricinile dinăuntru provin din: bunul trai al trupului, gândirile minţii care vin din relele noastre deprinderi şi patimi ori din îndemnul diavolului.

Bunul trai al trupului poate fi moderat cu posturi, privegheri, dormitul pe jos şi mai ales cu metanii şi cu alte multe practici, cum sfătuieşte şi învăţătura Sfinţilor Părinţi. lar doctoriile gândurilor, ori de unde ar veni, sunt: citirea sfintelor cărţi, mai ales Sf. Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Everghetinosului şi a Filocaliei ş.a.

Cugetarea şi rugăciunea fă-o astfel. Când va începe a te supăra vreun gând al curviei, îndată înalţă-ţi gândul la Cel Răstignit şi zi din adâncul sufletului: “Iisuse al meu, prea dulcele meu Iisus, ajută-mi degrab să nu cad rob acestui vrăjmaş”. Şi uneori, îmbrăţisând, în gând ori în realitate, Crucea pe care-i răstignit Domnul tău, sărută-i rănile de multe ori, zicând cu dragoste: “Prea frumoase răni, răni prea sfinte, răni prea curate, răniţi această ticăloasă şi necurată inimă a mea şi opriţi-mă a vă vătăma“.

Când se înmulţesc gândurile dulceţurilor trupeşti, să nu se ridice cugetarea ta drept împotriva lor, deşi unele cărţi îndeamnă astfel (Ex: socotirea amărăciunii produsă de dulceaţa trupească, mustrarea cugetului produsă de relele făcute, primejdiile, stricăciunea vieţii şi pierderea fecioriei tale, prihănirea cinstei ş.a).

Gândirea ta să nu se îndrepte la aceste lucruri, fiindcă o astfel de cugetare nu-i totdeauna aşa de puternică şi întemeiată ca să te poată elibera de ispitele trupului.

Mai lesne îţi aduce vătămare. Căci deşi mintea ar lepăda gândurile deodată, cu astfel de cugetare, totuşi ea-i neputincioasă şi pătimaşă, când cugetă aceste lucruri şi mai lesne îşi imaginează plăcerea şi dulceaţa şi atunci cedează.

De aceea, adevărata doctorie a dulceţilor trupeşti este să fugi totdeauna nu numai de ele, ci şi de orice alt lucru, chiar dacă acel ceva ar fi opus lor şi ne-ar aduce aminte de ele.

Adică înţelepciunea cea mare e să ne ducem cu mintea la viaţa şi patimile Domnului nostru Iisus Hristos Cel răstignit, la ceasul înfricoşat al morţii, la ziua grozavă a judecăţii şi la feluritele munci veşnice.

Iar deşi aceste gânduri trupeşti te frământă mai mult decât de obicei, cum deseori se întâmplă, nu te îngrozi, nici nu lăsa cugetarea celor mai de sus şi să te întorci la ele ca să le stai împotrivă. Nu! Urmează cât mai cu luare aminte aceste cugetări.

Fiindcă nu-i mai bine a sta împotriva acestor gânduri, deşi te-ar ataca neîncetat, să te faci că nu le iei în seamă. În sfârşit, să termini cugetarea-ţi cu această rugăciune:

“Slobozeşte-mă, Ziditorul şi Izbăvitorul meu, de vrăjmaşii mei, pentru patima Ta cea sfântă şi după negrăita Ta bunătate”.

Nu-ţi întoarce mintea la această trupească răutate. Pentru că-i primejdios a-ţi aduce aminte de dânsa chiar singur. Nu sta şi te tângui cu această ispită şi nu te iscodi dacă ai ajuns la învoire cu dânsa ori nu.

Această iscodire, deşi pare bună, totuşi, în realitate, este o amăgire a diavolului, ori o maşinaţie ca să te supere şi să te facă a deznădăjdui, a scădea cu duhul, ori a te ţine totdeauna împleticit în gânduri de acest fel.

De aceea, la această ispită, când n-ai cedat încă, ţi-e destul a mărturisi aceasta pe scurt la duhovnicul tău, rămânând cu cugetul curat, fără a mai gândi ceva şi fără a-i arăta orice gând al tău, fără a mai fi stăpânit de vreo sfială or ruşine.

Căci dacă ne trebuie puterea smereniei ca să-i biruim pe toţi vrăjmaşii noştri, cu atât mai vârtos avem nevoie de puterea ei în acest război trupesc. Înfrângerea în această luptă este mai totdeauna consecinţa şi pedeapsa lipsei de smerenie. În fine, după ce va trece ispita, aceasta-i ce-ţi rămâne de făcut: Deşi ţi s-ar părea că eşti slobod de cele trupeşti, totuşi stai cu gândul departe de acele persoane şi feţe pricinuitoare de tulburare.

Sf. Ioan Scărarul zice: “Cine a căzut în curvie ori în alt păcat trupesc acela dinainte avea mândria. A căzut pentru a fi smerit. Unde-i căderea, acolo n-a fost smerenie, ci mândrie”. Ori, “Certarea mândrului este căderea” (Cuv. 22).

Să nu socoteşti că-i bine a te întovărăşi cu ele, căci îţi sunt rudenii, îmbunătăţite ori binefăcătoare. Şi aceasta este o amăgire a firii tale celei rele şi o cursă a vicleanului nostru vrăjmaş – diavolul, care se preface în îngerul luminii ca să ne arunce în întuneric (2 Cor. 16, 14)”.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, “Războiul nevăzut”, Editura Egumeniţa)

Sursa: Război întru Cuvânt