Dumnezeu e aproape, mă iubeşte!

L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea.

Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune.

Şi atunci L-am auzit spunându-mi:

Îndrăznește să înțelegi că te iubesc!

Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi.

Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică.

(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, 2000, p. 219)

Sursa: Doxologia

Rugăciunea, „moneda” veşniciei / Sensul vieții

Foto: Cătălin Acasandrei

Atunci când aflăm înţelepciunea lui Dumnezeu ne răscumpărăm timpul vieţuirii noastre pe pământ. „Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi./ Răscumpărând vremea, că zilele rele sunt”, spune Sfântul Pavel în Epistola către Efeseni (Efeseni 5, 15-16). Pentru cultura zilelor noastre, „timpul înseamnă bani”, dar pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei. În fiecare zi noi încercăm să împuţinăm păcatul din viaţa noastră şi să sporim neîncet în inima noastră energia harului lui Dumnezeu, şi astfel să punem pe fiece zi a vieţii noastre pecetea veşniciei. În fiece zi suntem chemaţi să facem o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. În fiece zi primim darul timpului şi dacă din cele 24 de ore ale zilei, punem deoparte câteva minute, sau poate ore, pe care le dăm rugăciunii, atunci acest timp pe care îl dăruim lui Dumnezeu din toată inima va pecetlui fiece zi a vieţii noastre şi, în cele din urmă, toată viaţa noastră va fi umbrită de veşnicie. Rugăciunile noastre vor rămâne veşnic înaintea lui Dumnezeu şi ele vor fi mântuirea noastră.

Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu doreşte nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toţi să fie părtaşi sorţii lui, face tot ce-i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci ştie că pocăinţa sinceră poate şterge mulţime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieţii noastre, insuflând în noi pofta de distracţii, gustul pentru noutăţi şi chiar o anume sete de ştiinţă şi cunoaştere din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia noastră modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că, dacă reuşeşte să devoreze timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte neguţătorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu. Pentru noi, această legătură este dătătoare de viaţă, pentru că prin ea suntem în neîncetată împărtăşire cu Izvorul Vieţii. Când ne rugăm ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu, şi această prezenţă nimiceşte neîncetat moartea pe care o purtăm în noi şi ne reînnoieşte.

Aşa încât, a răscumpăra vremea înseamnă a cultiva legătura noastră cu Dumnezeu şi cu cât legătura noastră cu El este mai puternică, cu atât vom fi mai uniţi cu El în această viaţă şi vom continua să fim la fel, în chip mai desăvârşit şi cu mai multă tărie, în viaţa ce va să fie.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Răscumpărând vremea (Efeseni 5, 16), Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2014, pp. 52-53)

Sursa: Doxologia

Cizmarul din Alexandria, model pentru Sfântul Antonie cel Mare

Monahul Damaschin Grigoriatul / Cuvinte Duhovniceşti

În viaţa Sfântului Antonie cel Mare întâlnim următorul episod.

Într-o seară, stătea în faţa colibei sale din deşert şi se ruga pentru mântuirea sufletului, pentru alungarea patimilor şi pentru dobândirea harului Sfântului Duh. La un moment dat, privind către cerul înstelat, i-a venit în minte următoarea rugăciune: „Oare există în acest deşert un alt ascet, care să aibă o viaţă duhovnicească mai intensă decât mine, ca să merg lângă el şi să mă folosesc de îndrumarea lui?” Atunci îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a spus: „Există în Alexandria un cizmar care are o viaţă duhovnicească mai bogată decât a ta şi de la care ai ce să înveţi!”

A doua zi sfântul a mers în oraş şi l-a găsit pe cizmar. A început să-l întrebe despre viaţa lui. Acela, după multe ezitări, presat de rugăminţile ascetului, i-a spus:

- Trăiesc în această colibă sărăcăcioasă împreună cu soţia mea. Avem copii care s-au căsătorit şi au ajuns la casele lor şi de atunci eu şi soţia mea trăim ca frate şi soră, în curăţie şi în viaţă duhovnicească, nădăjduind că ne vom mântui. Tot ce câştig din slujba mea de cizmar împart în trei părţi. O parte o dau săracilor, o parte o dau bisericii şi restul pentru nevoile noastre de zi cu zi.

Ascetul îl întrebă din nou: „Şi totuşi, ce altceva mai faci?”

Nimic altceva, doar că în fiecare seară ies pe veranda casei, privesc spre oraş şi spun în sinea mea: „Toţi se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad!”

Atunci ascetul s-a luminat. Pentru o astfel de smerenie adâncă, cizmarul se ridicase duhovniceşte deasupra nevoinţelor sale din deşert.

(Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile – mărturie a dreptei credinţe, Editura Areopag, 2011, pp. 98-99)

Sursa: Doxologia

A trăi în Hristos sau despre viaţa cu sens / Sensul vieţii

foto: ΑΘΑΝΑΣΙΟΣ ΚΩΤΣΟΥ (OrthPhoto)

de pr. Georgian Păunoiu, Ziarul Lumina

Urmând calea spre Hristos, totdeauna ne alegem povăţuitori, călăuze. De ce? Pentru a ne folosi de experienţa lor şi a-i face mijlocitorii noştri înaintea Domnului. Pentru cel care L-a întâlnit pe Hristos, rugăciunea şi toate formele ascezei nu sunt limitări, nici măcar datorii, ci şanse şi deschideri prin care viaţa ajunge la el şi îi dă ceea ce lumea întreagă nu îi poate oferi: veşnicia în comuniunea iubirii lui Dumnezeu. Această însufleţire este rodul harului care lucrează în om, îl reînnoieşte şi îl eliberează de falsele imagini despre Dumnezeu şi lume. Acelaşi Duh Sfânt este prezent în viaţa Bisericii, la care toţi suntem chemaţi. Păşim pragul bisericii nu pentru că ne-au convins nişte argumente raţionale, ci pentru că acolo ne regăsim copleşiţi de iubire, cunoscând dăruirea de sine. Stând înaintea sfântului altar, ne lăsăm sufletul pecetluit de cuvântul lui Dumnezeu, care vine din Scripturi. Devenim astfel „făptură nouă“, după expresia paulină, care nu are nicidecum sens metaforic, ci unul real: „Dacă este cineva întru Hristos, el este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi.“ (II Corinteni 5, 17). Sufletele cernite încep să se bucure, negura patimilor se împrăştie, iar obscuritatea gândurilor lasă loc limpezimii şi liniştirii.

Descoperim adâncimea vieţii duhovniceşti numai participând prin rugăciune la această negrăită experienţă. Taina participării nu a fost vreodată vestită de pe acoperişuri, fiind vorba de o viaţă întru smerenie şi de o luptă continuă. Întotdeauna viaţa în Hristos s-a împărtăşit de la inimă la inimă, de la sufletul care L-a descoperit pe Dumnezeu la sufletul care însetează după El. Să redeschidem o pagină a Filocaliei. „Întâlnindu-se Sfântul Grigorie Sinaitul cu Sfântul Maxim (Cavsocalivitul) şi stând de vorbă cu el, între altele îi spuse şi aceasta: «Te rog, cinstite părinte, să-mi spui: Ţii rugăciunea minţii?». Iar acela zâmbi puţin şi zise: «Nu vreau să-ţi ascund, cinstite părinte, minunea Născătoarei de Dumnezeu, care s-a făcut cu mine. Eu, din tinereţea mea, am avut multă credinţă în Stăpâna mea, Născătoarea de Dumnezeu, şi am rugat-o cu lacrimi să-mi dea harul rugăciunii minţii. Într-una dintre zile, mergând la biserica ei, cum aveam obiceiul, o rugam iarăşi cu multă şi nemăsurată căldură a inimii mele. Şi acolo, cum sărutam cu dor sfânta ei icoană, îndată am simţit în pieptul meu o căldură şi o flacără ce venea din sfânta icoană, care nu mă ardea, ci mă răcorea şi îndulcea şi aducea în sufletul meu o mare străpungere a inimii. De atunci, părinte, a început inima mea să zică înăuntru ei rugăciunea şi mintea mea să se îndulcească de pomenirea lui Iisus al meu şi a Născătoarei de Dumnezeu şi să fie totdeauna cu pomenirea lor. Şi, din acel timp, n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea. Iartă-mă!».“

Cu toţii căutăm azi siguranţa, însă una după logica orizontală a acestei lumi. Vieţuind în Hristos, după cuvântul Lui, ajungem să înţelegem Cine poate dărui adevărata statornicie, mai presus de scurgerea timpului şi de orice schimbare în teatrul lumii.

Ne împărtăşim de această experienţă şi o cultivăm, făcând să rodească prin iubire arătată celor din jur, după cuvântul Domnului, pe care iară şi iară îl primim: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.“ (Ioan 13, 35)

Căutând pe Dumnezeu, omul nu este singur, căci Dumnezeu Însuşi caută cu el prilej de întâlnire şi de comuniune. Cuviosul Siluan a mărturisit neîncetat că iubirea lui Dumnezeu îl învaţă pe om să trăiască, dându-i măsura înţelegerii, a răbdării şi a rugăciunii pentru întreaga lume: „Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta rugăciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv, încât noi nu putem să înţelegem sau să ne închipuim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire“. La umbra cuvintelor Sfântului Siluan, simţi că el a citit Scripturile şi Filocalia nu pentru a cunoaşte mai multe, ci pentru a trăi după voia Domnului. Taina urcuşului duhovnicesc stă în conlucrarea harului dumnezeiesc cu voinţa liberă a omului, aşa cum ne arată şi icoana Învierii Domnului: Hristos Cel înviat Se pogoară la iad pentru a scoate neamul omenesc din robia morţii, iar Adam îşi tinde mâinile sale pentru ca Domnul să-l izbăvească. Lucrarea harului aduce pace şi iubire pentru toţi. De aceea, se cuvine „să păstrăm harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine; după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica Domnului“. Harul - ne încredinţează Cuviosul Siluan - nu se poate sălăşlui decât în omul smerit, căci „mândria nu lasă sufletul să apuce pe calea credinţei“, iar „sufletului mândru nu Se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh.“ O călăuză bună este aceea care, firesc, te conduce spre locul făgăduit.

O astfel de călăuză ne-a lăsat însă un scurt, dar fulgerător testament:

„Dacă nu este iubire, totul este un chin! De aceea, păziţi iubirea, nu o pierdeţi!“ (Cuviosul Siluan Athonitul)

Cerșetorul, iarna grea și rugăciunea Mariei

Lapovița ce cădea era supărătoare. Vântul puternic dinspre nord nu lăsa nimic în picioare. Frigul aspru era de nesuportat.

Marcos s-a învelit într-o pătură și s-a ghemuit deasupra cutiilor de carton ce le întinsese. A oftat adânc. A băut o gură de apă din sticlă. Toate semnele arătau că noaptea ce va urma va fi una de coșmar.

Se întreba dacă se va mai trezi dimineața sau dacă va muri înghețat. Privea în dreapta, în stânga, gândindu-se că poate va trece din întâmplare cineva să-i mai dea câte ceva. Mall-ul de lângă el aproape se golise. „De ce, Dumnezeul meu, am ajuns în această situație? De ce mă pedepsești așa de crunt?”, murmură Marcos, privind cerul. Privea ca și cum ar fi așteptat un răspuns. Degeaba însă a așteptat. Ceasul care era agățat pe mall arăta 01.45. A privit blocurile de vizavi. Luminile apartamentelor erau stinse toate. Doar una dintre acestea mai era aprinsă. „Vreun bolnav sau vreun bebeluș îi ține treji pe oamenii aceia”, se gândi el. „Cel puțin stau la căldură și au pe cineva care să aibă grijă de ei.” Dintr-odată a văzut o rază albăstruie ce cobora din cer și care a intrat în apartamentul respectiv, pe ușa de la balcon. Marcos s-a speriat. S-a cutremurat! A început să­-și frece ochii, nu cumva să aibă halucinații. A încercat să se gândească la altceva pentru a scăpa de halucinații. Ochii însă nu putea să și-i stăpânească. Erau ațintiți spre acea curioasă lumină albăstruie ce ajunsese în apartamentul respectiv. A crezut că are un vis. S-a hotărât să se ridice puțin și să meargă câțiva pași. Credea că în felul acesta va scăpa de halucinații. „Poate este ultima mea noapte și Dumnezeu îmi dă acest semn!” A privit din nou spre apartament. Lumina era și mai puternică. „Cu frigul acesta cred că m-am zăpăcit cu totul”, a spus pentru sine Marcos, apoi s-a întors la culcușul lui. „Degeaba m-am ridicat”, spunea. S-a așezat și s-a înfășurat cu pătura. În mod inconștient, și-a făcut cruce și și-a aplecat capul.

„Trei ore au rămas. Vor trece...” Și a început să se gândească la toate relele și neascultările pe care le săvârșise în viața sa, cum nu ascultase de mama sa. Ar fi vrut să dea timpul înapoi, să poată fi un alt om.

Fără să vrea, a privit iar spre bloc. Lumina cerească albăstruie rămăsese pe loc. Atunci a văzut o rază de lumină că venea spre locul unde se afla el. Toate împrejurul lui se luminaseră și o căldură umpluse locul. A simțit atunci o mână care îl atinse. S-a întors să vadă cine era, dar nu a văzut pe nimeni. În câteva fracțiuni de secundă cineva l-a ridicat, purtându-l pe brațe, până s-a pomenit în balconul pe ușa căruia intrase lumina. A privit înăuntru. A văzut o tânără ce avea mâinile ridicate și se ruga. Îngeri luminați stăteau alături de ea.

Citea dintr-o carte de rugăciuni. Fața ei strălucea ca soarele. A așezat cartea într-o parte. Psaltirea era cartea. Fata, în continuare, a deschis un caiet și a început să citească diverse nume. Îngerul care stătea în dreapta ei scria. „Doamne, trimite căldura Ta și săracului care stă vizavi de blocul meu, în această iarnă grea. Izbăvește-l, Hristoase al meu! Cheamă-l din nou alături de Tine și condu-l spre pocăință!”, spuse fata îndată. Și apoi a continuat cu diverse alte rugăciuni.

Marcos povestește: „Asemenea rugăciuni nu am auzit niciodată în viața mea. Lacrimi au început să curgă pe obrajii mei. Era așa de frumos acolo sus în balcon. Era așa de cald. Nu știu cât timp am stat. Știu doar că atunci când aceleași mâini nevăzute m-au coborât înapoi în stradă, deja se lumina de ziuă. A fost cea mai dulce noapte a vieții mele... Chiar dacă nu apucasem să dorm, mă simțeam odihnit și puternic. Am fugit peste drum și m-am așezat într-un loc ferit de vânt. Voiam să o întâlnesc pe această tânără, să-i mulțumesc pentru darul pe care mi-l făcuse și pentru rugăciunile ei. Pe la ora 9.00, o văd că iese din bloc. Am fugit aproape de ea. Doar ce m-a văzut, a băgat mâna în geanta ei, crezând că o să îi cer ajutor.

‒ Nu, nu, Maria. Nu vreau ajutor. Vreau să-ți mulțumesc pentru marele dar pe care mi l-ai făcut și pentru rugăciunile tale.

‒ De unde știi numele meu? m-a întrebat ea.

‒ Am auzit aseară rugăciunile tale, a bolborosit acela, înghițindu-și aproape limba. Sunt cerșetorul pentru care ai rugat pe Domnul să-l salveze și să-l ajute să se pocăiască. Spune-mi, Maria, ce să fac?

‒ A! Am înțeles! Tu ești acela care și-a făcut cruce, i-a spus atunci ea. Te priveam de după jaluzelele ușii de la balcon. Vroiam să te strig să vii să dormi împreună cu noi, dar nu știam cum vor reacționa părinții mei, deoarece era trecut deja de miezul nopții. Și pentru că nu puteam să te ajut, I-am cerut acest lucru lui Hristos: să te ajute să treci această noapte și să nu îngheți. Hristos a făcut iar o minune. Așteaptă să sun pe mama mea ca să-ți facă un mic-dejun gustos, pentru că eu trebuie să plec la serviciu.

Înainte să pot zice ceva, Maria m-a băgat în lift. A vorbit cu mama ei, în timp ce eu mă simțeam foarte prost. Nu știu de cât timp nu mai intrasem într-o casă. M-am uitat prin sufragerie. Acolo era o icoană a Maicii Domnului și în fața acesteia ardea o candelă.

‒ Simte-te bine și nu te neliniști. Hristos te iubește.

După puțin timp, a venit din dormitorul alăturat tatăl Mariei, Lambros, după cum mi s-a prezentat. S-a așezat alături de mine. Urania prepara ceva de mâncare pentru soțul ei, în timp ce acela s-a dus în dormitor și s-a întors cu niște haine noi.

‒ Marcos, cred că aceste haine îți vor veni. Dacă nu îți vin, o să îți cumpăr niște pantaloni și o cămașă. Pulovere și bluze am multe și sunt pe măsura ta. Urania a pregătit deja boilerul să faci o baie, până se termină mâncarea ca să mâncăm.

‒ Nu este nevoie, domnule Lambros. Voi bea un ceai și voi pleca, am zis și mi-am ascuns fața de rușine.

‒ Nu te rușina, creștinii sunt frați. Au același Tată și aceeași mamă, pe Fecioara Maria.

În timp ce eu am făcut baie, domnul Lambros a pregătit toate hainele pentru mine și le-a așezat într-o cutie. De multe luni nu purtasem haine proaspăt călcate. Am rămas două ore împreună cu ei și le-am povestit în detaliu ceea ce trăisem noaptea trecută. Aceia își făceau foarte des Sfânta Cruce și-I mulțumeau lui Dumnezeu. După cum mi-a zis doamna Urania, Maria vrea să se asemene cu Sfânta Paraschevi. Să se învrednicească, după exemplu sfintei, să poată da lumina lui Hristos oamenilor...

La plecare, domnul Lambros mi-a dat 300 euro și mi-a sugerat să merg în Peloponis, la o mănăstire aproape de Corint. Acolo se afla cutare stareț. „Spune-i că te-am trimis eu și roagă-l să te primească ca muncitor acolo la mănăstire”.

Ceea ce a urmat este iar o minune. „Însă cea mai mare minune este aceea că există încă familii sfinte, creștine”, i-a mărturisit Marcos starețului. Apoi, i-a cerut starețului să-l ajute și pe el să devină monah și să se învrednicească să retrăiască lumina necreată. Să retrăiască acea călduroasă și dulce noapte ce-i topise iarna grea și înghețul inimii lui. Să trăiască lumina lui Hristos pe care i-au arătat-o rugăciunile neprihănite ale Mariei.

Traducerea și adaptarea: Elisei Roncea

Sursa: Doxologia

Arhimandritul Sofronie Saharov - Rugăciune la revărsatul zorilor / Sensul Vieții

foto: Nikos Kosmidis (OrthPhoto)

Doamne Cel Vesnic si Facatorule a toate,

Care in bunatatea Ta cea nepatrunsa m-ai chemat in aceasta viata,

Care ai revarsat peste mine harul Botezului si pecetea Duhului Sfant,

Care ai sadit in mine dorinta de a Te cauta pe Tine, singurul adevaratul Dumnezeu, asculta rugaciunea mea.

N-am viata, nici lumina, nici bucurie, nici intelepciune, nici tarie fara numai in Tine, Dumnezeule.

Din pricina faradelegilor mele nu indraznesc sa-mi ridic ochii mei spre Tine.

Dar Tu ai spus ucenicilor Tai:

"Tot ce veti cere in rugaciune cu credinta, veti primi" si "Orice veti cere in numele Meu, voi face voua".

De aceea, indraznind sa Te chem:

Pazeste-ma de orice prihana a trupului si a duhului.

Invata-ma sa ma rog cum se cuvine.

Binecuvinteaza aceasta zi pe care ai dat-o slugii tale nevrednice.Cu puterea binecuvantarii Tale fa-ma in stare sa graiesc si sa lucrez toata vremea spre slava Ta, cu duh curat, cu smerenie, rabdare, dragoste, blandete, pace, curaj si intelepciune, dandu-mi de-a pururea seama de prezenta Ta.

Doamne Dumnezeule, in necuprinsa Ta bunatate, arata-mi calea voii Tale, si da-mi sa umblu in fata Ta fara pacat.

Tu Doamne, Tu stii cele de care am nevoie.

Cunosti orbirea si nestiinta mea, cunosti neputinta si stricaciunea sufletului meu, dar nici durerea si intristarea mea nu - Ti sunt ascunse Tie.

De aceea, Te rog, asculta rugaciunea mea si prin Duhul Tau Cel Sfant invata-ma calea pe care sa merg; iar atunci cand vointa mea ticaloasa ma va conduce pe alte carari nu ma cruta, Doamne, ci sileste-ma sa ma intorc la Tine.

Prin puterea iubirii Tale, fa-ma sa ma tin cu tarie de ceea ce este bine.

Pazeste-ma de tot cuvantul sau fapta care strica sufletul; de orice porniri care nu gasesc buna-placere inaintea Ta si-l ranesc pe semenul meu.

Invata-ma ce trebuie sa spun si cum trebuie sa vorbesc.

Daca e voia Ta sa nu raspund, fa-ma sa tac in duh de pace, sa nu intristez, nici sa-i ranesc pe semenii mei.

Aseaza-ma in calea poruncilor Tale si pana la ultima mea suflare sa nu ma lasi sa ratacesc departe de lumina indreptarilor Tale, ca poruncile Tale sa fie singura lege a fiintei mele pe acest pamant in veci.

Doamne, rogu-Te, ai mila de mine.

Pazeste-ma in intristarea si nenorocirea mea si nu ascunde calea mantuirii de la mine.

In nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe si mari.

Dar imi aduc pururea aminte de rautatea mea, de ticalosia si josnicia mea.

Miluieste-ma!

Nu ma departa de la Fata Ta din pricina nevredniciei mele.

Ci sporeste in mine constiinta acestei nevrednicii si da-mi mie, celui mai rau dintre oameni, sa Te iubesc pe Tine asa cum ai poruncit: din toata inima mea si din tot sufletul meu si din tot cugetul meu si cu toata taria mea: din toata fiinta mea.

Da Doamne, prin Duhul Tau Cel Sfant, invata-ma dreapta judecata si cunostinta.

Da-mi sa cunosc adevarul Tau Cel Sfant, inainte de a intra in mormant.

Tine-ma in viata in aceasta lume ca sa-Ti pot aduce pocainta dupa vrednicie.

Nu ma lua la jumatatea zilelor mele, nici cand mintea mea e oarba inca.

Cand iti va bineplacea sa pui capat vietii mele, da-mi de veste dinainte ca sa-mi pot pregati sufletul sa vina inaintea Ta.

Fii cu mine, Doamne, in acel ceas infricosator si da-mi bucuria mantuirii Tale.

Curateste-ma de toate gandurile tainice, de toata rautatea ascunsa in mine; si da-mi raspuns la scaunul Tau de judecata.

Doamne, in mare mila Ta

si necuprinsa Ta dragoste pe oameni,

asculta rugaciunea mea!

Arhimandritul Sofronie Saharov

Omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, de veșnicie / Sensul vieții

Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, Nașterea lui Hristos, petrecerea monahicească[1].

Viața de zi cu zi a mănăstirii nu este numai o viață practică sau prozaism și banalitate, ci acestea pot fi ca niște aripi care acoperă o altă realitate, o trăire mai adâncă, pe care o trăiește atât fiecare membru al obștii separat, cât și întreaga obște, ca o singură inimă și un singur suflet. Această trăire este participare „după măsura vârstei”[2], adică a puterii, a cuprinderii, a dispoziției și nevoinței fiecărui membru în experierea Bisericii. Atunci devine evident că în mănăstire trăiește Dumnezeu, nu numai oamenii.

Nașterea Domnului pe care începem să o prăznuim, întrețesută cu toate faptele vieții Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu, creează un alt acoperământ. Prin întruparea Cuvântului s-a ascuns dumnezeirea, astfel încât lumina ei să nu orbească și să ardă neamul omenesc, fiindcă dumnezeirea este foc mistuitor[3] care arde toate, însă este și lumină. Nu se cuvenea ca oamenii să o cunoască de la început, fiindcă, venind Hristos la ale Sale, poporul Său cel bogat nu L-a recunoscut, ci L-a alungat ca pe un străin și necunoscut[4]. Cu adevărat, ca străin și necunoscut a intrat Hristos în viață, ca străin și necunoscut a fost condamnat și a ieșit din viață, precum țapul ispășitor[5]. Acest fapt mărturisește că omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu cu ochii lui cei de lut. Cine putea să înțeleagă că sub trupul lui Hristos se ascundea Dumnezeu? Nu a înțeles nici Preasfânta Lui Maică. Nu au înțeles-o nici apostolii, care au trăit în fiecare zi împreună cu El, și de multe ori se sminteau din cauza Lui.

Înțelepciunea lui Dumnezeu poate să găsească mijloace să ascundă dumnezeirea. Pentru care pricină? Fiindcă omul se teme de multa lumină, de deschiderea cerurilor, se teme de veșnicie și în locul lor preferă orice îl face să simtă că este singur, fiindcă Dumnezeu înseamnă ceva universal și mondial. Omul a fost făcut astfel din pricina păcatului, din pricina celei de-a doua nașteri a lui trupești, am spune, este astfel îmbrăcat în tunicile de piele, după ispita Evei, încât vrea să trăiască singur, cea mai puternică trăire a lui este propria lui însingurare. Pretutindeni există inimi care trăiesc singure. Este posibil să le găsești chiar și acolo unde oamenii sunt împreună. Fiecare are posibilitatea să-și ascundă viața și să rămână în întregime un singuratic. Și aceasta pentru că nu poate trăi cu un Dumnezeu universal și veșnic.

Omul, prin urmare, s-a făcut pe sine dumnezeu, ca să trăiască în mizeria lui, în vremelnicia și accidentalitatea lui, în odihna pe care de fiecare dată și-o creează pentru sine: Astăzi va fi o bucurie, mâine, o rugăciune, poimâine o sărbătoare, răspoimâine un păcat și apoi altceva. Adică ceva care în același timp distrează și taie în bucăți viața lui, timpul lui, inima lui, voia lui – altceva voiește și altceva face –. Și în risipa timpului, își creează tovărășii ale singurătății lui. Astfel, singurătatea care seamănă cu o fiară atotdevoratoare, mistuie și distruge orice formă de odihnă și „dumnezeul”, cel ce se află pe pământ din pricina căderii lui, rămâne iarăși singur.

Se ascunde Dumnezeu, fiindcă oamenii se tem să-L aibă alături lângă ei. Așa cum se teme copilul de înălțime sau de adâncime, așa cum amețește cineva în fața numerelor mari, exact așa amețim în fața Dumnezeului universal, în fața Celui care este mai presus de toate și în același timp cuprinde toate. Ascunderea lui Dumnezeu este cea mai mare expresie a smereniei și a dragostei Lui. Este o kenoză care are loc dintotdeauna și continuă să aibă loc, în timp ce, sub chipul întrupării, această kenoză a fost prezentă la nașterea lui Hristos. Hristos continuă și acum pogorârile Lui, pentru a face părtaș Lui inima, gândirea, mintea, chiar păcatul fiecăruia. Ia toate asupra Lui, ca să poată, ascuns în spatele lor, să-l ușureze pe om, să-l țină legat de dragostea Lui, fără să-i desființeze libertatea.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos, Athena, 2014)

[1] Cateheză la Chinovia Ormiliei, 21. 12. 1980.

[2] Efes. 4, 13.

[3] Ieș. 4, 24; 9, 3.

[4] In. 1, 11.

[5] Levitic, 16, 7-10.

Sursa: Doxologia

Pe Dumnezeu să-L căutăm în inima noastră, nu în afara ei / Sensul vieții

Curăţiţi-vă inima de toată murdăria şi păstraţi-o curată, copiii mei, ca să vină Domnul şi să Se sălăşluiască înlăuntrul vostru, ca să vă umple Duhul Sfânt cu dumnezeieştile Sale daruri. Copiii mei iubiţi, acestea să fie singura voastră preocupare şi grijă. Acestea să fie totdeauna scopul şi dorinţa voastră. Pentru acestea să vă rugaţi lui Dumnezeu.

Să îl căutaţi în fiecare zi pe Domnul, însă înlăuntrul inimii voastre, nu în afara ei. Iar când îl veţi găsi, staţi cu frică şi cutremur, ca Heruvimii şi Serafimii, pentru că inima voastră s-a făcut tron al lui Dumnezeu. Dar ca să-L aflaţi pe Domnul, smeriţi-vă până la pământ, pentru că El se scârbeşte de cei mândri, pe când pe cei smeriţi cu inima îi iubeşte şi îi cercetează.

(Sfântul Nectarie al Pentapolei, Învăţături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009, p. 15)

Sursa: Doxologia

"Dumnezeule, cela ce m-ai zidit, miluieşte-mă" - Sfânta Cuvioasă Taisia

În părțile Egiptului era o femeie cu obiceiuri rele, necurată şi fără ruşine. Femeia aceea avea o fiică pe care o chema Taisia, pe care a învăţat-o aceleaşi obiceiuri rele cu care se îndeletnicea şi ea. Ducând-o pe fiica ei într-o casă de desfrânare, a dat-o în slujba Satanei, ca să ducă la pieire multe suflete omeneşti, înşelându-le, cu frumuseţea pe care o avea, căci Taisia era foarte frumoasă şi se vestise pretudindeni despre frumuseţea feţei sale, încât mulţi, poftind-o, îi aduceau multe averi, aur şi argint şi haine scumpe şi luxoase. Înşelând cu atâta deşertăciune pe îndrăgostiţii ei, îi aducea acolo şi mulţi îşi pierdeau averea pentru dânsa şi ajungeau la sărăcie, iar alţii, bătându-se pentru dânsa, au umplut pragurile casei ei de sângele lor. Cuviosul părinte Pafnutie, auzind de acestea, s-a îmbrăcat în haine mireneşti şi, luând un galben, a mers la locul unde petrecea Taisia şi, văzând-o, i-a dat să înţeleagă că vrea să meargă la dânsa. Iar ea, luând galbenul, i-a zis: "Intră în cămara mea".

Atunci el intrând, a văzut un pat frumos aşternut pe care s-a aşezat şi a zis către Taisia: "Oare ai altă cămară tăinuită, ca să ne închidem în ea, ca să nu ne ştie nimeni?" Iar Taisia i-a zis: "Este, dar dacă te ruşinezi de oameni şi aici ne putem ascunde de dânşii, căci uşile sunt încuiate şi nimeni nu va putea intra aici, nici nu ne va şti nimeni pe noi, iar dacă te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care să poată fi tăinuit dinaintea Lui, măcar de te-ai ascunde şi sub pământ, căci şi acolo te vede Dumnezeu". Auzind Pafnutie aceste cuvinte de la dânsa, i-a zis: "Au, doară şi tu ştii de Dumnezeu?" Iar ea a răspuns: "Ştiu şi despre Dumnezeu şi am auzit şi despre împărăţia drepţilor şi munca păcătoşilor". Atunci stareţul i-a zis: "Dacă ştii pe Dumnezeu, împărăţia Sa şi muncile păcătoşilor, atunci de ce prihăneşti pe oameni şi pierzi atâtea suflete? Căci nu numai pentru ale tale păcate, ci şi pentru ale acelora pe care i-ai prihănit ai să fii întrebată de Dumnezeu şi osândita în gheena focului".

Taisia, auzind acestea, s-a aruncat l-a picioarele stareţului, cu plângere, zicând: "Eu mai ştiu şi aceasta, că pentru cei ce greşesc este pocăinţă şi iertare de greşeli şi nădăjduiesc că prin rugăciunile tale să mă izbăvesc de greşeli şi să câştig mila Domnului. Deci, mă rog ţie, aşteaptă-mă puţin, numai trei ceasuri şi după aceasta voi merge unde îmi vei porunci şi voi face ceea ce-mi vei zice". Iar stareţul, arătându-i locul la care avea să o aştepte, s-a dus. Apoi ea, adunându-şi toată averea agonisită cu păcatele ei, a cărei valoare era cam de vreo patruzeci de litre de aur, a dus-o în mijlocul cetăţii şi aprinzând un foc şi-a pus toate lucrurile şi le-a ars înaintea întregului popor, strigând: "Veniţi toţi cei care aţi păcătuit cu mine şi vedeţi cum ard toate lucrurile pe care mi le-aţi dat voi". Şi, arzându-şi averea, s-a dus la locul unde o aştepta Pafnutie. Acolo primind-o stareţul, a dus-o la o mănăstire de fecioare şi a aşezat-o pe Taisia într-o chilie mică. Taisia a fos închisă în acea chilie, pironindu-i-se uşa şi i-a fost lăsată numai o ferestruică mică prin care i se dădea puţină pâine şi apă. Apoi Taisia l-a întrebat pe Sfântul Pafnutie: "Cum mă sfătuieşti, părinte, să mă rog lui Dumnezeu?" Iar stareţul i-a răspuns: "Tu nu eşti vrednică ca să chemi numele Domnului, nici să-ţi ridici mâinile tale spre ceruri, de vreme ce buzele tale sunt pline de necurăţie şi mâinile tale sunt întinate, ci, numai căutând adeseori spre răsărit, să zici: "Dumnezeule, cela ce m-ai zidit, miluieşte-mă".

A petrecut Taisia în acea închisoare vreme de trei ani rugându-se lui Dumnezeu aşa precum o învăţase Pafnutie şi o dată pe zi gusta puţină pâine şi apă. După trei ani, milostivindu-se de dânsa, Pafnutie s-a dus la marele Antonie, voind să afle dacă Dumnezeu a iertat-o pe Taisia sau nu. Şi mergând la Antonie, stareţul i-a povestit lui totul despre Taisia, iar Antonie a chemat pe ucenicii săi şi le-a poruncit să se închidă fiecare în cămara sa şi să se roage lui Dumnezeu toată noaptea ca să i se descopere vreunuia dintre ei ceea ce voia pentru Taisia, care se pocăieşte pentru greşelile ei. Şi ucenicii au îndeplinit porunca părintelui lor şi au milostivit pe Dumnezeu, încât le-a descoperit ceea ce trebuiau să facă pentru Taisia. Această descoperire i-a fost făcută lui Pavel, care era numit de ceilalţi prost. Acestui Pavel, pe când stătea noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie şi a văzut cerurile deschizându-se şi acolo a văzut un pat strălucit de mărire, cu aşternuturi scumpe, pe care îl păzeau trei fecioare frumoase şi pe patul acela era aşezată o cunună. Văzând aceasta, Pavel a zis: "Nu este gătit altuia patul acesta şi cununa, decât numai pentru părintele meu Antonie". Şi a venit către dânsul un glas, zicându-i: "Nu părintelui Antonie îi sunt pregătite acestea, ci pentru Taisia, care a fost o desfrânată". Şi Pavel, venindu-şi în fire, se gândea la acea vedenie, iar a doua zi a spus fericiţilor părinţi Antonie şi Pafnutie, iar aceştia, auzind, au preamărit pe Dumnezeu, care primeşte pe cei ce se pocăiesc cu adevărat.

Pafnutie s-a pregătit şi s-a dus la mănăstirea de fecioare unde era închisă Taisia şi, deschizând uşa, a vrut s-o scoată de acolo. Iar Taisia se rugă de dânsul, zicând: "Lasă-mă aici, părinte, ca să petrec până la moarte, pentru că multe sunt păcatele mele şi încă trebuie să mai plâng pentru ele". Iar stareţul i-a zis: "Acum iubitorul de oameni, Dumnezeu, a primit pocăinţa ta şi ţi-a iertat ţie păcatele". Şi a scos-o pe Taisia din închisoare. Iar fericită a zis: "Să mă crezi, părinte, că de când am intrat în această închisoare, am pus înaintea ochilor mei cei gânditori toate păcatele mele şi, ţinând seama de ele, am plâns neîncetat. Şi încă nu s-au dus de la ochii mei toate faptele mele cele rele şi stându-mi şi acum înaintea ochilor, mă înspăimânta că voi fi osândita pentru ele".

După ieşirea din închisoare, fericită Taisia a petrecut cincisprezece zile şi după această a căzut într-o boală în care a zăcut trei zile şi după aceasta şi-a dat sufletul şi cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Şi s-a mutat din patul durerii în patul pe care l-a văzut sfântul Pavel cel prost, în ceruri, pat care era pregătit pentru ea, unde se laudă cu cuvioşii întru mărire şi se bucură întru aşternutul său de veci. Aşa ne-a întrecut păcătoasa şi desfrânata întru împărăţia lui Dumnezeu. O! de nu ne-am lipsi şi noi, cu rugăciunile ei, de aceeaşi Împărăţie. Amin.

Sursa: Doxologia

6 august: (✝) Schimbarea la Față a Domnului

Apostolul

Petru 1, 10-19

Fraţilor, siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci, făcând acestea, nu veţi greşi niciodată. Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos. Drept aceea, vă voi aminti pururea de acestea, cu toate că le ştiţi şi sunteţi întăriţi întru adevărul în care staţi. Socotesc, dar, că este drept, câtă vreme sunt în acest cort, să vă ţin treji, prin aducerea aminte, fiindcă ştiu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos. Dar mă voi sili ca, şi după plecarea mea, să vă amintiţi necontenit de acestea, pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri. Căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste şi slavă atunci când, din înălţimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit». Şi acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt. Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua, şi Luceafărul va răsări în inimile voastre.

*

Evanghelia

Matei 17, 1-9

În vremea aceea a luat Iisus cu Sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus pe ei într-un munte înalt, în singurătate. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor aşa încât faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina. Şi iată că s-au arătat lor Moise şi Ilie, vorbind împreună cu Iisus. Atunci, începând Petru, a zis către Iisus: Doamne, bine este nouă să fim ; dacă voieşti, vom face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi una lui Ilie. Dar pe când vorbea el încă, iată un nor luminos i-a învăluit pe ei şi iată un glas din nor a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care bine am voit; pe Acesta să-L ascultaţi. Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte tare. Dar apropiindu-se Iisus, s-a atinns de ei şi le-a zis: sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Atunci, ridicându-şi ochii lor, n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau ei din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: să nu spuneţi nimănui cele ce aţi văzut, până nu se va scula din morţi Fiul Omului.

Pr. Ilie Cleopa - extras din Predica la Schimbarea la Faţă

Iubiţi credincioşi,

Astăzi S-a schimbat la faţă pe Tabor Domnul nostru Iisus Hristos, ca să întărească în credinţă pe ucenici că El este Fiul lui Dumnezeu, iar în vremea patimii de bunăvoie să înţeleagă taina mântuirii lumii prin Cruce şi prin Înviere. Dar Hristos S-a schimbat la faţă şi pentru a schimba "faţa" sufletelor noastre. Pentru că noi toţi suspinăm după lumină. Dar nu vom putea intra în lumină, de nu vom fi fii ai luminii. Nu vom putea vedea pe Iisus Hristos Mântuitorul, şezând pe foc de serafimi şi pe aripi de heruvimi, dacă nu ne vom schimba şi noi "faţa" sufletelor noastre. Nu ne vom putea mântui, dacă mai întâi nu ne vom pocăi aici pe pământ, adică dacă nu ne vom schimba viaţa, faptele şi cugetele minţii şi ale inimii.

Deci să ne prefacem din răi în buni. Din oameni mândri şi desfrânaţi, să ne schimbăm prin căinţă, în creştini smeriţi şi curati. Din oameni lacomi, nepăsători şi zgârciţi, să ne schimbăm în creştini înfrânaţi, milostivi şi râvnitori la fapta bună. Din oameni stăpâniţi de patimi şi de ură către aproapele, să ne schimbăm în creştini blânzi şi iubitori de Dumnezeu şi de oameni.

Să ne facem fii ai luminii şi ai nădejdii, fii credincioşi ai Bisericii, ai dragostei, ai lui Dumnezeu. Şi cum ne putem schimba faţa sufletelor noastre, adică cum ne vom putea pocăi şi lumina mintea şi inimile? Prin părăsirea păcatelor făcute până astăzi. Şi aceasta se face numai prin Spovedanie şi Sfânta Îrnpărtăşanie luată cu mare evlavie şi pregătire. Apoi, ne putem lumina cu darul Duhului Sfânt, dacă vom urca şi noi cu Hristos pe Muntele Tabo­rului. Taborul închipuieşte Biserica. Prin participarea la slujbele Bisericii, urcăm sigur spre vârful Taborului, creştem duhovniceşte din putere în putere şi ajungem sus, în lumina lui Hristos Celui înfăşurat în focul dumnezeirii. Spre această lumină taborică au alergat toti sfinţii şi înaintaşii noştri. Pe aceasta s-a căutăm şi noi.

Dar să ne întrebăm: când S-a schimbat Hristos la faţă? În clipa când Se ruga pe Tabor. Să ne rugăm mai mult, fraţii mei. Să ne rugăm mereu, neîncetat şi, mai ales, să ne rugăm cu căinţă, cu lacrimi şi din inimă. Rugăciunea stăruitoare, statornică, făcută din inimă înfrântă şi smerită, cum spune David proorocul, curăţă min­tea şi inima, scoate lacrimi din adânc, alungă mânia, pofta şi mândria, naşte lacrimi, coboară peste noi harul Duhului Sfânt şi ne schimbă la faţă. Adică, ne dă pace în inimă, nădejde în mântuire, răbdare în ispitele vieţii şi ne iluminează conştiinţa. Şi dacă, pe lângă rugăciune, smerenie şi spovedanie curată, mai adăugăm blândeţe, milostenie şi iertare către toţi, atunci devenim fii ai lui Dumnezeu după har, devenim fii devotaţi ai Bisericii şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Atunci vom urca şi noi cu apostolii pe Taborul cel de sus, să-L vedem pe Hristos şezând pe tronul slavei Sale. Atunci vom putea să cântăm şi noi cu îngerii şi cu sfinţii această cântare pe care o cântă astăzi Biserica: Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea. Strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie. Amin.

Sursa: Doxologia

Arhimandritul Gabriel Bunge: „O persoană care studiază teologia, fără viață duhovnicească, nu va înțelege nimic” / Şcoala de Duminică

Parinte Gabriel, care este pentru dumneavoastră cel mai valoros lucru în comunicarea cu o altă persoană?

Depinde de gradul de profunzime al comunicării. Dacă vorbim în general, e minunat atunci când oamenii pot găsi un limbaj comun unul cu celălalt. Dacă vorbim despre alte aspecte ale comunicarii, cel mai important e atunci când găseşti în celălalt chipul lui Dumnezeu. Noi suntem cu toții creați după chipul lui Dumnezeu. Într-un sens absolut, acest chip este Hristos. Să Îl găsim pe El în cealaltă persoană, acesta este cel mai preţios lucru care se întâmplă în comunicare, iar acesta reprezintă şi baza unei prietenii adevărate. Adică nu este vorba pur şi simplu de o simpatie umană firească, ci de înţelegerea celuilalt ca fiind chipul lui Dumnezeu.

„În Occident, există profesori de teologie necredincioși”

Cât de des și cu ce regularitate citiţi Sfânta Scriptură?

Am început să citesc Scriptura foarte devreme, cu mult înainte de a pleca la mănăstire, astfel încât după aceea pentru mine a fost absolut firesc faptul că la mănăstire se citeşte Scriptura în fiecare zi, la slujbe și în chilii. Sunt călugăr deja de 50 de ani, iar acum când multe dintre texte mi le amintesc pur şi simplu, mă gândesc adesea la ele și asta îmi permite să descopăr înţelesuri mai profunde decât ceea ce reuşim să pătrundem în timpul unei simple lecturi. Puteţi citi un text de o sută şi de o mie de ori, iar apoi într-o zi, dintr-o dată, îl citiți și înțelegeți că nu l-aţi citit nici măcar o dată cu adevărat, pentru că vi se deschide o nouă profunzime care mai înainte nu vi s-a descoperit. Textele Sfintei Scripturi sunt asemenea unei fântâni fără fund.

Se spune că Sfânta Scriptură trebuie citită într-o anumită dispoziţie. E corectă această recomandare?

Firește! Unii Sfinţi Părinți spun că Evanghelia se poate citi numai stând în genunchi. Această carte nu poate fi citită ca un text obişnuit. Adică dacă citim Biblia ca pe o carte obișnuită, Revelaţia nu va fi percepută în mod potrivit.

În ce constă mai exact această dispoziţie? Cum o explicaţi unei persoane care abia începe să citească Biblia?

Această dispoziţie este dorința puternică de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, și nu o simplă curiozitate sau dorința de a aduna cunoștințe. Desigur, studiul textelor biblice, de exemplu cel filologic sau oricare altul, au temeiul lor. Dar, la un moment dat, toate acestea trebuie să fie puse deoparte și primit Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este El. Biblia se explică ea însăşi. După cum se spune, lumina nu are nevoie de o altă lumină ca să fie lumină.

În tradiția noastră bisericească, teologia este studiată de persoane care au o experiență personală de comuniune cu Dumnezeu, rugăciunea. Dar cum e să fii student la departamentele de teologie în instituţiile de învăţământ bisericeşti sau seculare de azi? La urma urmei, sistemul de învățământ și programa de studiu nu implică a priori să aibă, de exemplu, un îndrumător duhovnicesc care să le poată transmite această experienţă, să le-o facă apropiată.

O persoană care studiază teologia, fără viață duhovnicească, nu va înțelege nimic. În Occident, există profesori de teologie necredincioși, există chiar și preoți care nu cred în Dumnezeu și îşi înţeleg slujirea ca un serviciu, o modalitate de a câștiga bani. Pare incredibil, dar am dovezi că este așa. Slavă Domnului, eu încă nu am întâlnit o astfel de persoană, însă prieteni de-ai mei au vorbit cu astfel de persoane, iar episcopi cunoscuţi spun că au preoţi care și-au pierdut credința și slujesc pentru că trebuie să-şi întrețină familia. Acesta este sfârșitul.

Pentru a evita acest lucru, trebuie să învățăm de la Sfinții Părinți. Ei au avut o educaţie înaltă pe plan lumesc: erau oratori, filozofi, cunoșteau literatură, limbi străine. Dar pentru ei aceste cunoaștinţe erau doar un instrument. Părinții ei înșiși duceau o viața duhovnicească deosebit de profundă.

Într-adevăr, faptul că ai anumite cunoștințe nu înseamnă deloc că înțelegi cu adevărat Scriptura, întrebarea e cum foloseşti aceste cunoştinţe. Știm că teologia ariană s-a bazat în întregime pe Biblie. Satana, când L-a ispitit pe Hristos, a citat din Scriptură, adică el știa aceste texte și le cita nu pentru a le pătrunde înțelesul, ci pentru a-l schimba, a-l întoarce pe partea cealaltă. Cel mai bun mod de a abuza de Scriptură este să citezi doar jumătate de verset, iar nu versetul întreg.

„Cel mai bun dascăl al rugăciunii este însăşi rugăciunea”

Putem învăța să ne rugăm? Pe de o parte se spune că rugăciunea trebuie învăţată, pe de altă parte că rugăciunea este darul lui Dumnezeu și, prin urmare, nu se poate dobândi prin propria voinţă.

În tratatul său despre rugăciune Evagrie Ponticul spune că Dumnezeu dăruieşte rugăciunea aceluia care o cere. Dacă cineva nu o cere, atunci nu o primeşte. Cel mai bun dascăl al rugăciunii este însăşi rugăciunea.

Sunteţi călugăr deja de 50 de ani și de 32 de ani pustnic. Acum aţi venit în Rusia, la Moscova. Ce impresie aveţi despre ceea ce vedeţi?

Primul lucru pe care îl văd este o schimbare incredibilă în societate. Biserica ridicată în cinstea icoanei „Bucuria tuturor celor necăjiți” de pe strada Bolşaia Ordînka o cunosc din 1968. Atunci, biserica era într-o stare groaznică, iar aspectul său semăna cu o cutie de conserve. În acel an am petrecut Paştile aici ca tânăr călugăr și mi-a fost imposibil să intru în biserică – femeile se îmbulzeau, se îngrămădeau atât de tare încât a trebuit să stau în stradă. În timpul procesiunii au venit zece sau cincisprezece huligani beți, au început să îi atace pe credincioși și să-i înjure, astfel încât ceea ce se numea procesiune a devenit un galop în jurul bisericii.

În ultimii ani, tot vin la Moscova, în biserica aceasta, și văd că biserica înviază, se restaurează. Într-o zi de lucru, de exemplu, marți, atunci când am fost acolo, biserica întreagă se ruga. Iar în noaptea de Paști, se oprește chiar şi circulaţia mașinilor pentru a putea avea loc procesiunea.

Pentru mine, bisericile și mănăstirile care sunt restaurate sunt un simbol al renașterii Rusiei. Acum, acestea sunt totuşi puncte diferite pe hartă, dar în aceste exemple este clar că poporul rus poate face foarte mult dacă doreşte. În Rusia sunt multe mănăstiri și credem, nădăjduim și suntem încredinţaţi că sângele martirilor este sămânța viitoarei Biserici Ruse.

Vorbind la modul figurat, cred că aceste puncte de pe hartă se vor extinde, astfel încât în cele din urmă societatea să se poată însănătoşi. Recuperarea este necesară întrucât în Rusia nu au fost distruse numai bisericile, ci mai cu seamă a fost o nimicire morală. Nu aș fi surprins dacă aș afla că acei huligani din anii `60 merg astăzi la biserică.

Sursa: Doxologia

Rugăciune pentru duhovnic

 

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânatul şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul Tău duhovnicul meu (N) ales de Tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa precum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc. Iartă-i toate greşelile lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare, ca să pun început bun de pocăinţă, eu oaia rătăcita. Cercetează-l degrabă şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi de toată întinăciunea trupească şi de slăbiciunea firii celei căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga-răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă care pogoară de la Tine, Împăratul Luminilor. Bine-sporeşte în el Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău. Amin (metanie).

   Împărate Ceresc Mângâietorule, deschide stavila cerului şi plouă peste duhovnicul meu (N) belşug de har şi bogată milă. Pogoară-te asupra lui, odihneşte-te în el pururi şi ravarsă peste el mulţimea îndurărilor Tale. Amin. (metanie)

 

   Maica Domnului, acoperă cu atotputernicul tău Acoperământ pe robul tău, duhovnicul meu, (N) şi roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile tale. Izbăveşte-l de toată ispita trupească şi sufletească, curăţeşte-l, tămăduieşte-l, întăreşte-l şi sănătate deplină dăruieşte-i. Amin (metanie). 

   Cuvioase Părinte Siluane roăga-te Domnului să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu (N) pentru rugăciunile tale. (metanie). 

   Cuvioase Arsenie cel Mare roagă-te Domnului să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu (N) pentru rugăciunile tale. (metanie). 

   Cele nouă puteri cereşti, Sfinţi români, Mucenici şi Muceniţe, Cuvioşi şi Cuvioase, rugaţi-vă Domnului să mântuiască şi să miluiască pe duhovnicul meu (N) pentru rugăciunile voastre (metanie). Amin.

Cum mi-am salvat căsnicia

Sursa: portalul „Христиане”

Fiica mea cea mare, Genna, mi-a povestit acum ceva timp: „Când eram mică, mă temeam cel mai mult ca nu cumva tu și mama să vă despărțiți. La 12 ani, mi-am dat seama că vă certați atât de des, încât mai bine ați fi divorțat”. Apoi Genna a zâmbit și mi-a spus: „Acum sunt bucuroasă că voi, dragii mei părinți, v-ați rezolvat, în sfârșit, toate problemele”.

Acum mulți ani, eu și Kerry, soția mea, am fost încercați de niște greutăți. Deja am început să uit ce anume ne-a făcut să ne apropiem din nou, dar, în mod cert, pot să spun că nu caracterele noastre, pentru că eram, să spunem așa, două firi total diferite. Cu cât mai mult înaintam în căsnicie, cu atât mai mult diferențele dintre noi erau mai evidente. În momentul în care am devenit „un om bogat și renumit”, căsnicia noastră a început să scârțâie pe la încheieturi destul de grav, însă acesta era doar începutul.

A început să ne fie atât de greu să trăim împreună, încât ori de câte ori plecam la câte-o lansare de carte era pentru mine ca o ușurare, ca o eliberare a unuia de celălalt. Deși, mai întotdeauna se întâmpla ca pentru acest moment de ușurare „să plătesc” scump, îndurând la întoarcere câte o ceartă teribilă. Certurile au început să fie regulate, iar viața pașnică de familie devenise un lux pe care nu mi-l mai puteam permite. Fiecare ridicase în jurul său niște „ziduri” de apărare față de energia negativă a celuilalt. Divorțul era la un pas și chiar am dezbătut această temă în mod repetat.

Când eram plecat, la următoarea lansare de carte, am avut un gând. A avut loc apoi o discuție aprinsă cu Kerry, care s-a transformat rapid într-o ceartă. Mi-a închis telefonul. Eram singur, cu sentimentele la pământ și bulversat. Ajunsesem la capătul puterilor. Și exact atunci m-am adresat lui Dumnezeu. De fapt, eu am dat buzna! Nu știu dacă asta se putea numi rugăciune… Ar putea fi strigătul o rugăciune? În orice caz, nu o să uit niciodată acel moment.

Stăteam sub duș la un hotel scump și îi reproșam lui Dumnezeu strigându-i că nu mi-a aranjat și mie o căsnicie fericită și că nu mai pot trăi așa nicio clipă. Oricât de mult aș fi urât gândul la divorț, nu mai puteam suporta această rană a căsniciei noastre. Nu pot să înțeleg un lucru, îmi spuneam: „de ce e totul atât de greu?!” În adâncul sufletului, eu știam că soția mea e un om excepțional. Și nici eu nu sunt un om rău. Atunci de ce ne e atât de greu să trăim împreună? Cum de m-am căsătorit cu cineva care e atât de diferit de mine? Și oare chiar atât de greu îi e să se schimbe?

Când am simțit că m-au lăsat toate puterile, devastat și răvășit cu totul, m-am așezat pe gresia din baie și am început să plâng. În prăpastia disperării mele am zărit o luminiță: Rick, nu poți s-o schimbi. Însă tu însuți te poți schimba. În acel moment am început să mă rog: „Dacă nu pot să o schimb pe ea, schimbă-mă pe mine, Doamne!” M-am rugat așa până târziu în noapte. M-am rugat toată ziua următoare, până  când a aterizat avionul. M-am rugat și când am intrat în casă, unde m-a întâmpinat cu răceală soția mea, care abia m-a recunoscut. În acea noapte, când ne-am întins în pat, la câțiva centimetri unul de celălalt, odată ca niciodată, am avut o nouă sclipire. Știam exact ce trebuie făcut.

În dimineața următoare m-am întors către Kerry și am întrebat-o: „Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?”

Kerry s-a uitat încruntată la mine: „Ce?”

– Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?

– Nu poți să faci nimic, a răspuns ea.  De ce întrebi asta?

– Pentru că e o chestie la modul cel mai serios, am spus eu. Eu chiar vreau să știu ce pot să fac ca tu să ai o zi mai bună.

S-a uitat- aștepta o nouă izbucnire din partea mea. Eu am dat din cap și am plecat să fac curat. Ziua următoare am pus aceeași întrebare.  Și-a încruntat privirea și mi-a spus: „Fă curat în garaj!”

Am suspinat adânc. Deja era făcut planul pentru ziua aceea, iar sarcina aceasta sunt convins că mi-o dăduse doar așa, fără niciun sens. Îmi doream atât de mult să mă descarc și să încep să urlu. Însă mi-am spus: „Buuun!” Următoarele două ore le-am petrecut în garaj. Kerry nu mai știa ce să creadă. A venit dimineața următoare. Aceeași întrebare.

-Nu trebuie să faci nimic, a spus ea. Nimic! Încetează să mă mai întrebi asta!

- Scuză-mă! Dar mi-am promis ceva și nu o să-mi calc cuvântul. Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?

- Dar de ce faci toate astea?

-Pentru că te iubesc, am spus eu. La fel cum iubesc și căsnicia noastră.

În dimineața următoare am pus aceeași întrebare. Și în următoarea. Și în cea care a urmat. Cam peste două săptămâni s-a întâmplat o minune. Când i-am adresat întrebarea mea obișnuită, Kerry a început să plângă, iar apoi să se jelească de-a dreptul. După ce s-a calmat un pic, a zis: „Ajunge cu întrebarea asta! Problema nu e la tine, problema e la mine. E atât de greu să trăiești cu una ca mine. Și, de fapt, nu înțeleg cum de nu pleci de lângă mine…”

I-am luat ușor bărbia și am făcut-o să mă privească în ochi: „Pentru că te iubesc! Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?

– Dar eu ar trebui să te întreb pe tine!

– Ar trebui, am spus eu, dar nu acum. Acum eu sunt cel care trebuie să se schimbe. Trebuie să înțelegi cât de mult însemni tu pentru mine.

Aici și-a așternut capul pe pieptul meu și mi-a zis: „Iartă-mă! Am fost atât de răutăcioasă…”

– Te iubesc, am spus eu.

– Și eu te iubesc, mi-a răspuns ea.

– Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?

M-a privit în ochi cu un chip drăgălaș și mi-a spus: „Poate…Ieșim astăzi undeva în oraș?”

Eu am zâmbit și am zis: „Oh, bună idee!”

Acea întrebare a mea am continuat să o pun întreaga lună următoare. Am încetat să ne mai certăm. Iar apoi Kerry m-a întrebat: „Dar eu ce să fac? Cum să fac să devin pentru tine o soție mai bună?”

Și asta a distrus și ultimele „ziduri” dintre noi. Am început să discutăm sincer, să vedem ce vrem de la viață și cum să ne facem viața unul altuia mai ușoară și mai fericită. Desigur, nu am reușit să ne rezolvăm toate problemele.  Și nu pot să spun că după aceea nu ne-am mai certat niciodată. Însă s-a schimbat tonul pe care ne certam. Pe lângă faptul că ne certam mult mai rar, în certurile noastre nu mai era acea aprindere ca înainte. Pur și simplu am îndepărtat tot veninul  din certurile noastre. Când se întâmpla să ne certăm nu-l mai făceam pe celălalt să sufere.

Eu și Kerry am parcurs de atunci mai bine de treizeci de ani de căsnicie. Nu doar că o iubesc, dar îmi e atât de dragă… Îmi place să ne petrecem timpul împreună. Îi simt atât de tare lipsa când nu e lângă mine. Am mare nevoie de ea. Multe din acele diferențe dintre noi s-au transformat la un moment dat în niște calități, în punctele noastre forte, iar unele chiar au dispărut cu totul. Am învățat să avem grijă unul de altul și, cel mai important, am găsit dorința de a face acest lucru.

Căsnicia nu e o treabă deloc ușoară. Dar și să fii părinte e greu și să te menții în formă e greu, chiar și să scrii cărți e greu. Și toate lucrurile importante din viață m-au făcut să înțeleg că nu e ușor. Dar să treci prin viață cu cineva aproape e cel mai de preț dar. Am mai înțeles și că viața de familie e cea care vindecă toate părțile rele ale caracterului nostru, părți pe care le avem cu toții.

Cu timpul, am înțeles că experiența noastră a fost tabloul celei mai mari lecții despre căsnicie. Întrebarea pe care fiecare dintre soți ar trebui să i-o adreseze jumătății lui este aceasta: „Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?” Aceasta este iubirea. Am scris și eu câteva romane de dragoste în care a existat întotdeauna o dorință, unde mereu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Ideea e că dacă „au trăi fericiți” nu e rezultatul unei dorințe. Sau nu rezultatul acelei dorințe din romanele de dragoste obișnuite. Iubirea adevărată  nu e dorința de a-l domina pe celălalt, ci dorința de a-l vedea fericit. Uneori, chiar cu prețul propriei fericiri. Iubirea adevărată nu e încercarea de a face din obiectul iubirii copia fidelă a eului tău. Iubirea adevărată este deschiderea propriilor disponibilități de a avea grijă de cel de lângă tine și de a face totul cu răbdare, astfel încât să faci bine tuturor. Toate celelalte sunt niște variante de egoism.

N-aș îndrăzni să spun că situația mea și a lui Kerry se potrivește tuturor. Nu îndrăznesc să spun nici măcar că merită să salvezi chiar toate căsniciile. Însă sunt extraordinar de fericit pentru mine și pentru că familia mea stă încă pe picioare, că am o soție, care e cel mai bun prieten al meu, alături de care mă trezesc în fiecare dimineață. Și mai ales, sunt recunoscător pentru faptul că, din când în când, după zeci de ani, unul dintre noi încă se mai întoarce către celălalt și îl întreabă: „Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?” Și nu contează dacă ți s-a pus ție întrebarea sau tu ai întrebat, important e că la o asemenea întrebare merită să te trezești dimineața.

Traducere: Emanuel Vârdol

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.