Arhimandritul Mihail Daniliuc - De ziua națională, să sfințim „icoana României”

În fiecare an, la începutul lui decembrie, România își serbează ziua națională. Moment prielnic ceremoniilor, slujbelor religioase, paradelor militare, menite să dea însemnătate și fast sărbătorii. În ultimii ani, mass-media a lansat adevărate campanii, încercând să ne sensibilizeze față de valorile, simbolurile sau aspectele ce ne definesc ca neam. Nu e un lucru nou, căci Biserica dintotdeauna le-a propovăduit. Frecventă a devenit arborarea drapelului nu doar de către instituțiile publice, de biserici, ci și de cei ce nu se rușinează să se numească patrioți, iubitori ai istoriei și simbolurilor naționale. Au început să apară – timid, ce-i drept – câte un steag agățat de un balcon ori la intrarea unei case, mașini împodobite cu stegulețe sau panglici roşii, galbene şi albastre. Tinerii – studenții, îndeosebi – adepți ai unor mișcări de deșteptare a simțământului patriotic, și-au făcut din drapel multiple accesorii vestimentare; a ajuns chiar un trend să porți un tricou sau o ie cu însemnele tricolore. Sunt chestiuni mișcătoare, îndeosebi acum, când stindardul românesc parcă flutură mai frumos, iar culorile lui ne picură emoție în suflete.

De ce sfințește Biserica steagul?

Așadar, ce-i cu o asemenea „modă”? Oare e bine să ne folosim tricolorul în astfel de împrejurări? Dacă o facem din simțăminte de recunoștință față de înaintași, nu cred că săvârşim o faptă rușinoasă. Dacă ne iubim trecutul și pe confrații căzuţi în luptele pentru unitate și demnitate, este, cred, chiar o datorie. Dar, dacă o privim doar ca pe chestiune de bonton, atunci ar fi bine să ne abținem, căci tricolorul reprezintă o sinteză a istoriei țării, un simbol al întregului popor, amintindu-ne despre trecutul, prezentul și viitorul lui. Toate aceste aspecte se cuprind, în chip nespus de frumos, în rugăciunea de sfințire a drapelului național, slujbă la care, cel puţin în ultimul timp, nu foarte mulți credincioși au participat. Așadar, una dintre rugăciuni glăsuiește: „Atotputernice și preaveșnice Dumnezeul nostru… caută cu ochiul Tău cel îndurat asupra noastră și acest steag cercetează-l cu binecuvântarea Ta cea cerească. Binecuvintează-l și sfințește-l ca să fie credincioasei tale oști biruință asupra vrăjmașilor celor potrivnici, iar credincioșilor Tăi, care nădăjduiesc spre Tine, să le fie sigură nădejde de biruință, îndrăzneală și tărie și să li se arate semn de veselie și de biruință asupra vrăjmașilor”.

Poate vă veți întreba de ce Biserica a alcătuit o astfel de rânduială de binecuvântare și sfințire a steagului? Răspunsul ni l-a oferit Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejean, cu prilejul unor sărbători religioase de astă vară când a avut binecuvântata inițiativă să împartă credincioșilor sute de steaguri tricolore: „mai întâi, să spunem că drapelul nostru al creştinilor, în primul rând, este Sfânta Cruce şi că sub acest drapel Mântuitorul a biruit moartea pe Golgota. Ei, tot aşa şi sub drapelul românesc mulţi din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă. Deci, ar trebui ca generaţia de astăzi să nu uite lucrurile acestea, pentru că drapelul românesc a fost dintotdeauna sfinţit. Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front. Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt, iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei a doua oară cu sângele lor. De aceea nu este o simplă pânză care flutură în vânt, ci este un simbol, este o icoană a României”. Mulțumindu-i cu recunoștință arhipăstorului Bisericii lui Hristos din ținuturile Covasnei și Harghitei pentru emoționantul răspuns, să adăugăm că steagul e România – pământ binecuvântat, stropit cu sângele înaintașilor jertfiţi pe altarul libertăţii și demnității.

Aripa tricoloră a Arhanghelului Gavriil

Că stindardul național i-a inspirat pe mulți făuritori de valori nepieritoare o dovedesc acțiunile lor, de-a dreptul surprinzătoare. Bunăoară, v-ați întrebat de ce inegalabilul Ciprian Porumbescu a testamentat să i se pună pe mormânt drapelul ţării? De ce Nicolae Grigorescu, la Agapia, a pictat aripa Arhanghelului Gavriil în roşu, galben şi albastru? Nu din emfază, nici împlinind o modă, ci din profunde simțăminte patriotice. Și dacă tot veni vorba de patriotism: oare este un păcat să-ți iubești patria, să-i dorești și să lupți pentru propășirea ei și pentru unitatea compatrioților? Cine se gândește astăzi la idealul sfânt al unității, cerut de Hristos în genunchi înaintea Tatălui Ceresc? Nicolae Iorga, în timpul săvârşirii Tainei Cununiei, când preotul le punea cununiile, a strâns-o de mână pe mireasa lui, Ecaterina Bogdan, şoptindu-i: „De acum voi lupta toată viaţa pentru Unirea Transilvaniei cu România”. Și-a înfrățit slujba Cununiei cu dorinţa sfântă de unitate a neamului său. Mi se pare cu totul emoționant! Cine ar face astăzi așa ceva?

Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru

Aș vrea să cred că mai interesează pe cineva dacă ești ori nu patriot. Din păcate, nici nu știi dacă e bine sau nu să fii, iar dacă totuși ești, eviţi să te vădești, ca să nu-i șochezi pe ceilalţi, sfârșind prin a fi catalogat drept caraghios. Dar să nu uităm că la noi, la români, patriotismul a reprezentat firul care i-a adunat pe toți, dintr-o credință, istorie și-un neam, dintr-un ideal și o suferință comună. Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Frumos spunea Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Urmând îndemnul marelui romancier, să învățăm să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să arborăm stindardul românismului cu bucurie și nădejde, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele ce ne-a odrăslit căci, așa cum spunea Lucian Blaga „nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

Sursa: Doxologia