†
TEOFAN
Prin
Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei
şi Bucovinei
Iubiţilor
preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri
şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia
Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în
Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
Iubiți
frați preoți, Drept-măritori creștini,
Suntem
îmbrăcați în aceste zile cu veșmântul bucuriei sfinte pe care
ne-o aduce de fiecare dată sărbătoarea Nașterii Domnului,
coborârea lui Dumnezeu printre oameni. Este o bucurie ce ne cuprinde
ascultând colindele strămoşeşti, participând la frumoasele
slujbe din aceste zile şi întâlnindu-ne cu cei dragi. Trăim un
popas duhovnicesc de tihnă şi lumină în drumul zbuciumat al
vieţii noastre de zi cu zi. Această bucurie ce ne cuprinde este
însă mai adâncă şi mai reală decât ne poate oferi lumea
aceasta: ea este un dar pe care ni-l trimite Dumnezeu cu prilejul
Naşterii Fiului Său în ieslea Betleemului. Dumnezeu Însuşi este
izvorul bucuriei noastre, Cel Care „aşa a iubit lumea, încât pe
Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică”[1].
Întruparea
Fiului lui Dumnezeu şi Naşterea Lui din Preasfânta Fecioară Maria
reprezintă fundamentul credinţei şi al bucuriei noastre: „Dumnezeu
Se face om pentru ca pe om să-l facă dumnezeu”[2], mărturisesc
Părinţii Bisericii, începând cu Sfântul Atanasie cel Mare. Prin
Întrupare, Cuvântul lui Dumnezeu intră în istorie, îşi
însușește firea noastră omenească, aşa cum se afla aceasta ca
urmare a păcatului strămoşilor noştri, adică cuprinsă de
stricăciune şi moarte, devenind om asemenea nouă, afară de păcat,
pentru a ne redeschide calea spre nestricăciune, spre sfinţenie şi
împărtăşire de viaţa dumnezeiască.
Iubiţi
credincioşi,
Dumnezeieştile
Scripturi dau mărturie cu privire la pregătirea proniatoare a
omenirii în vederea primirii Fiului lui Dumnezeu întrupat: „După
ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a
vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de
pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a
toate şi prin Care a făcut şi veacurile”[3]. Cu toate că
Dumnezeu S-a descoperit şi a vorbit oamenilor prin proorocii şi
drepţii Vechiului Testament, rânduind porunci şi legi, El nu ne-a
mântuit şi nu ne mântuieşte prin acestea, deoarece o lege nu
poate da viaţă prin ea însăşi, ci ne mântuieşte prin Însuşi
Fiul Său: „În creştinism nu se poate vorbi propriu-zis de o
«învăţătură mântuitoare» şi nu ne mântuim printr-o lege,
nici măcar prin legea Vechiului Testament, ci prin Persoana lui
Iisus Hristos”[4], ne spune Părintele Dumitru Stăniloae.
Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, ca Persoană, S-a întâlnit cu
noi prin Întrupare, întrucât S-a făcut deofiinţă cu noi. Fiind,
în acelaşi timp, şi Dumnezeu adevărat, în măsura în care Îi
urmăm Lui şi ne unim cu El, ne face şi pe noi biruitori asupra
stricăciunii şi asupra morţii.
Odată
ce Cuvântul lui Dumnezeu „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit
între noi”[5] rămâne permanent împreună cu noi, aşa după cum
El Însuşi ne-a încredinţat: „Iată Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacului”[6].Aşadar, Dumnezeul
nostru este un Dumnezeu viu, personal, prezent în fiecare clipă a
vieţii noastre, după cum mărturiseşte şi Apostolul Neamurilor că
„Iisus Hristos, ieri şi astăzi şi în veci, este acelaşi”[7].
Drept-măritori
creștini, iubiţi şi iubitori de Hristos,
Mărturisirea
că Dumnezeu „S-a coborât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul
Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”[8] este adevărul
fundamental al vieţuirii noastre creştine. Împreună cu taina
Răstignirii și a Învierii Sale, Întruparea Domnului constituie
izvorul de viață al omului aici, pe pământ, și în veșnicie.
Fără acest izvor, omul ar fi în rătăcire continuă, debusolat și
confuz, lipsit de orice urmă de bucurie adevărată, de sens
autentic în viață.
Aici,
pe pământ, noi oamenii suntem chemați a ne lăsa cuprinși în
ființa noastră lăuntrică de adevărul Întrupării, Răstignirii
și Învierii Domnului Hristos. Aceasta nu înseamnă numai
acceptarea de către mintea noastră a acestui adevăr, ci
disponibilitatea noastră de a-L primi în noi înșine pe Hristos
Domnul Cel Întrupat, Mort și Înviat.
Viața
creștină nu se reduce la o înșiruire de legi, rânduieli,
interdicții sau îngăduințe. Ea este mai mult decât atât: este
viaţă şi comuniune de iubire. „Postul, privegherea, citirea
Scripturii, lipsa de îmbrăcăminte și alte lucruri necesare nu
constituie desăvârșirea”[9], ne spune Sfântul Ioan Casian. Ele
„sunt mijloace ale desăvârșirii fiindcă scopul ultim al
practicii acestora nu constă în ele însele, ci prin ele se ajunge
la scop”[10].
„Adevăratul
scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt al
lui Dumnezeu”[11], mărturisește Sfântul Serafim de Sarov. Vedem
aici răspunsul la întrebările foarte des întâlnite: De ce nu am
bucurie? De ce nu mă simt împlinit? De ce cad în deznădejde deși
postesc, mă rog, fac milostenie? Pentru că postul, rugăciunea sau
milostenia le-am transformat în scop, nu cale către adevăratul
țel, singurul pentru care trebuie luptat: dobândirea Duhului Sfânt,
viața în Hristos, simțirea iubirii Tatălui Ceresc pentru noi și
pentru întreaga lume.
Dumnezeu
„nu ne cere să ne schimbăm îmbrăcămintea, ori să ne
primejduim sănătatea, sau să facem vreo bravură care întrece
puterile noastre”[12], spune Sfântul Nicolae Cabasila. Dumnezeu
dorește ca „rămânând acasă așa cum suntem și nepierzând
nimic din avuția noastră, să petrecem cugetând întruna la legea
Domnului”[13].
„A
cugeta la legea Domnului” înseamnă a recunoaște că fără El nu
putem face nimic adevărat, frumos, adânc și veșnic. Înseamnă a
ajunge la convingerea lăuntrică de nezdruncinat că Hristos este
totul în viața noastră. El ne dă viață, ne luminează, ne
apără, ne călăuzeşte, merge cu noi pe cale. El ne ridică din
cădere, ne întărește când suntem slabi, ne smerește când
suntem mândri, ne iartă, ne binecuvintează, ne iubește ca
Dumnezeu, adică infinit mai intens și adevărat decât o poate face
un om. Conștiința că nimic nu ni se întâmplă fără o rațiune
duhovnicească, că nimic nu-i mai de preț ca legătura cu Hristos,
deschide calea încrederii în El, a convingerii că totul este în
mâna Lui.
Iubiţi
credincioşi,
Iubirea
de Dumnezeu și de oameni este trăită la cea mai mare intensitate
în Biserică prin Dumnezeiasca Euharistie. În aceasta „viața
credinciosului se împletește cu viața lui Dumnezeu. Omul se aduce
pe sine lui Dumnezeu și Dumnezeu vine și Se sălășluiește în
om”[14].
Din
Biserică, omul este chemat să prelungească Euharistia în orice
moment al vieții sale. În viața de mănăstire sau în cea de
familie, omul lasă loc lui Dumnezeu să lucreze în viaţa lui, iar
Dumnezeu le împlinește pe toate bine și adevărat, chiar dacă
omul nu înțelege întotdeauna voința lui Dumnezeu privitoare la
sine, la cei din jur, la evenimentele care au loc în lume.
În
acest duh al prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se cuvine să
înțelegem sărbătoarea Nașterii Domnului Hristos. În ritm de
colind, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru anul care tocmai se
încheie, cerându-i ajutor și pentru anul care vine. Vremurile nu
sunt ușoare nici pentru Biserică, nici pentru țară, nici pentru
lume. Avem nădejdea sfântă că, mărturisind dreapta credință,
rămânând în comuniune unii cu alții în Biserica Sa
dreptmăritoare, rugăciunea nelipsind din viața noastră, Dumnezeu
ne va întări să mergem mai departe pe marea vieții acestei lumi
către Împărăţia cea nestricăcioasă.
Spun
aceasta şi pentru că, în ultima perioadă, pacea unor mănăstiri
şi parohii a fost tulburată de anumite persoane care au atitudini
nepotrivite în legătură cu Sfântul şi Marele Sinod ce a avut loc
în Creta în luna iunie a acestui an. Dacă dezbaterile în duhul
păcii, al dragostei şi al adevărului au fost şi sunt potrivite şi
necesare în Biserică, decizia unora de a se aşeza în afara
Bisericii prin nepomenirea ierarhului şi prin neparticiparea la
sfintele slujbe este împotriva comuniunii, a adevărului şi a
dragostei, precum şi împotriva rânduielilor bisericeşti şi
canonice. Pe această cale, vă adresez tuturor îndemnul de a rămâne
în Biserică, în duh de comuniune şi dragoste, lucrând la
mântuirea noastră, prin mărturisirea dreptei credinţe, zidindu-ne
şi ajutându-ne unii pe alţii.
Dumnezeu
să vă binecuvânteze pe toți cu bucuria păstorilor din Betleem și
a magilor care L-au descoperit pe Domnul Hristos! Dumnezeu să vă
dăruiască ajutorul Său în tot ceea ce faceți bine și adevărat
în mănăstiri, în parohii și în viața de familie! Dumnezeu să
ne dăruiască tuturor puterea de a ne alătura corului îngerilor de
la Peștera din Betleem, și din toată inima să rostim: „Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni
bunăvoire!”[15].
Al
vostru părinte și frate întru Hristos Dumnezeu,
†
TEOFAN
Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei
Note
bibliografice
1.
Ioan 3, 16.
2.
Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, traducere din
grecește, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
colecția PSB, nr. 16, EIBMBOR, București, 1988, p. 182.
3.
Evrei 1, 1-2.
4.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2,
EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 109.
5.
Ioan 1, 14.
6.
Matei 28, 20.
7.
Evrei 13, 8.
8.
Simbolul de Credinţă, art. 3.
9.
Sfântul Ioan Casian, „Întâia cuvântare cu părintele Moise”,
VII, 3-4, în Aşezămintele mânăstireşti şi Convorbiri
duhovniceşti, traducere de Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1990, p. 312.
10.
Ibidem.
11.
Sfântul Serafim de Sarov, Scopul vieții creştine, Editura
Pelerinul, Iași, 1997, p. 25.
12.
Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv şi traducere de Pr.
Prof. Dr. Dumitru Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor,
Bucureşti, 1989, pp. 134-135.
13.
Ibidem.
14.
Georgios Mantzaridis, Morala creştină, traducere de diacon Cornel
Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2006, p. 128.
15.
Luca 2, 14.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu