Evanghelia
Matei
2, 1-12
Dacă
s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod
împăratul, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim,
întrebând: unde este împăratul iudeilor, Cel care s-a născut?
Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm
Lui. Şi auzind împăratul Irod, s-a tulburat şi tot Ierusalimul
împreună cu el; şi adunând pe toate căpeteniile preoţilor şi
cărturarii poporului, i-a întrebat: unde trebuie să se nască
Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul din Iudeea, căci aşa este
scris prin proorocul: şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda, nu
eşti nicidecum cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din
tine va ieşi Povăţuitorul, care va paşte poporul meu Israel.
Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei lămurit
în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a
zis: mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi,
dacă-L veţi afla, să mă vestiţi şi pe mine, ca să vin şi eu
să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe împărat, au plecat şi
iată steaua, pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea
lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Când
au văzut ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând
în casă şi văzând pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, s-au
aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat Lui; apoi,
deschizându-şi vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tămâie şi
smirnă. Dar, primind înştiinţare prin vis să nu se întoarcă la
Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
Sfântul
Nicolae Velimirovici – Predică
la Nașterea Domnului
Naşterea
lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu
Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în
pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi
nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el
acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind:
Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că
ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte
Fiu şi vei chema numele Lui Iisus căci El va mântui poporul Său
de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească
ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: Iată, Fecioara
va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui
Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu. Şi
deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit
îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi
cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut,
Căruia I-a pus numele Iisus”.
Cel
care, în ascultare şi smerenie, se apropie de Domnul Iisus Hristos
nu va mai dori niciodată să se despartă de El. Prima încercare
pentru un ostaş din oastea lui Hristos este lucrarea în ascultare
şi smerenie.
Lumea
cea nouă, zidirea cea nouă, omul cel nou: toate au început cu
ascultare şi smerenie. Lumea cea veche a călcat peste ascultarea de
Dumnezeu şi peste smerenia faţă de El şi prin aceasta a stricat
podul care lega pământul de cer. Materialele duhovniceşti pentru
reconstruirea acestui pod sunt, înainte de toate, ascultarea şi
smerenia.
Cât
timp Adam era bogat în ascultare şi smerenie, nu era cu putinţă
să faci deosebirea între duhul său şi Duhul lui Dumnezeu, între
voia şi gândurile sale şi cele ale lui Dumnezeu. El simţea, dorea
şi gândea nimic altceva decât întru Dumnezeu şi spre Dumnezeu.
Aşa cum îngerii lui Dumnezeu se aflau pururea înaintea lui
Dumnezeu, tot aşa era şi Adam într-o apropiere directă şi din
această apropiere se vedea Izvorul luminii, al înţelepciunii şi
al iubirii. El nu avea nevoie să aprindă o lumânare, vieţuind
chiar în Soarele Însuşi. Lumânarea sa nici nu ar fi ars, nici nu
ar fi dat lumină în lumina acelui Soare.
Dar
atunci când Adam a nesocotit ascultarea şi a pierdut smerenia –
şi acestea două se câştigă sau se pierd întotdeauna împreună
– atunci comunicarea sa directă cu Dumnezeu s-a rupt, podul s-a
prăbuşit şi el a căzut într-o întunecime înfricoşătoare,
nemişcată, în care el singur a trebuit să se lumineze, cu propria
sa lumânare – lumânarea pe care i-o dăduse Dumnezeu atunci când
dreptatea Lui l-a scos din Rai.
Atunci
el a început să facă o deosebire între el şi Dumnezeu, între
voia lui şi voia lui Dumnezeu, simţămintele lui şi cele ale lui
Dumnezeu – el nu numai că a început să facă şi să vadă o
deosebire, dar nu a mai fost în stare, decât numai uneori, în
clipele de iluminare, să-şi dea seama de asemănarea sa cu
Dumnezeu.
Doamne,
în ce stare, nenorocită şi necuprinsă, se află din pricina
neascultării şi a mândriei, cel care a fost făcut la început
după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi! Spune Filaret al
Moscovei în Omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică: „În
omul care se afla în starea fără de păcat chipul lui Dumnezeu era
izvorul binecuvântării; în omul căzut, era numai nădejdea
binecuvântării”. Doamne, suntem cu toţii urmaşii lui Adam,
toate mlădiţe mici din tulpina cedrului căzut care se ridicase
odinioară măreţ deasupra făpturilor lui Dumnezeu din Rai; mlădiţe
mici zdrobite de buruieni mari ale naturii nemiloase, sălbatice,
care crescuse ca un zid între el şi Izvorul iubirii fără de
moarte.
Vedeţi
numai cum, într-o singură clipă, neascultarea şi mândria
strămoşului omului schimbă pe dată întreaga zidire din jurul său
şi el se înconjoară de o oştire de neascultători şi mândri!
Pe
când Adam era ascultător şi smerit înaintea Ziditorului său,
totul în jurul său respira ascultare şi smerenie. Dar ce schimbare
a venit cât ai clipi din ochi! În momentul căderii lui Adam, el a
fost înconjurat de neascultare. Lângă el se afla neascultătoarea
Eva. Se afla mai marele care răspândea neascultarea şi mândria,
duhul neascultării – Satan. Se afla întreaga natură –
neascultătoare, răzvrătită şi plină de mânie.
Fructul,
care se topise până atunci cu dulceaţă în gura omului, a început
să-i surâdă cu amărăciune. Iarba, care se înfăşurase în
jurul picioarelor lui ca mătasea, a începuit să-l înţepe ca
acele. Florile, care se bucuraseră dăruindu-i mireasma lui să o
respire pentru Domnul, au început să se sufoce cu buruienile, ca
să-l îndepărteze pe om de ele. Fiarele sălbatice, care s-au
gudurat mai înainte în jurul lui ca mieluşeii, au început să
sară la el cu dinţii ascuţiţi şi cu ochii aprinşi de furie.
Totul s-a sălbăticit şi s-a împotrivit lui Adam. Şi cea mai
bogată dintre toate făpturile s-a simţit ca fiind cea mai săracă.
Înveşmântat mai întîi în slavă îngerească, s-a simţit acum
umilit, însingurat şi gol: atât de gol, că a fost silit să ia
din natură învelitori ca să-şi acopere goliciunea, atât cea
trupească, cât şi cea sufletească. A început să ia piei de la
animale şi frunze de copaci ca să-şi acopere trupul; şi pentru
sufletul său a început să ia de la toate făpturile – de la
făpturi! – cunoştinţe şi îndemânări. Cel care la început
băuse din Izvorul îmbelşugat al vieţii era acum silit să umble
cu animalele, să se plece în noroi ca să bea din adâncitură
pentru a-şi potoli setea trupească şi sufletească.
Priviţi
acum la Domnul Hristos. Este ascultare şi smerenie desăvârşită.
Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea şi smerenia îngerească;
Fecioara Maria – ascultare şi smerenie; Iosif – ascultare şi
smerenie; păstorii – ascultare şi smerenie; craii de la răsărit
– ascultare şi smerenie. Furtuni ascultătoare, vânturi
ascultătoare, soarele şi luna ascultătoare, oameni ascultători,
fiare ascultătoare, mormântul însuşi ascultător. Totul este
ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu, Noul Adam şi totul este
smerit înaintea Lui, căci şi El este ascultător faţă de Tatăl
Său, în chip desăvărşit şi este smerit înaintea Lui.
Se
ştie că, laolaltă cu tot ceea ce omul seamănă şi cultivă în
pământ, răsar îndată şi alte plante şi ierburi, care nu au
fost niciodată semănate, nici cultivate. Tot la fel este şi cu
faptele cele bune: poţi semăna şi cultiva ascultarea şi smerenia
cu mare grijă în sufletul tău şi vei vedea că un întreg buchet
de alte fapte bune vor răsări îndată lângă ele. Printre primele
vor fi simplitatea, atât în lăuntru, cât şi în afară.
Ascultătoarea şi smerita Fecioara Maria era împodobită în
acelaşi timp şi cu simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel
de adevărat şi pentru dreptul Iosif şi pentru Apostoli şi
Evanghelişti.
Priviţi
doar la simplitatea fără de asemănare cu care povestesc
Evangheliştii marile întâmplări din istoria mântuirii omului,
din istoria lumii! Vă puteţi închipui cu ce amănunte şi cu ce
înfumurare ar fi scris un scriitor din lume, de exemplu, despre
învierea din morţi a lui Lazăr, dacă ar fi fost de faţă la acel
întâmplare? Sau ce fel de dramă prozaică şi înfumurată ar fi
scris despre tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul lui Iosif
cel ascultător, smerit şi simplu, în clipa în care a descoperit
că fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei cu el, era
însărcinată? Aceasta se relatează în câteva propoziţii simple
de către evanghelist în Evanghelia de astăzi: „Iar naşterea lui
Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără
să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de
la Duhul Sfânt...”. Înainte de aceasta, evanghelistul dăduse
genealogia Domnului Iisus, sau mai precis, aceea a Dreptului Iosif,
de la tribul lui Iuda şi casa lui David. În această genealogie,
evanghelistul a înşirat oameni, născuţi din bărbaţi în chip
firesc, aşa cum se nasc pe pământ toţi oamenii muritori.
Apoi
el începe îndată să vorbească despre naşterea Domnului şi
zice: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost...”, ca şi
cum, cu acest „iar”, el vrea să arate chipul neobişnuit şi
minunat al naşterii Lui, cu totul fără de asemănare cu chipul
naşterii tuturor strămoşilor mărturisiţi ai lui Iosif.
Maria,
mama Lui, era logodită cu Iosif. În ochii lumii, această logodnă
era văzută ca o introducere în viaţa unui cuplu căsătorit; dar
în ochii Mariei şi ai lui Iosif nu era acelaşi lucru. Cerută cu
lacrimi de la Dumnezeu, Fecioara Maria a fost făgăduită lui
Dumnezeu prin jurământul părinţilor săi. Cât despre ea, aceasta
a primit cu voia ei jurământul făcut de către părinţii ei, după
cum se vede în anii cei mulţi de slujire în Templul din Ierusalim.
Dacă şi-ar fi urmat chemarea, fără îndoială că şi-ar fi
petrecut tot restul zilelor vieţii ei în templu, întocmai ca Ana,
fiica lui Fanuel (Luca 2: 36-37), dar legea a hotărât altceva şi
aşa a trebuit să fie. Ea a fost logodită cu Iosif nu ca să
vieţuiască în căsătorie cu el, ci pentru a scăpa de căsătorie.
Toate amănuntele acestei logodne şi înţelesul ei se află în
Predania Bisericii. Şi dacă oamenii ar aprecia tradiţia cu privire
la Maica Domnului, la dreptul Iosif şi la toţi oamenii împreună
lucrători cu aceştia şi care sunt pomeniţi în Evanghelie, atât
de mult cât apreciază ei tradiţiile – unele dintre ele dintre
cele mai crunte – despre căpeteniile, conducătorii şi înţelepţii
acestei lumi, sensul logodnei Preasfintei Fecioare Maria cu Iosif ar
fi desluşit tuturor.
Sfântul
Ignatie spune că Fecioara ar fi fost logodită „ca naşterea Lui
să fie tăinuită în faţa diavolului; ca diavolul să creadă că
El S-a născut dintr-o femeie căsătorită şi nu dintr-o fecioară”.
Şi aceasta se află în Comentariu la Matei al lui Ieronim şi în
adoua omilie la Bunavestire al Sfântului Grigorie al Neocezareei.
„Fără
să fi fost ei înainte împreună...”. Aceste cuvinte nu înseamnă
că după aceea cei doi au fost împreună ca bărbat şi femeie, ori
că aceasta a fost în mintea Evanghelistului. În acest caz,
Evanghelistul este interesat doar de naşterea Domnului Iisus şi
nimic altceva şi el scrie cuvintele de mai sus pentru a arăta că
naşterea Lui a avut loc fără să fi fost ei împreună ca bărbat
şi femeie.
De
aceea înţelegeţi cuvintele înţelepte ale Evanghelistului ca şi
cum el ar fi scris: „şi fără să fi fost ei înainte împreună
s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Numai de la
Duhul Sfânt putea fi zămislit Cel care, în mijlocul împărăţiei
întunericului şi răului, urma să afle Împărăţia Duhului
luminii şi dragostei. Cum ar fi fost cu putinţă să-Şi
îndeplinească menirea Dumnezeiască pe pământ, dacă El ar fi
venit pe pământ prin toate căile pământeşti obişnuite,
împiedicat de păcat ca ei şi simţind duhoarea urâcioasă a
stricăciunii care aduce moartea, aşa cum se întâmplă cu toţi?
În cazul acesta, vinul nou ar fi avut mirosul burdufurilor vechi de
vin şi Cel care venise să mântuiască lumea ar fi avut nevoie de
mântuire. Lumea s-ar putea mântui numai printr-o minune a lui
Dumnezeu; aceasta era credinţa tuturor oamenilor de pe pământ. Şi
atunci când se lucrează minunea lui Dumnezeu, ea nu trebuie pusă
la îndoială, ci primită şi trebuie căutat în ea leac şi
mântuire.
Cum
a răspuns Iosif când a aflat despre sarcina Fecioarei Maria?
„Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a
voit s-o lase în ascuns”. Vedem că el a fost în ascultare de
legea lui Dumnezeu. El a împlinit voia lui Dumnezeu căci până
atunci aceasta fusese revelată iudeilor. Şi el a fost smerit
înaintea lui Dumnezeu. „Nu te face drept”, atenţionează
înţeleptul Solomon (Sirah 7:5). Cu alte cuvinte: nu sili la prea
multă dreptate pe cei care păcătuiesc. Ci, caută să simţi
slăbiciunea ta şi propriile tale păcate şi sârguieşte-te cu
milostivire să uşurezi judecarea păcătoşilor. Insuflat cu acest
duh, Iosif nu a vrut să o vădească pe Fecioara Maria spre judecată
pentru presupusul păcat: „şi nevrând s-o vădească, a voit s-o
lase în ascuns”. Acest plan al său ne arată ce fel de om era
Iosif, chip de dreptate şi milostivire desăvârşită, cum putea să
ne arate vechea Lege. La el totul era simplu şi lămurit, aşa cum
putea fi în sufletul unui om cu frică de Dumnezeu.
Dreptul
Iosif aflase doar o cale potrivită când a venit cerul în planul
său cu o poruncă neaşteptată: „Şi cugetând el acestea, iată
îngerul Domnului i s-a arătat în vis grăind: Iosife, fiul lui
David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit
într-însa este de la Duhul Sfânt”. Îngerul Domnului, care mai
înainte vestise Preacuratei Fecioare venirea în lume a Dumnezeului
Om, vine acum să lumineze calea înaintea Lui şi să o bătătorească
sub picioarele Lui. Îndoiala lui Iosif era o piedică în calea Lui
– o piedică foarte grea şi primejdioasă care trebuia
îndepărtată. Pentru a arăta cât de lesne le este puterilor
cereşti să facă lucruri care sunt cu neputinţă pentru oameni,
îngerul nu i-a apărut lui Iosif într-o viziune, ci într-un vis.
Cu aceste cuvinte către Iosif fiul lui David, îngerul a vrut să-l
răsplătească şi să-l atenţioneze în acelaşi timp. Ca urmaş
al Împăratului David: „tu trebuie să te veseleşti de această
taină sfântă şi să o înţelegi mai bine decât alţii”.
Dar
cum este aceasta că îngerul se referă la Fecioară ca logodnica
lui: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta”? La fel a spus
Domnul de pe Cruce mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” şi
către ucenicul Său: „Iată mama ta!” (Ioan 19:26-27). Cu
adevărat, cerul se lipseşte de cuvinte şi nu spune nimic de
prisos. Dacă nu ar fi fost necesar să se spună aceasta, de ce a
spus-o îngerul? Dacă numind-o pe Maria logodnica lui Iosif este
pentru unii necredincioşi un motiv de poticneală, aceasta este
tocmai ocrotirea curăţiei împotriva puterilor necurate. Întrucât
cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate numai de către oameni, ci
de către toate lumile, atât bune, cât şi rele. Cel care doreşte
să pătrundă în inima tuturor tainelor lui Dumnezeu, trebuie de
asemenea să primească planurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile
cele văzute şi nevăzute.
„Că
ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.Aceasta este
lucrarea lui Dumnezeu şi nu a omului. Nu te uita la fire, nici să
nu te înfricoşeze legea. Aceasta este lucrarea Celui care este mai
mare decât firea şi mai puternic decât legea, fără de care firea
ar fi lipsită de viaţă şi nici nu ar avea tăria legii.
Din
ceea ce i-a spus îngerul lui Iosif, se vede lămurit faptul că
Fecioara Maria nu-i spusese nimic despre întâlnirea ei de mai
înainte cu marele Arhanghel, cum este la fel de lămurit faptul că
acum, când Iosif avea de gând să o izgonească, ea nu s-a apărat
în nici un chip. Vestea îngerului, la fel cu toate tainele cereşti
care i-au fost dezvăluite treptat, ea le păstra „punându-le...
în inima sa”(Luca 2:19; cf. 2:51).
În
credinţa şi ascultarea faţă de Dumnezeu, ea nu s-a dat înapoi de
la nici o umilire faţă de oameni. „Dacă îndurările mele sunt
plăcute lui Dumnezeu, de ce nu le-aş îndura?”, au spus mai
târziu mucenicii creştini. Vieţuind în rugăciune necurmată şi
cugetând la Dumnezeu, Precurata putea spune şi ea: „Dacă
umilirea mea este bine plăcută lui Dumnezeu, de ce nu aş îndura-o?
numai să fiu dreaptă înaintea lui Dumnezeu, cine cunoaşte inima
şi lumea poate face ce vrea cu mine”. Ea ştia bine că oamenii
nu-i puteau face nimic dacă Dumnezeu nu îngăduia. Ce smerenie
aleasă este aceasta înaintea Dumnezeului celui viu şi ce dragoste
minunată faţă de voia Lui! Şi mai mult – ce duh viteaz se vede
în această fecioară aleasă: „Cine este omul cel ce se teme de
Domnul” (Psalm 24/25:13).
Pe
când cei păcătoşi din zilele noastre ca şi în toate vremurile
aduc mărturisitori mincinoşi ca să mărturisească pentru ei,
Fecioara Maria, care nu a avut bărbat care să mărturisească
pentru ea, ci numai pe Dumnezeu Cel Atotputernic, ea nu s-a apărat;
nu s-a tulburat, ci a rămas liniştită – şi a aşteptat ca
Dumnezeu, la vremea Lui cea bună să o lămurească. Şi Dumnezeu
S-a grăbit să lămurească alegerea Lui. Acelaşi înger care îi
descoperise marea taină a zămislirii ei s-a grăbit să vorbească
acum în locul Fecioarei celei tăcute. Apoi i-a tălmăcit lui Iosif
ceea ce deja se întâmplase şi îngerul a mers mai departe şi i-a
spus ceea ce urma să fie:
„Ea
va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus căci El va mântui
poporul Său de păcatele lor”. Hrisostom spune: „El nu spune:
ea îţi va naşte fiu, ci pur şi simplu va naşte, pentru că ea nu
naşte numai pentru el, ci pentru lumea întreagă”. Îngerul i-a
spus lui Iosif să se poarte cu Noul-Născut ca şi cum ar fi tatăl
Lui adevărat şi de aceea el spune: „şi vei chema numele Lui
Iisus”, care înseamnă „Mântuitor” şi de aceea următoarea
vorbire începe cu Ccăci”, însemnând: Îl vei numi „Mântuitor”,
„căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”.
Arhanghelul
este vestitorul curat al lui Dumnezeu. El vorbeşte ceea ce află de
la Dumnezeu; el vede adevărul în Dumnezeu. Pentru el, firea, cu
toate legile ei, este ca şi cum nu ar exista. El cunoaşte numai
Atotputernicia Dumnezeului Celui viu, aşa cum şi Adam o cunoştea
odinioară.
Spunând:
„El va mântui poporul Său de păcatele lor”, Arhanghelul a
prevestit cele mai mari lucrări ale lui Hristos. Hristos urma să
vină şi să mântuie oamenii, nu de vreun rău din afară, ci de
cel mai mare rău, de păcat, care este pricina tuturor relelor din
lume. El trebuie să mântuiască pomul omenirii nu de o mulţime de
omizi care tăbărăsc asupra lui într-un an, ci de viermele de la
rădăcină, de la care se ofileşte copacul întreg. El nu vine ca
să mântuiască omul de oameni, ori de popoare, ci ca să mântuiască
toţi oamenii şi toate popoarele de Satan, semănătorul şi
stăpânul păcatului. El nu vine ca fraţii Macabei, ori Baraba, ori
Bar-Kohba, pentru a stârni răzvrătire împotriva romanilor, care
năvăliseră ca o mulţime de omizi asupra poporului iudeu ca să-l
pustiască, ci ca un doctor fără de moarte şi al lumii întregi,
înaintea venirii căruia israelitenii şi romanii, grecii şi
egiptenii şi toate popoarele de pe pământ, bolnavi şi mai mult
decât bolnavi, se slăbănogeau datorită unuia şi aceluiaşi
microb - păcatul.
Hristos
urma mai târziu să împlinească desâvârşit prevestirea
Arhanghelului. „Iertate îţi sunt păcatele”a fost rostirea
biruitoare peste întreaga Sa preoţime pământească din rândul
oamenilor. Aceste cuvinte cuprindeau atât numirea bolii, cât şi
leacul izbăvitor. (...). Iosif a fost cel dintâi muritor din Noua
Zidire, care a fost vrednic să cunoască scopul adevărat al venirii
Răscumpărătorului şi esenţa adevărată a preoţiei Lui.
Ceea
ce i-a spus Arhanghelul lui Iosif până acum este îndeajuns pentru
acesta, care asculta de această poruncă nouă şi directă de la
Dumnezeu, pentru a pune capăt gândurilor şi planului său de a o
alunga pe Maria. Cerul porunceşte - Iosif ascultă. Dar nu este
calea obişnuită a cerului de a porunci oamenilor fără chemarea de
a înţelege şi a răspunde liber. Voia lui Dumnezeu a fost dintru
început ca omul să fie liber în lucrările sale.
În
libertate, în alegerea liberă a omului, se sălăşluieşte toată
frumuseţea fiinţei omeneşti. Fără libertate, omul ar fi doar un
lucru nefiresc, înrobit al zidirii lui Dumnezeu, stăpânit şi pus
în mişcare doar de către voia şi puterea Lui. În natură se află
multe lucruri de acest fel făcute de Dumnezeu, dar El a sortit
omului un loc aparte, dându-i libertatea de a hotărî pentru
Dumnezeu sau împotriva Lui, pentru viaţă ori pentru moarte. O
sălăşluire plină de cinste şi în acelaşi timp de primejdie. De
aceea porunca pe care Dumnezeu o dă lui Adam nu este deloc simplă:
„Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”şi Dumnezeu
adaugă îndată: „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei
muri negreşit”(Facerea 2:16-17). În această ultimă parte a
poruncii, Dumnezeu dă omului mintea pentru a înţelege şi o
pricină pentru voia lui, ca să nu mănânce din pomul oprit –
„căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”.
Îngerul
face acum la fel ca şi Iosif. Primind porunca de a o lua pe Maria şi
de a nu o alunga şi aflând el că rodul pântecelui ei feciorelnic
era de la Duhul Sfânt, Arhanghelul îi aminteşte lui Iosif de
proorocirea desluşită a marelui prooroc: „Iată, fecioara va lua
în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui
Emanuel”(Isaia 7:14) şi Matei adaugă această lămurire mai
limpede: „care se tâlcuieşte: cu noi este Dumnezeu”.
Ceea
ce s-a spus deja: „şi vei chema numele lui Iisus”nu se
împotriveşte cu ceea ce se spune aici: „şi vor chema numele lui
Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu”. În primul caz
lui Iosif i se spune să dea numele Lui Iisus (Mântuitor) şi în
cel de-al doilea caz se lămureşte faptul că pruncul se va numi de
către popoare şi neamuri Emanuel („cu noi este Dumnezeu”). Atât
un nume cât şi celălalt, fiecare în felul său, vădeşte
scopului pentru care Hristos vine în lume şi rostului Său în
această venire. El va veni ca să ierte păcatele, să-i miluiască
pe oameni şi să-i mântuiască de păcat şi astfel se va numi
Mântuitor - Iisus.
„Cine
poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?”(Marcu 2:7).
Nimeni în lume; nimeni în cer, nici pe pământ nu are dreptul să
ierte păcatele şi să mântuiască de păcat decât numai Dumnezeu
Însuşi, deoarece păcatul este viermele din inima bolii acestei
lumi. Nimeni nu cunoaşte grozăvia nemărginită a păcatului mai
mult ca Dumnezeu, care este fără de păcat; şi nimeni nu poate
scoate afară viermele păcatului decât numai Dumnezeu.
Astfel,
aşa a iertat Iisus păcatul şi astfel i-a făcut pe oameni întregi.
El este Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dacă cineva ar rândui
numele în ordine firească, numele „Emauel” ar veni înaintea
numelui „Iisus”. Pentru ca Nou-Născutul să poată împlini
lucrarea de mântuire, El trebuie să fie Emanuel – să vină ca
Dumnezeu în mijlocul nostru. Dar, oricum ar fi, aceste nume au
acelaşi sens: Emanuel este Mântuitorul şi Mântuitorul este
Emanuel.
În
orice caz, un lucru este mai lămurit decât toate celalate din lume
şi anume că nu există nici un fel de mântuire în lumea aceasta
dacă Dumnezeu nu vine în această lume şi că nu există nici
vindecare, nici mântuire pentru noi oamenii dacă Dumnezeu nu este
cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis frumos, ci cu noi aşa
cum suntem noi - cu un suflet aşa cum avem noi, un trup aşa cum
avem noi, în sărăcie şi suferinţă ca noi şi în cele din urmă,
în aceea că suntem noi cei mai deosebiţi de Dumnezeu - în moarte
aşa ca noi.
De
aceea, fiecare credinţă care arată că Dumnezeu nu a venit în
trup şi că El nu poate să vină în trup este neadevărată,
întrucât o asemenea credinţă Îl prezintă ca o mamă vitregă şi
nu ca o mamă. Îl prezintă ca fiind slab, deoarece Îl ţine
întotdeauna în spatele celei mai mari lupte – lupta cu Satan,
păcatul şi moartea.
Satan
trebuie să fie legat; prima creştere a păcatului trebuie smulsă
din sufletul omului; limba şarpelui morţii trebuie să fie zdrobită
– trebuie să se facă o lucrare mai mare şi mai grea decât aceea
a lui Atlas purtând lumea pe umerii săi. Dumnezeul nostru a purtat
această luptă şi a dus-o biruitor.
Oamenilor
de alte credinţe le este teamă, chiar şi în gândurile lor, să
permită zeilor lor o asemenea luptă, în care împotrivitorii lor
ar putea ieşi biruitori. Ce fel de mamă ar fi aceea care nu s-ar
îndrepta spre pământ din iubire pentru copilul ei, să-l mângâie,
să-l legene şi să-i murmure încet un cântec? Şi cu atât mai
mult dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de fiare sălbatice?
O Doamne, iartă-ne nouă întrebările acestea! Cum ai putea să fii
Tu Ziditorul Milostiv al lumii şi să nu Te cobori peste noi în
milostivirea Ta? Cum ai putea Tu, numai de la o depărtate înnegurată
şi neîndurerată, să fi privit către ticăloşia noastră şi să
nu ne fi răcorit pe noi în focul nostru şi nici să ne fi aşezat
în adăpostul în care suntem atacaţi de fiare sălbatice?
Cu
adevărat, Tu ai coborât printre noi şi Te-ai smerit chiar mai jos
decât o cere oricare fel de dragoste pământească. Tu Te-ai născut
în trup, pentru a trăi şi a mântui pe cei care se află în trup;
Tu ai băut din paharul suferinţei tuturor făpturilor Tale,
neîmpărtăşind cu nimeni acest pahar al părtăşiei amare, ci
numai Tu singur ai golit-o. De aceea Tu eşti Mântuitorul nostru,
pentru că Tu ai venit Dumnezeu printre noi; Tu ai venit Dumnezeu
printre noi pentru că Ţie Ţi-a stat în putinţă să fii
Mântuitorul nostru. Slavă Ţie, O Iisuse Emanuel al nostru!
*
* * * * * *
Să
ne întoarcem la Iosif: cu frică şi cu cutremur el a văzut tot mai
desluşit că se ţesea în jurul lui o ţesătură mai pătrunzătoare
decât lumina soarelui şi mai atotcuprinzătoare decât aerul; o
ţesătură a cărei pânză este Atotputernicul şi îngerii şi
întreaga zidire sunt firele de mătase.
Au
căzut sorţii omului ca să slujească drept unealtă a lui Dumnezeu
în mijlocul acestei ţesături a Noii Zidiri. În acelaşi timp omul
nu este conştient că Dumnezeu lucrează prin el, omul este slab şi
neputincios, şovăielnic şi cu băgare de seamă. Dar atunci când
un om simte că Dumnezeu l-a luat în mâinile Sale, aşa cum
fierarul ia fierul ca să facă o potcoavă, el se simte în acelaşi
timp şi puternic şi smerit, hotărât în lucrările sale şi
sprijinit de către Dumnezeul lui.
Când
Iosif s-a trezit din somn, el a făcut precum i-a poruncit lui
îngerul şi a luat-o pe Fecioara Maria din nou la el şi nu a
cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-Născut şi
a chemat numele Lui Iisus.
Atunci
când citim Evangheliile, trebuie să intrăm în mintea
evaghelistului şi să nu aşezăm mintea noastră în Evanghelie.
Evanghelistul însuşi se minunează când vorbeşte despre minunea
naşterii Mântuitorului. Întâia lui lucrare este de a arăta că
această naştere s-a săvârşit în chip minunat. Ceea ce întăreşte
Evanghelistul Matei în Evanghelia de astăzi este deja cea de-a
patra dovadă. Mai întâi el spune că Fecioara Maria era numai
logodită cu Iosif; în al doilea rând, că ea s-a aflat
însărcinatăde la Duhul Sfânt; în al treilea, că îngerul,
într-un vis, a arătat că rodul pântecelui ei era minunat şi
nepătruns şi în al patrulea rând, vedem aici că îngerul repetă
acum acelaşi gând şi spune că Iosif nu a cunoscut-o pe ea până
ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-născut.
De
aceea, este limpede ca lumina zilei faptul că evanghelistul nu se
gândeşte să spună că, după această naştere, Iosif a avut
relaţii trupeşti cu Maria. Ceea ce nu s-a petrecut până a dat
naştere Fiului ei, nu s-a întâmplat nici după aceea, când ea Îl
născuse pe El. Dacă spunem despre cineva că, în timpul slujirii
Liturghiei în biserică, acesta nu a fost deloc atent la cuvintele
preotului, nu vrem să spunem că, îndată ce slujba s-a terminat,
omul a fost atent la cuvintele preotului. Sau, când spunem că un
păstor cântă în timp ce oile pasc, noi nu credem că el se
opreşte din cântat când oile se opresc din păscut. Teofilact
spune: „După cum s-a spus la vremea Potopului că nu s-a întors
corbul pe corabie până ce a secat apa pe pământ, acesta în mod
firesc nu s-a întors nici după aceea, sau cum a spus Hristos: Eu
întotdeauna sunt cu voi, chiar până la sfârşitul lumii, nu
înseamnă că El nu va fi după aceea!”. De aceea cuvântul
„întâiul-născut” se foloseşte numai pentru Domnul Iisus
(Psalm 88/89:28; cf. II Samuel 7:12-16; Evrei 1:5-6; Romani 8:29),
care este primul dintre toţi regii şi întâi născut între mulţi
fraţi Romani 8:29), care înseamnă între toţi bărbaţii mântuiţi
şi primiţi ca fii ai Săi.
Dacă
cuvântul „întâi născut” ar fi scris cu litere mari, ca un
titlu special, nu ar mai fi nici o îndoială asupra sensului său.
Sau, dacă s-ar pune o virgulă înainte de cuvântul „întâiul
născut”, nu ar fi nici o îndoială sau neînţelegere. Iată cum
trebuie să se citească: ca şi cum „Întâiul născut” ar fi un
titlu, cu o virgulă înaintea lui: „şi a dat naştere Fiului ei,
întâiul născut”.Domnul Iisus este Întâiul născut ca un
Ziditor al Noii Împărăţii, ca Noul Adam.
Se
spune despre Sfântul Amon, a cărui sărbătoare este la 4
octombrie, că a petrecut optsprezece ani căsătorit fără să fi
avut legături trupeşti cu femeia lui. Sfânta Mare Muceniţă
Anastasia (22 decembrie) a petrecut şi ea un număr de ani
căsătorită cu Pubius, senator roman, fără să-şi împlinească
căsătoria. Dăm aici doar două exemple dintre altele mii.
Prin
cea mai curată feciorie a ei, înainte, în timpul şi după
naştere, Fecioara Maria a îndreptat mii de fecioare şi tineri spre
o viaţă a fecioriei de-a lungul istoriei Bisericii. Gândindu-se la
fecioria ei, multe femei căsătorite şi-au desfăcut căsătoria
dăruindu-se curăţiei fecioreşti. Privind la ea, mulţi care au
dus o viaţă cu totul desfrânată, s-au lepădat de desfrânare,
curăţindu-şi sufletele murdare cu lacrimi şi rugăciune.
Cum,
atunci, s-ar putea închipui că Preacurata Fecioară, stâlpul şi
insuflarea curăţiei şi fecioriei creştine de-a lungul veacurilor,
se afla pe o treaptă a fecioriei mai joasă decât aceea a
fecioarelor Anastasia, Tecla, Varvara, Parascheva şi toate celelalte
fără de număr? Sau, cum ne-am putea închipui că, cea care L-a
născut în trup pe Domnul ei cel fără de patimă, ar fi putut
cunoaşte vreodată umbra patimii trupeşti? Cea care L-a purtat şi
a dat naştere lui Dumnezeu a fost fecioară nu numai în trup, ci şi
în duh, aşa cum spune Sfântul Ambrozie. Şi Hrisostom compară
Duhul Sfânt cu o albină zicând: „Aşa cum o albină nu va intra
într-un vas urât mirositor, tot la fel nici Duhul Sfânt nu va
intra într-un suflet necurat”.
Să
nu mai vorbim despre aceasta, despre care ar trebui să vorbim mai
puţin şi să ne minunăm mai mult. Acolo unde se sălăşluieşte
ascultarea şi smerenia faţă de Dumnezeu, acolo este curăţie.
Domnul
vindecă pe slujitorii Săi ascultători şi smeriţi de toată
patima pământească şi de poftă. Să ne curăţim conştiinţele,
sufletele, inimile şi minţile, ca să ne învrednicim de puterea
binecuvântată a Sfântului Duh; ca pământul să nu-şi mai semene
sămânţa în adâncul nostru, pentru ca Sfântul Duh să înceapă
în noi o viaţă nouă şi un om nou, ca cea a Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Slavă şi laudă să-I înălţăm
Lui, împreună cu tatăl şi cu Sfântul Duh - Treimea cea de o
Fiinţă şi Nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu