Foto: Bogdan Zamfirescu |
† DANIEL
Prin
Harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul Tronului Cezareei Capadociei
și
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Preacuviosului
Cin Monahal, Preacucernicului Cler
şi Preaiubiţilor Credincioşi din Arhiepiscopia Bucureştilor
şi Preaiubiţilor Credincioşi din Arhiepiscopia Bucureştilor
HAR,
BUCURIE ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU, IAR DE LA NOI
PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„Atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”
(Ioan 3,
16)
Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,
În
înţeles direct, elementar, cuvântul program se
poate referi la multe aspecte din viaţa cotidiană, poate fi
un plan de
lucru, unorar,
poate fi un proiect cultural
sau politic, poate fi o aplicaţie din
domeniul informaticii, poate fi un set
de instrucţiuni care
privesc organizarea unei instituţii sau a vieţii, în general.
Însă, din perspectivă teologică-spirituală ortodoxă, atunci
când vorbim deprogramul
lui Dumnezeu pentru viaţa lumii înțelegem
de fapt planul lui Dumnezeu de creare a lumii, de mântuire sau
eliberare a ei de păcat şi de moarte, şi de conducere a ei spre
viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.
Nemărginita
iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, manifestată în planul
de creare a lumii şi
în planul
Întrupării sau
al înomenirii Fiului veșnic al lui Dumnezeu, este de fapt programul
lui Dumnezeu pentru viaţa lumii.
Scopul
Întrupării Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioara
Maria şi al Naşterii Sale ca om în Betleem este mântuirea
omenirii de păcat şi de moarte, adică dobândirea vieţii veșnice.
Prin păcatul neascultării de Dumnezeu, omul s-a despărțit de
Dumnezeu – Izvorul vieţii, şi a devenit muritor, supus
stricăciunii. „Precum
printr-un om a intrat păcatul în
lume şi, prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toţi
oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” –
ne spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 5,
12), adică toţi au moştenit natura umană înclinată spre păcat.
Dar cine altul poate mântui sau elibera pe om de păcat şi de
moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi fără de moarte?
Numai Cel ce a creat lumea şi pe om poate dărui oamenilor viaţa,
fericirea şi iubirea Sa veşnică.
Programul
lui Dumnezeu pentru a dărui lumii viaţă veşnică este
numit şi planul
mântuirii lumii, iconomia sau rânduiala
lui Dumnezeu-Tatăl, Care
trimite pe Unicul Său Fiu în lume, pe Iisus Hristos, pentru
ca „oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,
16). De aceea, către sfârşitul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan
Gură de Aur, preotul rostește la Proscomidiar
rugăciunea: „Plinirea
Legii şi a prorocilor Tu Însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul
nostru, Cel
ce ai plinit toată rânduiala Părintelui Tău,
umple de bucurie şi de veselie inimile noastre”.
Programul
lui Dumnezeu pentru a dărui lumii viaţă veşnică este
lucrarea comună a Sfintei Treimi. În Crezul Bisericii
mărturisim credința „într-Unul
Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul
cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”,
credinţa „într-Unul
Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (…) născut, nu făcut, Cel
de o fiinţă cu Tatăl prin
Care toate s-au făcut”
şi credinţa „întru
Duhul Sfânt, Domnul
de viaţă Făcătorul”. Deși
lucrarea este comună, totuşi, fiecare Persoană a Sfintei Treimi
participă într-un mod propriu la facerea lumii. Dumnezeu Tatăl
creează lumea prin Fiul şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Astfel,
în Psalmul 32,
6 putem citi: „Prin
Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui,
toată puterea lor”.
Sfântul Vasile cel Mare explică acest verset astfel: „«Cuvântul»
este Cuvântul Care de la început era la Dumnezeu (cf. Ioan 1,
1), iar «Duhul
gurii Lui» este Duhul Sfânt” [1].
Însă crearea omului s-a decis în sfatul Preasfintei Treimi şi a
fost proiectată după chipul şi asemănarea comuniunii de viaţă
şi iubire veşnică a Preasfintei Treimi. De aceea, Dumnezeu a
zis: „Să
facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1,
26). Pluralul misterios din acest verset se referă la consfătuirea
Tatălui cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, după cum ne învață Sfinţii
Părinţi ai Bisericii, precum Iustin Martirul şi Irineu de Lyon.
Noul
Testament arată că Taina
Întrupării exprimă o legătură specială între Fiul lui Dumnezeu
şi creaţie, deoarece
Întruparea Fiului lui Dumnezeu era însuși scopul creării
lumii (cf. Efeseni 1,
4; 2
Timotei 1,
9). „Toate prin
El s-au
făcut”(Ioan 1,
3). Toate s-au făcut întru
El, prin
El şi pentru
El (cf. Coloseni 1,
16).
În
Prologul Evangheliei sale, Sfântul Apostol Ioan, care insistă cel
mai mult asupra legăturii
existente între Dumnezeu şi viaţa lumii,
afirmă întâi de toate dumnezeirea lui Hristos pentru a explica mai
apoi că El
este Viaţa deplină, existenţa ca iubire eternă desăvârşită:
„La
început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au
făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a
făcut. Întru
El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,
1-4). Deci, Iisus Hristos vine în lume pentru a dărui lumii lumină
şi viaţă veşnică. De aceea, El
este programul lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică a lumii.
Iubiți frați și surori,
Numele
lui Iisus înseamnă în limba Bibliei: „Dumnezeu
mântuiește”.
Iar Hristos înseamnă Unsul
lui Dumnezeu, Cel
sfinţit şi
trimis în lume pentru mântuirea lumii. Astfel, Nașterea Domnului
Iisus Hristos ca om în lume este începutul
mântuirii neamului omenesc.
Prin mântuire se
înțelege eliberarea omului de păcat şi de moarte prin unirea lui
cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veșnice. Dar unirea omului cu Dumnezeu
spre dobândirea vieţii veșnice, atât pentru suflet, cât şi
pentru trup, se poate realiza numai pentru că Fiul lui Dumnezeu
Cel veșnic S-a făcut om, unind
firea umană căzută în păcat şi moarte, bolnavă şi muritoare,
cu firea Sa dumnezeiască veșnic vie, cea fără de păcat şi fără
de moarte. De
aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că dacă Hristos nu
este Dumnezeu veşnic viu, El nu poate fi Mântuitor al lumii, adică
nu poate dărui lumii viaţă veşnică. În acest sens, Sfântul
Grigorie Teologul precizează că „este
mântuit ceea ce este unit cu Dumnezeu”[2].
Dumnezeu
a creat lumea şi fiinţele raţionale (îngerii şi oamenii) pentru
a împărtăşi viaţa, iubirea şi fericirea Sa veşnică fiinţelor
raţionale şi libere, care răspund chemării Sale de-a participa la
viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.
Arătând
scopul şi importanţa covârşitoare ale Întrupării şi Naşterii
lui Hristos ca om, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:
„Hristos
este marea taină ascunsă, ţinta fericită, scopul pentru care
toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate
la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate
veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul
şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul
lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a
ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar
cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei
cu mișcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut
văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea
planurilor lui Dumnezeu”[3].
A
salva pe om înseamnă a-l vindeca de păcat şi de moarte şi a-l
face părtaș la viaţa divină veşnică. Sfântul Irineu de Lyon
exprimă astfel scopul Întrupării lui Hristos:
„Aceasta
este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi
Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Omului: pentru ca omul să intre în
comuniune cu Cuvântul lui Dumnezeu şi, primind înfierea, să fie
fiu al lui Dumnezeu. Nu putem, într-adevăr, să participăm la
nemurire fără o legătură strânsă cu Cel Nemuritor. Cum am fi
putut să ne unim cu nemurirea dacă ea nu s-ar fi făcut ceea ce
suntem noi, pentru ca fiinţa cea muritoare să fie primită în
ea şi așa noi să fim înfiaţi şi să fim fii ai lui
Dumnezeu”[4].
Un
imn al spiritualității creștine de la începutul secolului al
II-lea exprimă astfel iubirea smerită a lui Iisus Hristos, Care S-a
făcut om din iubire smerită şi milostivă pentru oameni:
„Dragostea
Sa pentru mine a smerit slava Sa.
S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L primesc, S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L îmbrac.
Nu mi-a fost teamă văzându-L, căci El este pentru mine Milostivirea. El a luat firea mea pentru ca eu să-L descopăr,
A luat chipul meu, pentru ca eu să nu-mi întorc faţa de la El.”[5]
S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L primesc, S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L îmbrac.
Nu mi-a fost teamă văzându-L, căci El este pentru mine Milostivirea. El a luat firea mea pentru ca eu să-L descopăr,
A luat chipul meu, pentru ca eu să nu-mi întorc faţa de la El.”[5]
Într-adevăr,
prin Întruparea Sa, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asumă firea
noastră omenească pentru a Se apropia de noi în mod deplin,
devenind om printre oameni. Chenoza
sau smerenia Fiului lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut om, are
ca scop ridicarea sau înălţarea omului în slava cerească a
Preasfintei Treimi.
Iubirea Sa nu este doar compătimitoare, ci El Îşi asumă viaţa
noastră amestecată cu moartea pentru a face părtași vieţii Sale
veșnice pe toţi oamenii din toate timpurile. În acest sens,
Sfântul Irineu de Lyon spune că:
Hristos
nu a venit doar pentru aceia care, începând de la împăratul
Tiberius au crezut în El, iar Tatăl nu Și-a arătat pronia Sa doar
pentru oamenii care trăiesc astăzi, ci pentru toţi oamenii, fără
nicio excepţie, care dintru începuturi, după puterile lor şi după
rânduiala vremurilor, L-au iubit pe Dumnezeu, au urmat dreptatea şi
bunătatea în relaţia cu aproapele, au vrut să-L vadă pe Hristos
şi să asculte cuvintele Lui”[6].
De
aceea, după răstignire, Hristos-Domnul „S-a
pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului”
(Efeseni 4,
9) „şi a
propovăduit și duhurilor ţinute în închisoare” (1 Petru 3,
19; cf. 4, 6), adică a adus tuturor oamenilor, chiar şi
morților, vestea
cea bună a venirii Sale în lume, spre
iertarea păcatelor celor ce au aşteptat venirea Lui şi ale celor
ce cred în El.
Prin
şi în Iisus Hristos se realizează recapitularea şi unirea
întregii creaţii. Prin
Nașterea din Fecioară, El unește cerul cu pământul. Prin
intrarea în rai cu tâlharul (cf. Luca 23,
43), Hristos împlinește unirea între rai şi pământul locuit.
Prin înălțarea Sa cu trupul la cer, Hristos sfințește natura
umană. Prin recapitularea tuturor puterilor create şi a stăpâniilor
(cf. Efeseni 1,
10;Coloseni 1,
20), Hristos unește fiinţele spirituale cu fiinţele trupești.
Prin șederea Sa ca Om de-a dreapta Tatălui (cf. Matei 26,
64;Romani 8,
34; Evrei 10,
20; 1 Petru 3,
22), Hristos unește creatul cu necreatul [7].
Iisus
Hristos, Cel născut în Betleemul Iudeii, prigonit de regele Irod şi
răstignit în vremea lui Ponţiu Pilat, suferă împreună cu toţi
cei răstigniţi
şi suferinzi din întreaga istorie, cu toţi cei flămânzi şi
săraci, cu cei întemniţaţi şi prigoniţi pentru
dreptate (cf. Matei25,
35-45). În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:
„Dumnezeu S-a
făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin
împreună-pătimire, suferinţele fiecăruia, şi până la
sfârşitul lumii pătimește mistic pururea, din mila Sa, potrivit
sufe- rinţei fiecărui om”
[8].
Totodată,
Mântuitorul Iisus Hristos, prin harul Său, este prezent în toţi
cei care trăiesc viaţa ca fiind comuniune de iubire sinceră,
smerită şi milostivă, ca dăruire de sine, în cei care luptă
împotriva patimilor egoiste şi împotriva răutății din suflet şi
din lume; El este prezent în cei săraci cu duhul, adică în cei
smeriţi, în cei ce plâng pentru păcatele lor şi ale altora, în
cei blânzi, în cei nedreptățiți, în cei milostivi; El este
prezent în cei curați cu inima, în făcătorii de pace şi în cei
prigoniţi pentru dreptate. Toţi aceștia poartă în ei bucuria
comuniunii lor cu Dumnezeu (cf. Matei 5,
3-12). Astfel, Fericirile constituie
o formă concentrată a programului creștinului pentru dobândirea
vieţii veșnice din Împărăţia lui Dumnezeu,
care este „dreptate
și pace şi bucurie în Duhul Sfânt”
(Romani 14,
17).
Dreptmăritori creștini,
Dobândirea
mântuirii şi a vieţii veșnice se pregăteşte în viaţa
pământească trecătoare prin unirea treptată a omului cu
Dumnezeu, începând cu Sfântul Botez, prin împărtăşirea cu
celelalte Sfinte Taine, prin credinţă şi rugăciune, prin viaţă
curată şi prin faptele bune ale iubirii milostive, săvârşite
pentru semenii noştri aflaţi în dificultate. În drumul său spre
mântuire, spre Dumnezeu, omul nu poate ocoli pe aproapele său. În
acest sens, Avva Antonie spune: „Viaţa
şi moartea depind de aproapele nostru. Într-adevăr, dacă îl
câştigăm pe fratele nostru, Îl câştigăm pe Dumnezeu. Dar dacă
îl smintim pe fratele nostru, păcătuim faţă de Hristos“
[9].
Iubirea
lui Dumnezeu faţă de noi, arătată prin trimiterea Fiului Său în
lume, ne cheamă să răspundem şi noi prin iubire faţă de
Dumnezeu, în rugăciune şi iubire faţă de semeni, în fapte bune.
Însă, iubirea adevărată, smerită şi milostivă sau darnică, se
dobândește prin viaţă duhovnicească de rugăciune şi de curăţie
sufletească şi trupească, după cum spune Sfântul Isaac
Sirul:„Iubirea
curată se naşte din rugăciune”,
adică este însăși iubirea lui Dumnezeu dăruită sufletului
omului care se roagă. În lumea de azi, străbătută de o profundă
criză spirituală şi morală, individualismul şi insensibilitatea
la suferințele altora subminează iubirea din familie şi din
societate, diminuează solidaritatea cu cei aflaţi în dificultate
şi produc multă înstrăinare între oameni, încât aceștia pierd
adesea pacea şi bucuria din inimi. De aceea, trebuie
să creștem copiii ţării în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă
de semeni. Să ajutăm pe tinerii ţării noastre să descopere
frumuseţile credinţei şi ale iubirii creştine, să fie harnici şi
darnici. Să folosim darul libertăţii spre a spori în credinţă
şi a săvârşi mai multe fapte bune, pentru a deveni mai
milostivi, mai
generoși, potrivit îndemnului adresat nouă de Mântuitorul Iisus
Hristos: „Fiţi
milostivi, precum şi Tatăl vostru [cel ceresc] este
milostiv!” (Luca 6,
36).
Acum, când
Hristos-Domnul vine tainic spre noi, prin cei săraci şi singuri,
prin cei bolnavi şi necăjiţi, prin orfani şi văduve, să ieşim
în întâmpinarea Lui prin milostenie, prin ajutorare frăţească
şi prin facere de bine. În felul acesta, inimile şi casele noastre
se vor umple de bucuria şi lumina pe care le-au trăit şi văzut
îngerii şi păstorii din Betleem.
Astfel, Hristos-Domnul va binecuvânta viaţa tuturor celor care
arată iubirea Lui oamenilor din jurul lor.
În
noaptea de 31 decembrie 2016 spre 1 ianuarie 2017 şi în ziua de
Anul Nou să
înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile
primite de la El în anul 2016 care
a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și
folositoare din Anul Nou în care intrăm.
Anul
2017 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
ca fiind Anul
omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor
bisericeşti şi Anul
comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în
timpul comunismului, pentru
a mărturisi credinţa ortodoxă a sfinţilor şi a cinsti pe cei
care au luptat şi au pătimit pentru apărarea Ortodoxiei în
vremuri dificile.
Cu
prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou
2017 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate
şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la
Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu urarea
tradițională: „La
mulţi ani!”
„Harul
Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2
Corinteni 13,
13).
Al
vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părintești binecuvântări,
† DANIEL
Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române
-
Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 110.
-
Sfântul Grigorie de Nazianz, „Epistola 101 către Cledoniu”, I, 32, în Grégoire de Nazianz, Lettres théologique, Sources chretiennes, nr. 208, Les Éditions du Cerf, Paris, 1974, p. 51.
-
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2013, p. 373.
-
Saint Irénée de Lyon, Contre les hérésies, III, 19, 1, trad. franceză de Adelin Rousseau, Les Éditions du Cerf, Paris, 1984, p. 368.
-
Odes de Salomon, 7 (The Odes and Psalms of Solomon, Ed. R. Harris and A. Mingana, II, 240-241), citat de Olivier CLÉMENT, Sources. Les mystiques chrétiens des ori- gines. Textes et commentaires, Editions Stock, Paris, 1982, p. 37.
-
Saint Irénée de Lyon, Contre les hérésies, IV, 22, 2, trad. franceză de Adelin Rousseau, ed. cit., Paris, 1984, pp. 484-485.
-
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. Părinţi şi Scriitori Bisericești (PSB), trad. din limba greacă, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 262.
-
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, note şi studii de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45.
-
Avva Antonie cel Mare, Patericul, tipărit de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, 2003, p. 5.
0 comments:
Trimiteți un comentariu