Studiul
teologic al vieţii şi al învăţăturii personalităţilor
contemporane ale vieţii bisericeşti este un exerciţiu deosebit [1].Aş numi acest lucru „exerciţiu al întâlnirii cu lumea de
astăzi”, în sensul de a te strădui să înţelegi ce curente
compun conjunctura actuală, să observi cu atenţie ce anume aduce
cu sine fiecare prezenţă, să analizezi punctele comune, dar şi
diferenţele fiecăruia, să înţelegi teologia din fapte. Toate
acestea implică efortul exercitării slujirii, dar şi al dreptei
judecăţi, efort la care sunt obligaţi, pe de-o parte, toţi cei
botezaţi, dar căruia i se opune aspectul unilateralităţii şi
al îndreptăţirii de sine.
Trebuie
să mărturisesc că am primit-o cu reţinere provocarea acestui
subiect: dintr-un punct de vedere, acest subiect mi se pare extrem de
interesant, în măsura în care poate fi corelat cu chestiuni
comune, specifice propovăduirii din toate timpurile. Din alt punct
de vedere, o simt ca o primejdie, ca o tatonare a lucrurilor care mă
depăşesc, pe care nu le stăpânesc bine. Are legătură, desigur,
cu încă un amănunt. Cuviosul Porfirie nu a făcut public aproape
nici un text scris de-al său[2].
Avem la dispoziţie doar mărturiile celor care l-au văzut şi l-au
ascultat vorbind, dar şi relatările acestora sunt destul de
confuze şi variate. O scurtă trecere în revistă a lor lasă
impresia că, într-adevăr, câteva [mărturii] dintre acestea
relatează despre harisma înainte-vederii a părintelui, potrivit
altora, însă, sunt generalizate, fără deosebire, păreri pe care
el le-a exprimat cu diferite ocazii sau (cu atât mai rău) sunt
folosite cuvintele pe care el le-a rostit pentru a da credibilitate
celui care povesteşte.
În
momentul de faţă nu se poate face nimic în privinţa aceasta, în
afara unei cercetări teologice laborioase care ar putea, în timp,
să arate ce este autentic şi ce nu.
Aşadar,
din nou, avem de-a face cu o încercare, şi ne rugăm să nu eşuăm
în mod dramatic.
Plecare
sau sosire?
Mulţi
sunt sfinţii despre care vorbea Sfântul Cuvios Porfirie atunci când
se ivea ocazia să vorbească despre sfinți. Cred, însă, că putem
să ne oprim la trei dintre ei: Sfântul Ioan Colibaşul, din secolul
al V-lea, Sfântul Porfirie, Episcopul Gazei, tot din secolul al
V-lea, şi Sfântul Andrei Criteanul (secolul al VIII-lea). În
legătura sfântului cu aceştia se descoperă, poate, această
fragilă luptă a convergenţelor, dar şi a deosebirilor, care, aşa
cum am spus, contribuie la formarea imaginii pe care o avem astăzi
despre el. Recapitulând, trebuie să spunem că Părintele Porfirie
îşi mărturisea dragostea sa profundă pentru Sfântul Ioan
Colibaşul, care i-a aprins inima atunci când, pe la vârsta de 12
ani, a citit pentru prima oară viaţa sfântului. S-a dus la Sfântul
Munte la o vârstă destul de fragedă, având în el dorinţa
de a se face următor sfântului său iubit[3].
Dar în ce mediu trăise Sfântul Ioan Colibaşul?
Conform
sinaxarului său[4],
Sfântul Ioan era de doar 12 ani atunci când a refuzat perspectiva
unei strălucite cariere în Constantinopol şi, părăsind casa
părintească, s-a dus şi s-a făcut monah la cunoscuta Mănăstire
„Akimíton”( a „celor ce nu dorm niciodată”, sau „a celor
ce priveghează neîncetat”)[5].
Acolo, diavolul îl îndemna să părăsească viaţa îngerească,
folosindu-se de sentimentele de dragoste profundă pe care le nutrea
faţă de părinţii săi. Ca să treacă peste această încercare,
s-a întors la părinţii săi, dar fără ca aceştia să-l
cunoască, dându-se drept un oarecare monah cerşetor. Părinţii
săi nu l-au recunoscut şi i-au permis să-şi construiască o
colibă sărăcăcioasă aproape de casa lor. Acolo a vieţuit timp
de trei ani, şi, înainte de a muri, i-a spus mamei sale cine era cu
adevărat. Aici trebuie să semnalăm un amănunt demn de a fi luat
în seamă. Ceea ce au comun cei doi sfinţi, Sfântul Ioan Colibaşul
şi Cuviosul Porfirie, este, pe de-o parte, dorinţa aprinsă pentru
viaţa în pustie, iar pe de altă parte, rămânerea lor în lume,
după ce, mai înainte, hotărâseră să plece. Sfântul Ioan a
rămas un pustnic până la sfârşitul vieţii sale, chiar dacă s-a
reîntors în lumea pe care o părăsise. La fel, Cuviosul Porfirie a
păstrat până la sfârşitul vieţii sale dragostea pentru chilia
sa de la Sfântul Munte, părăsind-o, însă, înainte de a împlini
20 de ani. Şaizeci şi cinci de ani din cei optzeci şi cinci, atât
cât a trăit, i-a petrecut în lume. Cu toate acestea, Sfântul
Porfirie are ceva în plus ce depăşeşte măsura duhovnicească a
Sfântului Ioan. El singur povestea că, atunci când se afla la
Sfântul Munte, l-a cuprins neliniştea şi îngrijorarea pentru
părinţii săi şi pentru un văr de-al său, de dragul căruia se
gândea să meargă în lume şi să-l aducă şi pe el la Sfântul
Munte[6].
Gândurile acestea, şi Porfirie, dar şi duhovnicul lui le-au
văzut ca fiind ispite şi le-au respins. Nu a mai plecat în lume.
Şi totuşi, ceea ce se întâmplă în continuare (la iniţiativa
lui Dumnezeu, după cum povesteşte Sfântul însuşi), era gândul
că niciodată
nu ar putea să părăsească Sfântul Munte şi să se reîntoarcă
în lume pentru totdeauna[7].
Nu, însă, de dragul rudelor sale, ci din dragoste pentru toţi
oamenii, de care se simte legat (nu la nivel biologic, datorită
rudeniei de sânge), ci ca pe un „salt” în
libertate: dragostea. Cuviosului
Porfirie îi aparţine acel sfat cutremurător adresat tuturor
dascălilor şi educatorilor, adică acelora care se îngrijesc de
creşterea spirituală a mulţime de copii: „Dragostea
voastră [pentru ei] să fie adevărată. Să nu-i iubiţi cu
dragoste omenească, aşa cum fac, de obicei, părinţii, pentru că,
astfel, nu îi veţi ajuta”[8].
Spaţiul
în care a vieţuit şi şi-a desfăşurat activitatea Cuviosul
Porfirie a fost centrul Atenei şi împrejurimile, un adevărat
furnicar uman, a cărui principală caracteristică era diversitatea
la toate nivelurile[9].
Trebuie să fim atenţi la următorul aspect: plecarea lui din
Sfântul Munte şi instalarea în oraş nu a fost o dovadă de
„neputinţă”, nu a fost o „abatere” de la hotărârea
iniţială. Aceasta
a fost chiar menirea şi misiunea lui.
Spunea: „Am rămas acolo unde m-a trimis Dumnezeu”[10].
Aşadar, nu avem de-a face cu părăsirea Sfântului Munte,
cu plecarea sa
de acolo, ci, cu sosirea,
venirea în oraş, acolo unde Dumnezeu l-a trimis. În istoria
Bisericii întâlnim numeroase situaţii în care asceţii şi-au
părăsit locurile lor de nevoinţă şi au mers în locuri unde
existau foarte multe probleme, tocmai pentru a le găsi rezolvare.
Întâlnim, de exemplu, pustnici care mergeau în pustie, dar nu ca
să-şi găsească acolo liniştea (aşa cum făceau cei mai mulţi),
ci pentru a-l înfrunta pe diavol faţă în faţă, care, conform
tradiţiei vechi evreieşti, acolo îşi avea sălaşul şi de acolo
îşi „lansa” atacurile sale asupra oamenilor. În acelaşi mod
trebuie înţeleasă şi venirea-plecarea pustnicului în lume,
pentru a putea înfrunta pe diavol şi a elibera oraşele şi satele
de puterea celui viclean[11].
Aşadar, principala caracteristică a acestei „plecări” este
izgonirea, înlăturarea şi înfruntarea răului din lume. Un
exemplu în acest sens, de înfruntare a răului, este Sfântul
Porfirie, Episcopul Gazei. Acest Porfirie, când cu ajutorul
rugăciunii, când cu ajutorul armatelor imperiale, a surpat idolii
şi credinţa în aceştia, iar prin această metodă „violentă”
(după gândirea contemporană), L-a arătat pe Hristos mai puternic
decât zeul local Zeus-Márna[12].
Cuviosul
Porfirie purta numele acelui sfânt episcop din vechime. Piatra de
temelie a bisericii pe care a ridicat-o la sihăstria de la Mílesi
(la mai puţin de 50 de kilometri depărtare de Atena) a fost
pusă la privegherea în cinstea prăznuirii Sfântului Porfirie[13].
Totuşi, este bine de ştiut faptul că Gheronda Porfirie,
atunci când îl pomenea pe Sfântul Porfirie al Gazei, îl pomenea
ca pustnic (care a potolit şi a smerit patimile cu cumpătarea), şi
nu ca luptător al credinţei, care a surpat înşelăciunea
idolilor[14].
„Tactica” Bătrânului Porfirie în ceea ce priveşte lupta
cu răul a fost, însă, total diferită de cea a sfântului
său protector, al cărui nume îl purta. Gheronda Porfirie era total
împotriva înfruntării pe faţă a diavolului. Avea credinţa că
cel către care îţi concentrezi atenţia şi toate puterile tale,
acela îţi va influenţa existenţa ta în continuare, fie că
este vorba despre ceva ce iubeşti, sau de ceva ce urăşti[15].
Credea, desigur, că viaţa creştinului trebuie să fie model, spre
deosebire de lucrările diavolului; insista, însă, categoric,
spunând că soluţia
este ca omul să-şi întoarcă faţa spre Hristos, spre dragostea şi
spre luminarea Lui. Această lumină, transmisă mai departe, alungă
întunericul, iar nu lupta împotriva întunericului, prin
propriile puteri. Lupta
făţişă împotriva întunericului face ca întunericul [şi nu
Hristos] să fie centrul vieţii celui care duce această luptă.
Aşadar, şi Gheronda Porfirie şi-a făcut „intrarea” în lume,
în societatea de astăzi, aşa cum altoim un copac, punând un altoi
nou într-un trunchi neroditor,pentru a altoi şi a „infuza”
lumea cu iubire.
Este
demnă de amintit şi atitudinea sa faţă de o altă mare problemă,
mult discutată şi disputată, care a creat multora motive de
îngrijorare, în zilele noastre: problema
numărului 666 şi a venirii lui Antihrist. Insista,
spunând că nu putem vorbi despre „pecetluire” prin folosirea
numerelor şi a simbolurilor respective, ci, din contră, importanţă
are doar pe cine primeşte omul în inima sa ca stăpân[16],
ceea ce îl diferenţiază total pe Gheronda Porfirie de mulţi
duhovnici din zilele noastre.
În
mod evident, Gheronda Porfirie nu a fost teologul „spaţiului
public”. A fost, însă, aşa cum am spus, cel care îi „injecta”
continuu cu dragostea sa pe toţi cei din jurul său. Caracterul
său cumpătat diferă mult de tendinţele zelotiste duse până la
limita decenţei, care se înmulţesc, din păcate, în zilele
noastre, în numele apărării credinţei. Spunea Gheronda Porfirie:
„În
încercarea noastră de a propovădui credinţa, să fim cumpătaţi
şi delicaţi… Puţine cuvinte… Întotdeauna, cel mai bun exemplu
este propriul nostru exemplu, dragostea noastră, blândeţea
noastră[17]”.
El însuşi îşi făcea autocritica pentru vremea când, apărător
fanatic al credinţei, pe când se afla în casa părintească, a
smuls din mâinile tatălui său o „evanghelie cu comentarii” şi
a făcut-o bucăţi[18].
Mărturiile arată că Gheronda Porfirie, cu răbdare şi bunăvoinţă,
discuta ore întregi cu oameni care aveau şi ei deschidere, şi
niciodată nu încerca să-şi impună părerea, niciodată nu intra
în „spaţiul” celuilalt. Nu vorbea despre Dumnezeu decât dacă
era întrebat şi nu obişnuia să stropească cu agheasmă pe toţi
care erau de faţă, decât dacă era încredinţat că şi ei doresc
acest lucru[19].
În acest sens, este de reţinut mărturia episcopului sârb Irineu
Bulovici. Acesta a fost ucenic al Sfântului Iustin Popovici
(1894-1979) care a fost canonizat pe 2 mai 2010 şi aşezat
în rândul sfinţilor de către Patriarhia Serbiei. Gheronda
Porfirie ştia că Părintele Iustin intra frecvent în confruntări
verbale cu liderii comunişti în timpul conducerii Iugoslaviei de
către Tito. Era firesc, aşadar, ca şi ucenicii săi să facă la
fel. Deci, ce ar fi avut de spus ucenicii Sfântului Iustin cuiva
care l-ar fi înţeles în mod diferit pe „învăţătorul” lor,
deşi el însuşi nu le ceruse acest lucru? Aici avem de-a face cu un
fenomen pe care l-aş numi „adulare
a vieţii duhovnicului”. Acest lucru înseamnă absolutizarea
cunoaşterii personale sau, mai bine zis, a modului de vieţuire
sau de gândire al cuiva, într-un grad aşa de mare, încât,
la un moment dat, experienţa personală capătă întâietate în
faţa criteriilor teologice, alimentând, astfel, dependenţa (până
la identificarea cu acesta) de un duhovnic sau altul.
Părintele
Porfirie cunoştea, aşadar, că Părintele Iustin Popovici nu putea
să nu intre în conflict în mod direct cu ceilalţi, însă nu
putea fi de acord ca această atitudine a lui să devină model
pentru toţi ceilalţi. Este vorba despre declaraţii de felul: „Eu
am să rămân statornic în credinţă, chiar dacă ar fi să mă
ardă de viu”. Aceste vorbe ale Părintelui Iustin Popovici,
părintele Porfirie le comenta în felul următor: „Şi lucrul
acesta este bun, dar nu aşa se săvârşeşte lucrarea Lui Hristos
[…] Te sfătuiesc, Părinte Irineu, să schimbi cumva felul în
care vezi lucrurile. Pentru a putea să împlinim lucrarea Lui
Hristos, pentru a-i ajuta să se mântuiască chiar şi pe atei, pe
cei care nu cred în Dumnezeu, comuniştii şi cei asemenea lor, să
nu îi înfrunţi, să nu te pui împotriva lor şi să nu îi
provoci[20].
Chiar şi dacă vreunul dintre aceştia ar scuipa icoana Lui Hristos
în faţa ta, tu să nu zici nimic.Nu
încerca să Îl aperi pe Hristos. Nu are nevoie Hristos ca să Îl
aperi tu. Tu ce crezi, Hristos vrea să se mântuiască şi
comuniştii şi ateii, sau nu?[21]”.
Aceste
vorbe (sau, mai bine zis, această atitudine) mi se par de-a dreptul
tulburătoare, dar, în acelaşi timp, greu de acceptat. Faptul că
Biserica trebuie să se diferenţieze de diferitele regimuri
autoritare este şi o datorie a ei, însă cuvintele Părintelui
Porfirie, evident, nu se referă la obedienţa absolută faţă de
orice regim politic, ci „invită” la o altă formă de
rezistenţă. Ca să fac o paranteză, aş spune că în
perioada ocupaţiei turceşti [în Grecia] Părintele Porfirie
ar fi fost de partea Sfântului Cosma Etolianul şi nu ar fi
fost de acord cu armatoloi,
cei care susţineau lupta armată împotriva cotropitorilor[22].
Mai exact, consider că această părere a Părintelui Porfirie în
legătură cu regimul lui Tito din fosta Iugoslavie are o
deosebită importanţă, pentru că oferă
rezolvare unei probleme ce a tulburat şi tulbură viaţa
bisericească: atitudinea belicoasă faţă de ceilalţi, în numele
apărării credinţei. Şi mută, în acelaşi timp, centrul de
greutate, din a-L apăra pe Hristos, în a sluji oamenilor, şi nu
doar ortodocşilor, ci tuturor
oamenilor.
Permiteţi-mi,
aici, să-mi exprim interesul faţă de o anumită chestiune, din pur
interes de cercetare. Diferite mărturii certifică faptul că
Părintele Porfirie discuta, printre alţii, şi cu oameni care aveau
simpatii politice de stânga, marxişti, atei comunişti ş.a.[23].
Cu toate acestea, nu am reuşit să găsesc ceva concret în acest
sens. Cred că aceste mărturii ar fi fost extrem de interesante, mai
ales dacă ne gândim că de-a lungul anilor în care el a
slujit în centrul Atenei au avut loc războiul civil fratricid
(1946-1949) şi cea mai mare parte a dictaturii militare (1967-1974),
perioade care au provocat multă durere şi care au arătat o
oarecare lipsă a prezenţei Bisericii (Greciei) în acele momente de
cumpănă (în acest sens, trebuie ştiut că, în timpul dictaturii
militare din Grecia, 1967-1974, familiile studenţilor arestaţi au
cerut ajutorul Sfântului Sinod, dar nu au primit nici un
răspuns)[24].
Este un fapt real, însă, că Părintele Porfirie, în omiliile
sale, nu avea un discurs naţionalist, aşa cum întâlnim, de
obicei, în spaţiul bisericesc. În legătură cu această
chestiune, am găsit o însemnare care are legătură cu războiul
civil fratricid. Se spune acolo că, într-o călătorie pe care a
făcut-o la Ámfissa (Grecia centrală), Gheronda „a văzut” (i
s-a descoperit) o luptă care se desfăşurase acolo cu multe decenii
înainte, între trupele armatei guvernamentale şi partizanii
comunişti, şi a remarcat cât de sălbăticite şi fioroase a
simţit sufletele celor care luptaseră acolo, şi de-o parte, şi de
alta[25].
Acest lucru nu face decât să arate grija sa pentru om, dincolo de
orice fel de adeziuni ideologice, iar aceste mărturii din acea
perioadă de tristă amintire ar trebui să ne dea de gândit. Poate
că va arunca mai multă lumină asupra singurei
aderări (afilieri) cu care creştinii pot fi de acord: împărtăşirea
de durerea celor care suferă peste tot în lume.
Gheronda
Porfirie nu era atât de naiv încât să creadă că nu există
potrivnici ai credinţei creştine, nici nu ignora faptul că există
deosebiri esenţiale între credinţa ortodoxă şi celelalte
religii, în special răsăritene şi neopăgâne. Dar nici nu
ascundea faptul că dorea ca toţi să Îl întâlnească pe Hristos.
În acelaşi timp, însă, arăta respect şi bună înţelegere
pentru toţi: „Acolo […] aveţi şi oameni de altă religie. Să
vă purtaţi cu toţi cu mare grijă, cu dragoste. Să nu provocaţi
pe nimeni. Pe toţi să-i simţi ca fiind fraţii tăi, chiar şi pe
cei care sunt de altă religie. Cu toţii suntem fiii Aceluiaşi
Tată. Să nu faci observaţii legate de religia lor celor de
altă credinţă[26]. Fanatismul
nu are legătură cu Hristos. Să existe respect pentru libertatea
celuilalt[27]”.
Sursa
articolului: Sfântul
Munte ‒ Înțelepciune ‒ Sfințenie. Pemptousia.ro
Partea
a doua: Cuviosul
Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991), un pustnic în inima oraşului –
2. Cele două iubiri
[1] Fragmente
din textul Introducerii la cea de-a XXVIII-a Conferinţă
Internaţională Ecumenică de Spiritualitate Ortodoxă cu tema
„Lumea şi pustia”, Mănăstirea Bose (Italia), 10 septembrie
2010.
[2] După
cât se cunoaşte până în prezent, singurul său text este
testamentul său duhovnicesc, adică 2 pagini de însemnări, pe care
l-a redactat cu aproximativ şase luni înainte de apleca la Domnul.
Vezi Gheronda Porfirie Kafsokalivitul, Viaţa
şi Învăţăturile, Editura Sfintei
Mănăstiri Hrysopigís, Haniá, 2008, pp. 185-187.
[3] ,,Viaţa
şi Învăţăturile”, ibidem, p. 72, p. 185, p. 227, p. 289
[4] Simeon
Metafrastul, Viaţa
şi petrecerea Sfântului Părintelui nostru Ioan Colibaşul,
Patrologia Greacă 114, 567A-582D. De aici s-a inspirat şi Sfântul
Nicodim Aghioritul în Sinaxar
pe toate cele 12 luni ale anului, Editura Dómos
(prima ediţie, Veneţia, 1819), vol. al II-lea, Atena, 2005, pp.
69-70.
[5] Este
vorba despre comunitatea monastică pe care a înfiinţat-o în
Constantinopol, în 450, Arhimandritul Alexandru. Vezi Robert F.
Taft, “Akoimetoi, Monastery of”, în: The
Oxford Dictionary of Byzantium (ediţie
îngrijită de Alexander P. Kazhdan ş.a.), Editura Οxford
University Press, 1, New York – Oxford 1991, p. 46. La mijlocul
secolului al V-lea, mănăstirea fusese mutată pe ţărmul
răsăritean al Vosporului, lucru care, în mod evident, nu este
amintit în sinaxar, fiindcă pentru a ajunge la mănăstire era
nevoie de corabie. Conform sinaxarului, Sfântul Ioan s-a născut în
anul 460.
[9] În
perioada 1925-1940 a vieţuit în diferite părţi ale Evviei, iar
mai apoi a plecat la Atena. În perioada 1940-1973 a slujit la
„Policlinia din Atena”, chiar în centrul capitalei. Începând
cu 1973 şi până în 1979 a locuit în Kallísia (acolo unde venise
prima dată în 1955), iar în perioada 1979- 2 decembrie 1991, a
locuit în satul Mílesi (Oropós), la aproximativ 50 de kilometri
distanţă de Atena.
[11] Vezi
Thanásis N. Papathanasíou, Biserica
creşte atunci când se deschide. Popovăduirea credinţei în lume –
perspective şi dezamăgiri, Editura En
Plo, Atena,
2009, pp. 186-216.
[12] Μarc
le Diacre, Viaţa
lui Porfirie, Episcopul Gazei (ediţie
îngrijită de Η. Grégoire – M.-A. Kugener), Editura Les
Belles Lettres, Paris 1930, pp. 47-49. Vezi Thanásis N.
Papathanasíou, op. cit., pp. 219-223. Εκεί αναλύω τη
λογική αυτής της βίας κατά την ύστερη
αρχαιότητα και την υποβάλλω σε κριτική.
[13] Noaptea
dinspre 25 spre 26 februarie 1990. Vezi Kleítis Ioannídis, Bătrânul
Porfirie. Mărturii şi experienţe,
Editura Sfintei Mănăstiri a Sfinţilor Marina şi Rafail,
Xilotímpou, Lefkosía, 1992, p. 24.
[15] Ibidem,
p. 242, p. 287, p. 290, pp. 309-314. Cât priveşte exorcismele,
nu era de acord ca preotul să se adreseze diavolului şi cu
puterea preoţiei să îi dea poruncă să plece. Prefera să
ceară de la Dumnezeu, în cadrul slujbelor obişnuite, ca mila
Domnului să se pogoare asupra celui aflat sub puterea demonului.
Vezi Sotírios Tzaváras, Amintiri
despre Gheronda Porfirie, părintele nostru cel văzător cu
duhul, Atena,
1992, p. 72.
[16] Gheronda
Porfirie, Ieromonahul, Antologie
de sfaturi duhovniceşti, ediţie
îngrijită de Konstantínos Hr. Karakólis, Editura Schimbarea
la Faţă, Mílesi,
Attica, 2010, pp. 72-75. (fragmente din Klítos Ioannídis, Patericul
secolului al XX-lea,
Atena, 2002, p. 118. Este demn de remarcat modul în care Gheronda îi
înţelegea în profunzime pe Părinţi şi îi „supunea” celor
mai înalte criterii teologice şi bisericeşti. În exemplul despre
care e vorba, Gheronda sublinia faptul că Părinţii consideră că
semiluna este simbolul lui Antihrist, însă, cu toate acestea, el
însuşi spunea că, în ciuda celor de mai sus, nu se poate trage
concluzia că Patriarhul Ecumenic este „pecetluit” doar fiindcă
paşaportul său, emis de autorităţile turceşti, are întipărit
pe el semiluna, care este emblema statului turc. Vezi şi Stareţa
Ecaterina, Cuviosul
Porfirie, Părintele nostru, o inimă iubitoare, Sfânta
Mănăstire „Sfântul Efrem Sirul”, Kontarkiótisa,
Kateríni, (2007),
pp. 329-330.
[18] Τzaváras,
op. cit. p. 25.
[20] Irineu,
Mitropolit de Neofit şi Batska, Legătura
duhovnicească a Părintelui Porfirie cu poporul sârb ortodox,
în: Gheronda
Porfirie Kafsokalivitul. Pildă de sfinţenie în zilele
noastre, Editura
Sfânta Mănăstire Hrysopigís, Haniá, 2008, p. 286.
[22] Trebuie
spus, în acest sens, că Sfântul Cosma Etolianul le-a cerut celor
robiţi să predea armele către autorităţile militare otomane
locale. Vezi Ioánnis V. Menoúnos, Cosma
Etolianul, didahii şi viaţa sa,
Editura Tínos, Atena, 1979, pp. 86-88, pp. 271-272.
[24] Vezi
Iórgos A. Verníkos, Când
am vrut să înnoim Ellada , Editura Kastanióti,
Atena, 2003, p. 469.
[25] Gheórghios
Kroustalákis, Gheron
Porfirie, părinte duhovnicesc şi pedagog, Editura Εn
Plo, Atena, 2006, pp. 87-88. Există şi o mărturie asemănătoare
despre Gheronda care vedea ciocnirile care au avut loc în România
în 1989 între poporul revoltat şi forţele guvernamentale. Reacţia
lui a fost aceeaşi. A izbucnit în lacrimi pentru suferinţa pe care
o „vedea”. Vezi Ioannídis,Bătrânul
Porfirie,
p. 172 (mărturia lui G. Papazáhou).
Autor:
Părintele Thanasis Papathanasiou
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu