Evanghelia
Matei
1, 1-25
Cartea
neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a
născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacob, iar Iacob a născut pe
Iuda şi pe fraţii lui. Iuda a născut pe Fares şi pe Zara din
Tamar, iar Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram. Aram a
născut pe Aminadav, Aminadav a născut pe Naason, iar Naason a
născut pe Salmon. Salmon a născut pe Booz din Rahav; Booz a născut
pe Obed din Rut; Obed a născut pe Iesei, iar Iesei a născut pe
David împăratul. David împăratul a născut pe Solomon din femeia
lui Urie; Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia, iar
Abia a născut pe Asa. Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe
Ioram, iar Ioram a născut pe Ozia. Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam
a născut pe Ahaz, iar Ahaz a născut pe Ezechia. Ezechia a născut
pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia, iar
Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în
Babilon. Iar după strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe
Salatiil; Salatiil a născut pe Zorobabel; Zorobabel a născut pe
Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor. Azor
a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe
Eliud; Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan
a născut pe Iacob, iar Iacob a născut pe Iosif, bărbatul Mariei
din care s-a născut Iisus, care se cheamă Hristos. Deci, toate
neamurile: de la Avraam până la David, sunt patrusprezece neamuri;
de la David până la strămutarea în Babilon, sunt patrusprezece
neamuri; şi de la mutarea în Babilon până la Hristos, sunt
patrusprezece neamuri. Iar naşterea lui Iisus Hristos, aşa a fost:
după ce mama Sa, Maria, a fost logodită cu Iosif, şi înainte de a
fi ei împreună, s-a aflat că ea are în pântece din Duhul Sfânt.
Iar Iosif, bărbatul ei, fiind om drept şi nevoind să o vădească,
a voit s-o lase în ascuns. Pe când însă cugeta el acestea, iată
îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui
David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, căci Cel zămislit
într-însa este din Duhul Sfânt. Ea va naşte fiu şi-I vei pune
numele: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcate. Iar
acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce vestise
Domnul prin proorocul, care zice: iată Fecioara va avea în pântece
şi va naşte Fiu şi-i vor pune numele Emanuil, care înseamnă:
Dumnezeu este cu noi. După ce s-a deşteptat din somn, Iosif a făcut
aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe femeia
sa. Dar n-a cunoscut-o pe ea, până ce a născut pe Fiul său cel
Unul-Născut, căruia I-a pus numele Iisus.
Arhimandritul
Emilianos Simonopetritul – Îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu
Oare
Dumnezeu este tiranic? Pentru ce să se chinuiască neamul omenesc
atâtea mii de ani și să nu I se dea Dumnezeu? Dumnezeu a spus:
„Căutați și veți afla”. Cum se explică faptul că neamul
omenesc a căutat atâția ani pe Dumnezeu și Dumnezeu nu a coborât?
Nu a fost cu putință să se scurteze timpul așteptării? Nu. A
fost necesar să treacă aceste mii de ani. Dacă nu am avea noaptea,
nu am înțelege valoarea zilei, dacă nu am avea toamna cu ploile,
iarna cu ninsorile, viforele, nu am putea să ne pregătim în mod
real pentru primăvară, pentru învierea firii și pentru secerișul
cu roadele, așa și firea omenească a căzut în această
neccesitate. S-a împietrit omul de la păcat și a avut nevoie de
iarna grea a miilor de ani înainte de Hristos, ca să se înmoaie
inima lui, să înțeleagă, să se pregătească, să se maturizeze,
să dorească, să caute și să-l primească în final pe Hristos.
Omul plăsmuit de Dumnezeu a devenit un popor tare la cerbice. Cu
toate acestea, era hărăzit unei neîncetate desfătări a
contemplației lui Dumnezeu și trebuia să vină ceasul când avea
să schimbe înșelarea și idololatria cu bucuria Bisericii, cu
marele ospăț al Împărăției lui Dumnezeu. Venirea lui Hristos
trebuia să se înfăptuiască atunci când a venit „plinirea
vremii”, adică atunci când se vor fi trezit inimile oamenilor și
Îl vor fi căutat.
Dar
până atunci unde se duceau strămoșii Domnului? Exista părerea că
se duceau în iad, adică în întuneric, în valea întunecată,
unde aruncau morții ca hrană păsărilor. Un astfel de sfârșit
întristător aveau cei care Îl așteptau pe Hristos. Aici merită
să ne minunăm de răbdarea lui Dumnezeu, Care a așteptat atâtea
veacuri ca să ne facă purtători ai Duhului Sfânt. El a așteptat
mai mult decât noi.
Prin
urmare, sărbătoarea de astăzi descoperă ce a reușit îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu, fără să nege libertatea omului, fără
să-l înrobească. Dumnezeu a reușit să împlinească scopul
istoriei umane, planul Sfintei Treimi. A venit ceasul și Dumnezeu a
semănat, ca să răsară în noi viața cea nouă. Când noaptea a
cuprins totul, a venit făptura cea nouă, în Hristos. Când
liturghisim zicem: „Duhul Sfânt va veni peste noi și puterea
Celui Preaînalt ne va umbri”. Duhul Sfânt a venit și puterea
Celui Preaînalt a făcut cu putință ceea ce era cu neputință. A
venit Hristos. A venit Hristos și aceia erau în iad în văile cele
întuncate. Atunci de ce îi cinstim? Pentru ce le facem icoane? Sunt
sfinți? Sunt drepți? Nu cumva facem o greșeală? Sunt ei membri ai
Bisericii noastre? Putem să devenim noi una cu ei?
Dacă
cercetăm viața lor după trup, vom fi uimiți, dar vom fi și
mângâiați. Vom fi uimiți, fiindcă erau plini de păcate. Vom fi
mângâiați, fiindcă și noi suntem plini de păcate. Erau plini de
căderi idolatre, de împietrire, de ucideri, de adultere, de uitarea
lui Dumnezeu. Și totuși îi cinstim ca sfinți. Nu este nedrept?
Unii dintre ei s-au pocăit, au făcut și minuni în viața lor, au
vorbit cu Dumnezeu. Alții nu s-au pocăit. Se pare că au murit în
păcatele lor și în idolatrie. Atunci cum sunt sfinți? Este
folositor să vedem acest lucru ca să înțelegem dacă și pentru
noi este ușor să devenim sfinți. Faptul că strămoșii au avut o
relație cu Hristos după trup este un motiv pentru care s-au
sfințit. Adică din tată în fiu au pregătit de mai înainte cea
dintâi venire a lui Hristos pe pământ. Strămoșii au devenit
mijlocitori între Adam cel căzut și Hristos, al doilea Adam. Au
pus pod peste prăpastia dintre Rai și iad, moarte și înviere. Au
slujit mântuirea neamului omenesc fie întru cunoștință, fie fără
să o știe. Mulți dintre aceștia erau păgâni, închinători la
idoli. Cu toate acestea, au devenit și aceștia după duh strămoși
ai lui Hristos. Prin urmare, și-au dat trupul lor slujirii lui
Hristos sau și-au tăiat voia lor, vederile lor și le-au adus pe
toate lui Hristos.
Un
al doilea aspect îl evidențiază Apostolul Pavel în Epistola către
Evrei. Strămoșii au depășit mediul lor, epoca lor și prin
credință au primit făgăduința că va veni Dumnezeu pe pământ.
„A rămas neclintit, ca cel ce vede pe Cel nevăzut”[1]. Deși nu
Îl vedeau pe Dumnezeu, așteptau pe Hristos ca și cum L-ar vedea,
până ce a venit ca prunc, fără slavă, prigonit de oameni.
Nădejdea pe care au avut-o nu i-a înșelat. De pildă, Solomon,
acest împărat înțelept, a cărui carte a fost cuprinsă în
Sfânta Scriptură, a trăit păcatul până în adâncul cel mai de
jos al decăderii. A întărit și sprijinit și închinarea la
idoli. Și cu toate acestea el a zidit Templul, Sfânta Sfintelor, el
a organizat slujirea lui Dumnezeu. Astfel a preînchipuit viitorul
Templu, Biserica, și pe Preasfânta, care a devenit Sfânta
Sfintelor și din ea a venit Hristos. Se poate ca viața lor să fi
fost în păcat, dar aveau credință și nădejde.
Avraam
deși era închinător la idoli, prin credință a ieșit din patria
lui și a devenit patriarh al lui Israel, „părintele nostru al
tuturor”[2], strămoș al lui Hristos și al Bisericii. La vârsta
de 99 de ani a dobândit fiu prin credință și a devenit chipul
afierosirii lui Dumnezeu[3]. În final, din sămânța lui a ieșit
Hristos[4], începutul și sfârșitul a toate. Avraam și Hristos
constituie o istorie neîntreruptă, a cărei preistorie ajunge până
în Rai. Strămoșii Domnului credeau în Acela pe care nu-L vedeau
și nu Îl înțelegeau.
Al
treilea semn sfințitor al Strămoșilor este că Dumnezeu i-a
folosit ca să se binecuvinteze întru ei toate neamurile. Cum? Prin
faptul de a se face cunoscut adevărul în toată lumea[5]. De câte
ori nu ne folosește Dumnezeu și pe noi păcătoșii! Pe aceia i-a
folosit ca să aducă Biserica, pe noi, ca să trăim și să lucrăm
și să ne bucurăm și să participăm la ea.
(Arhimandritul
Emilianos Simonopetritul, Cuvinte praznicale mistagogice, Indiktos,
Athena, 2014)
[1]
Evr. 11, 27.
[2]
Rom. 4, 17.
[3]
Fc. 17, 1.
[4]
Gal. 3, 16.
[5]
Fc. 22, 18; 28, 14; Dan. 2, 47.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu