Cuvântul lui Dumnezeu este Adevăr

Într-un sat de munte era un gospodar bogat, care a hotă­rât să dea o sumă frumoasă de bani pentru săraci, dar nu se pricepea cum s-o împartă.

După ce s-a gândit el mai bine, s-a hotărât să se ducă la pre­ot, căci el ştie mai bine cum să împartă banii, dar preotul îi zise:

- Fapta dumnitale este plăcută lui Dumnezeu, dar fiind bani mulţi, nici eu nu ştiu cum să-i împart şi cum să-i potrivesc, în aşa fel ca să nu dau unora prea mulţi iar altora prea puţini. Hotărăşte dumneata cui să-i împart şi-ţi voi respecta şi dorinţa de a nu se afla cine este binefăcătorul lor.

Gospodarul, însă, zise preotului astfel:

- Dacă nu ştii nici Sfinţia Ta, părinte, cui să-i dai, atunci de bună seamă că ştie Dumnezeu. Dă-i banii celui care va veni mai întâi la Sfinţia Ta acasă cu vreo treabă.

- Bine, zise preotul, voi face aşa cum ai hotărât dumneata; deci Dumnezeu va hotărî cine va primi banii, prin persoana care va veni prima la mine acasă cu vreo problemă.

În parohia aceea trăia o familie de oameni cinstiţi, muncitori, buni creştini, dar săracă. Erau în casă o puzderie de copii, iar bărbatul era şi bolnav de multă vreme şi nu avea putere să muncească. Într-o seară, după cină, după obiceiul casei, tatăl citi câteva versete din Noul Testament cu psalmi unde se scria următoa­rele: „N-am văzut om drept părăsit de Dumnezeu şi copiii lui să ducă lipsă de hrană.”

- Ei! Iaca, eu sunt omul părăsit de Dumnezeu, căci n-am fă­cut nimănui nici-un rău, am făcut bine după puterile mele, cât am fost sănătos, soţia munceşte din zi până-n noapte şi totuşi nu avem cu ce ne hrăni. Am să mă duc la părintele ca să-l întreb de ce scrie în Cartea Sfântă o astfel de minciună?

Şi omul se duse necăjit la preot să-l întrebe despre ce citise el în Cartea Sfântă. Cum îl văzu, preotul îşi zise: „Acesta este un om tare nevoiaş, care vine primul la mine, însemnează că Dumnezeu a hotărât aşa, ca să fie scos din nevoi cu familia sa; lui îi voi da banii”.

Înainte de a-şi spune omul păsul duhovnicului său, acesta îi întinse suma de bani, spunându-i că un binefăcător necunos­cut i-a lăsat aceşti bani pentru nevoile familiei sale.

Bietul creştin, primi cu emoţie banii din mâna preotului, iar când fu întrebat cu ce treabă a venit pe la casa preotului, răspunse încurcat şi uluit:

- Părinte, iartă-mă, am uitat, dar mă bucur că vă văd sănătos.

Când a ajuns acasă, toată familia s-a bucurat, iar seara, după o masă bună, dar modestă, au citit aceste cuvinte în Cartea Sfântă: „Fericit este omul care se încrede în Dumnezeu şi-şi pune toată nădejdea în El; în veac nu se va ruşina”.

Cu toţii au simţit în sufletul lor că într-adevăr: Cuvântul lui Dumnezeu este ADEVĂRUL.

„numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este drep­tate în veac şi cuvântul tău este adevărul” (final de rugăciune de la rânduiala înmormântării)

Autor: Pr. Bedreag

Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011