 |
| Crucea aşezată de Episcopul Şaguna la mormântul mamei sale |
Copilul
cel mai mic, Anastasiu, care era sorocit să devină mai târziu
episcopul şi mitropolitul Andreiu şi a cărui soartă ne
interesează mai deaproape, şi-a început studiile elementare în
şcoala grecească din Mişcolț, a urmat apoi tot acolo şi cursul
secundar în gimnaziul catolic şi l-a terminat la vârsta de 18 ani,
cu succes eminent, în gimnaziul călugărilor piarişti din Pesta.
În certificatul de încheiere a studiilor gimnaziale se spune, că
Anastasiu Şaguna ar fi, după religie: catolic, iar după naţiune:
Ungur, că a cercetat în mod cuviincios şcoala şi biserica,
obţinând la studiul religiunii nota eminent, iar în limba
maghiară, precum şi „în litere şi ştiinţe“ a fost al 17-lea
eminent între 103 conşcolari ai săi, dintre cari 32 erau eminenţi.
Acest
rezultat, atât de frumos, era menit să îndemne pe cei ce se
interesau de soarta talentatului tânăr, îndeosebi pe bunul său
protector Atanasie Grabovski, care-i era acum ca un părinte, să nu
cruţe nici o jertfă, ci să-i dea tot ajutorul de trebuinţă la
continuarea studiilor. Ceea ce s-a şi întâmplat. După terminarea
studiilor secundare, Anastasiu urmează la „universitatea crăească“
din Pesta timp de trei ani cursuri de filosofie şi drept, făcând
studii serioase, a căror temeinicie se resimte mai târziu adeseori
în scrierile lui, ca şi în discursurile politice şi în diferite
acte, chiar şi în cele oficiale.
Tocmai
la începutul studiilor sale universitare a făcut şi el pasul
însemnat, pe care-l făcuse şi fratele său Evreta, şi sora sa
Ecaterina. Ca student universitar în anul întâi, la 9 zile după
ce a împlinit vârsta legală de 18 ani, s-a întors şi el în
sânul bisericii strămoşeşti. În o declaraţie foarte hotărâtă
spune, că studiind cu succes eminent în gimnaziile catolice din
Mişcolţ şi din Pesta, şi îndeletnicindu-se în mod sârguincios
cu studiul religiunii, cunoaşte din fir în păr temeiurile religiei
catolice. Cu toate acestea convingerea intimă sau inspiraţia lui îl
îndeamnă : să urmeze sfintele învăţături ale bisericii
ortodoxe. Dar, fiindcă din studiul religiunii a obţinut nota
eminent, cere să fie dispensat de obicinuitul examen de 6 săptămâni,
pe care în cazul de faţă îl află de prisos.
Această
declaraţie o trimite palatinului şi consiliului locţiitor al
ţării, însoţită de un memoriu, în care pe lângă motivele
înşirate mai sus, aminteşte şi împrejurarea, că dânsul a
aparţinut bisericei ortodoxe până la vârsta de 8 ani, până la
anul 1816. Consiliul locţiitor a trimis o comisiune de 3 inşi, să
cerceteze cazul. Această comisiune raportează în 20 Februarie
1827, că înainte de toate a încercat cu tot dinadinsul să-l
înduplece pe Anastasiu a rămânea şi mai departe în religiunea
catolică. Dar observând că această stăruinţă nu are nici un
rezultat, l-a luat cu severitate la întrebări, să afle, cine sau
ce îl îndeamnă să se întoarcă la legea grecească neunită, nu
cumva nişte promisiuni sau ademeniri din vre-o parte? Anastasiu a
declarat înaintea acestei comisiuni, atât cu graiul cât şi în
scris, că dânsul nu se crede chemat să judece, dacă religia
ortodoxă este mai bună şi mai mântuitoare, decât cea catolică,
ci el are o singură dorinţă: să poată trăi şi muri în religia
în care s-a născut. La această hotărîre nu l-a îndemnat nici un
fel de silă sau promisiune din partea rudeniilor. De aceea roagă pe
Maiestatea Sa cu cele mai umilite rugăciuni, să se milostivească
a-i îngădui şi lui să-şi urmeze libertatea conştiinţii fără
nici o siluire.
Declaraţiile
lui Şaguna şi raportul comisiunii de cercetare le înaintează
consiliul locţiitor (la 1 Maiu 1827) regelui cu propunerea, că
fiind Anastasiu Şaguna deplin orientat în învăţăturile
credinţei catolice, să i se îngăduie şi lui libertatea
exerciţiului religios, precum s-a îngăduit şi fratelui său
Evreta, fără a mai pretinde, să se supună obişnuitei
instrucţiuni catolice de 6 săptămâni. Din Viena s-a dat însă
ordin (la 13 Iulie 1827), că înainte de a trece la religia
ortodoxă, Anastasiu Şaguna să urmeze obişnuita instrucţiune
catolică la vestitul orator şi savant Augustin Popol şi despre
rezultatul acestei instrucţiuni să se înainteze raport în scris.
Acest
ordin îl comunică (la 8 August 1827) consiliul locţiitor senatului
universitar şi vicarului catolic din Agria.
Instrucţiunea
catolică s-a început în 5 Noemvrie şi a durat până la 18
Decemvrie 1827. Ea ar fi trebuit făcută în prezenţa a cel puţin
doi martori, dar profesorul Popol spune într-o declaraţie a sa din
23 Decemvrie 1827, că având a face cu un student universitar, n-a
aflat de trebuinţă să mai cheme martori, ci a considerat cazul
acesta ca fiind excepţional. Consiliul universitar aduce această
împrejurare şi la cunoştinţa palatinului prin adresa din 4 Martie
1828.
În
certificatul dat de Augustin Popol, în 27 Aprilie 1828, asupra
acestui examen, se spune, că Şaguna a ascultat cu atenţiune şi cu
modestie, cum se cuvine unui student universitar, explicarea întregei
învăţături catolice. Aceasta însă nu l-a împiedecat să
declare la sfârşitul celor 6 săptămâni, că dânsul vrea să
rămână statornic în religia mamei sale, fiind convins, că
rămânând în această religie, care-şi trage originea de la
Hristos, va dobândi fericirea cea veşnică.
Pe
baza acestui certificat înaintează, la 6 Maiu 1828, consiliul
locţiitor raportul său către rege, propunând, ca precum s-a dat
fratelui Evreta şi surorei Ecaterina libertatea să se întoarcă la
religia grecească neunită, tot astfel să i se dea şi lui
Anastasiu Şaguna voie să-şi urmeze convingerea proprie.
Regele
a confirmat propunerea aceasta prin hotărîrea din 23 Iulie 1828,
care s-a comunicat în 2 Septemvrie 1828 prin consiliul locţiitor,
arhiepiscopului catolic din Agria, consiliului universitar și
comitatului Pesta, pentru a încunoştiinţa despre ea şi pe cel mai
deaproape interesat, pe eminentul tânăr universitar Anastasiu
Şaguna şi pe cei mai deaproape ai săi.
Aci
se curmă sbuciumarea sufletească familiară, care îngrozise atât
de mult între anii 1814–1816 inima Anastasiei şi o va fi
neliniştit şi mai târziu, în toată curgerea celor 12 ani, cât
timp şi-a ştiut pe scumpul ei Anastasiu ca fiind, oficial, de alfă
credinţă decât dânsa.
Se
cuvine a vesti cu toată stăruinţa meritul deosebit al acestei
femei, pe care neamul românesc şi sfânta lui biserică
strămoşească va trebui s-o aşeze, de acum înainte, alături de
cele mai luminoase icoane de femei şi mame române, din trecut.
Împreună cu a acestora şi amintirea Anastasiei trebue păstrată
şi cinstită cu sfinţenie. Căci fără sufletul ei de veghe
neadormită, fără îngrijirea ei de înger păzitor, e întrebare,
dacă biserica română ortodoxă din Transilvania ar fi putut să
aibă între cârmuitorii săi un mitropolit de însemnătatea
covârşitoare a lui Andrei Şaguna. S-ar fi putut întâmpla să-l
piardă pentru totdeauna, după ce cu sila fusese trecut din
copilărie la catolicismul stăpânitor, care timp de mai multe
veacuri a smuls Românilor transilvani numeroşi bărbaţi de
valoare, le-a înstrăinat destule talente, lăsându-i orfani de cei
ce prin iscusinţa minţii şi prin mărimea inimii ar fi putut să
dea traiului lor chinuit din trecut forma unei vieţi sufleteşti mai
avântate şi mai senine.
Ar
fi fost pentru catolicism un câştig însemnat desigur, dar pentru
biserica noastră strămoşească o nespusă pierdere, dacă o soartă
vitregă ar fi voit să o lipsească de acest neuitat binefăcător,
pe care catolicii încercară să-l smulgă cu sila în persoana lui
Şaguna. Şi fără el unde ar sta biserica ortodoxă-română din
Transilvania astăzi? Dacă ar fi lipsit lucrarea mântuitoare a
acestui legiuitor „puternic în faptă şi în cuvânt", cine
ar mai fi putut „goni pe cei fărădelege, certându-i“, cine ar
fi putut să adune „pe cei risipiţi pieirii“, să-i
chivernisească şi povăţuească spre limanul izbăvirii? Anevoie
s-ar fi putut găsi altul, în stare să îndeplinească în mod atât
de strălucit o chemare istorică, religioasă, culturală şi
politică aşa de însemnată, cum a fost a lui Andrei Şaguna.
Amintirea
recunoscătoare va trebui deci să pună icoana acestei mame
credincioase şi eroice, care a fost Anastasia Şaguna, alături ori
chiar mai presus de a vestitei Doamne Despina, soţia lui Neagoe
Basarab. Căci dacă aceasta a fost creştină bună şi mamă
duioasă, tot asemenea era şi Anastasia. Dacă legenda spune despre
Despina, că sentimentul ei religios era atât de adânc şi
puternic, încât a fost în stare să se lipsească de poboabele şi
scumpeturile sale, numai ca să vadă pusă sub acoperiş mănăstirea
de la Argeş, în schimb despre Anastasia faptele ei și mărturiile
istorice dau cea mai grăitoare dovadă, că şi-a jertfit toată
tihna vieţii, şi-a pus tot sufletul, ca să mântuiască ре seama
bisericei ortodoxe-române pe fiul său, care avea să înceapă şi
să ducă la bun sfârşit lucrarea de orgaganizare şi desrobire a
acestei sfinte biserici şi a credincioşilor ei, încătuşaţi de
veacuri.
Ziua
de 29 Decemvrie 1826, când a rostit Şaguna cu toată hotărîrea
dorinţa sa de a se întoarce în sânul bisericii strămoşeşti,
este tot atât de însemnată ca şi ziua naşterii lui (20 Decemvrie
1808).
De
acum înainte soarta lui e aproape hotărîtă schimbându-se spre
bine şi rămânând statornică această întorsătură.
Rugăciunile
neîntrerupte ale Anastasiei n-au rămas fără ascultare, căci
pentru sufletele bune si evlavioase a lăsat Dumnezeu bucuria
izbânzii. Ţesãtura iţelor viclene, ce întinseseră din pruncie
ursitoarele rele asupra copiilor ei, o vede acum căzând destrămată.
În sufletul ei uşurat încep să răsară nădejdi mari, mai ales
cu privire la viitorul talentatului său Anastasiu, nădejdi, pe cari
acesta în strălucita sa carieră de mai târziu nu numai le-a
împlinit, ci a şi trecut, probabil, departe dincolo de marginile
lor. Căci ursitoarele bune, luându-l în paza lor, au început a-i
toarce cu iscusinţă firul vieţii. Şi l-au tors mereu şi cu spor,
până când acesta a început a se împleti cu firele vieţii
noastre naționale-bisericești ca un fir roşu, menit să arate
cărările de izbăvire, pe care înaintând românimea transilvană
a izbutit să iasă din prăpastia întunecimei şi a sclăviei de
veacuri îndreptându-şi paşii spre un viitor mai bun, pe care după
atâtea veacuri de patimi şi asupriri, îl merita acum cu
prisosinţă. – Şi purtarea copiilor mai mari, a lui Evreta şi a
Ecaterinei, mângăiau în măsură însemnată văduvia Anastasiei.
Dar inima ei sălta de bucurie mai ales când vedea din zi în zi
deşteptăciunea, cuviinţa, ascultarea şi sporul, ce îl făcea
iubitul ei Anastasiu în învăţăturile cele mai înalte şi mai
grele.
După
terminarea studiilor universitare, în anul 1829, Anastasiu Şaguna,
urmându-şi îndemnul inimii, dar desigur ascultând şi de sfatul
mamei sale, a plecat la Vârşeţ să înveţe teologia, spre a se
face cu vremea slujitorul acelei biserici şi credinţe a lui
Hristos, pentru care s-a luptat cu o îndărătnicie atât de sfântă
statornica şi eroica sa mamă, Anastasia.
Aci
fu primit în casa episcopului Maxim Manuilovici, care era şi el
Român de origine şi cu bune sentimente româneşti. Studiile
teologice le-a isprăvit Şaguna repede şi cu rezultat strălucit.
Prin deşteptăciunea şi temeinicele sale cunoştinţe s-a distins
atât de mult printre colegii şi chiar printre profesorii săi,
încât cum a isprăvit cursul teologic din Vârşeţ, mitropolitul
sârbesc de pe atunci, Ştefan Stratimirovici, îndată l-a şi
chemat ca profesor de teologie la Carloviţ, unde avea să
împlinească şi slujba de secretar al mitropolitului.
Şi
din Vârşeţ ca şi din Carloviţ scria adeseori bunei sale mame,
Anastasia, totdeauna în cuvinte pline de mângăiere, de dragoste şi
de recunoştinţă fiiască.
Tocmai
când era de 25 de ani, – vârsta patimilor, – s-a hotărît să
renunţe la plăcerile ispititoare, pe cari vieaţa le îmbie cu
prisosinţă mai ales unui tânăr înzestrat cu atât de eminente
însuşiri trupeşti şi sufleteşti, cum era Anastasiu Şaguna. Ca
să nu-l poată copleşi valurile lumeşti şi „desmerdările cele
grele de purtat“, hotărât să-şi închine toate puterile în
slujba cea sfântă a bisericii şi a credinţii strămoşeşti, la 1
Noemvrie 1855 a intrat în cinul călugăresc, luându-şi în
călugărie numele de Andreiu, adecă „întâi chematul“.
În
pasul acesta însemnat l-au însoţit, pe lângă binecuvântarea
mamei sale, credinţa puternică într-un ideal religios-naţional şi
convingerea, că numai pe această cale, renunţând cu totul la
plăcerile lumeşti trecătoare, va putea să îndeplinească
chemarea cea sfântă a vieţii sale. De mare însemnătate este şi
numele, pe care Şaguna şi l-a ales în călugărie. Cei ce se
hotărăsc să facă pasul acesta, nu numai pentru a fi călugări şi
a rămânea între zidurile vreunei mănăstiri, la adăpost de
luptele şi amărăciunile vieţii sbuciumate, ci fiindcă se simt
chemaţi, – ca tocmai în haina călugărească, îmbrăcaţi „cu
zeaua dreptăţii şi cu pavăza credinţii“, – să păşească
pe arena luptelor aprinse ale neamului şi bisericii lor, nu vor lua
la întâmplare orice nume călugăresc, ci îşi vor alege unul în
legătură cu rostul vieţii lor şi care să arate scopul acestei
vieţi. Astfel socotim că Şaguna – care în toate lucrările sale
căuta mai ales legătura cu vechimea cea bună şi frumoasă a
vremilor apostoleşti - când şi-a ales numele Andreiu, se va fi
gândit la apostolul cu acelaş nume, despre care cărţile vechi
spun, că a propovăduit el, cel dintâi, cuvântul Evangheliei în
aceste părţi răsăritene, ajunse mai târziu în stăpânirea
neamului nostru.
Şi
sburând cu gândul pe aripa sfintelor sale speranţe, tânărul
călugăr de 25 de ani va fi întrezărit atunci, ca într-o
îndepărtată geană a viitorului, lumina de vrajă ce urma să
împodobească, odată şi odată, în amintirea recunoscătoare a
unui întreg popor, acest nume de o îndoită însemnătate :
creştinească şi românească.
*
Evlavioasa
Anastasia îşi simţea inima plină de secerişul celei mai curate
bucurii, ştiind pe iubitul său. fiu, călugărul Andreiu, închinat
cu întreagă fiinţa şi viaţa sa bisericei strămoşeşti, pe
seama căreia izbutise a-l mântui, prin lupte atât de grele pentru
ea, dar aşa de pilduitoare pentru toţi cei ce vor şi pot să
înțeleagă farmecul sfințeniei lor.
În
vârstă de 51 de ani, cu sufletul împăcat, s-a mutat virtuoasa
Anastasia la cele veşnice, fiind înmormântată în ziua de 17
Ianuarie 1856, de luminatul preot Ioan Teodorovici în cimitirul
„Kerepesi“ din Pesta, în cripta familiei Grabovski de Apadia,
unde cu câţiva ani mai târziu se sălășluiră spre odihna de
veci, şi rămăşiţele pământeşti ale lui Evreta şi ale
Ecaterinei.
MULT
IUBITEI SALE MAME
ANASTASIA
PREA
PREȚUITULUI SĂU FRATE
VRETA
ȘI
DULCEI SALE S(UR)ORI
ECATERINA
RIDICĂ
MONUMENTUL ACESTĂ
ANDREIU
ŞAGUNA,
EPISCOPUL
ARDEALULUI 1849.
Conferinţă
ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910
0 comments:
Trimiteți un comentariu