Autor: Игорь Годунов (OrthPhoto) |
„Din
fapte se îndreptăţeşte omul” (Iacov 2, 24).
Lume
multă strânsă în faţa bisericii; unii gesticulau şi supăraţi
strigau unii către alţii. Când mă apropiai mai mult, auzii:
-
Auzi mă frate, dar cine se crede el că a fost cât a trăit?! A
fost Ion Stamate... Ei şi? Şi pentru că a fost „cineva” în
viaţă, pentru că a fost mai bogat, trebuie să-l îngropaţi lângă
zidul bisericii?... Nu vă e ruşine cel puţin de ochii lumii şi că
e păcat, în faţa lui Dumnezeu, ca să îi săpaţi groapa înaintea
mormântului unui preot, care ne-a iubit şi ne-a slujit o viaţă
întreagă?!
-
Dar ce este oameni buni, ce s-a întâmplat, intrai eu în vorbă. Ce
este turburarea şi mânia asta, aici, lângă Casa Domnului?!
-
Păi, uite părinte, ce să fie, îmi zise un bătrân, iacă nişte
oameni fără de minte!... Au săpat groapa lui Ion Stamate,
chiar lângă zidul bisericii...; socoteşte şi sfinţia ta, e
treabă cuminte asta, să fie înaintea mormântului preotului
Vasile...? Cât a fost în viaţă, nu dădea pe la biserică decât
din Paşti în Paşti şi uneori nici atunci!
Ce
se întâmplase? Groparii săpaseră groapa mortului Ion Stamate, din
porunca rudelor lui, drept lângă zidul bisericii. Şi Stamate,
răposatul nu prea era dus la biserică, ba chiar era de multe ori
împotriva ei. El uitase obiceiurile creştine strămoşeşti.
Îi plăcea băutura, tutunul şi înjura de lucruri sfinte. Adeseori
îl găseai în fruntea răutăţilor. Acum i se făcuse groapa mai
aproape de biserică decât a tuturor morţilor dinainte de el ... şi
aceasta era o faptă care supăra grozav pe bunii creştini, şi
anume faptul că un mirean, care în toată viaţa lui n-a voit să
ştie de Dumnezeu, să aibă groapa în locul cel mai de cinste, ba
chiar şi înaintea mormântului unui bun slujitor al Sf. Altar, cum
fusese părintele Vasile.
-
Oameni buni, le zisei eu: Nu e de mirare ce vedeţi. De mirare ar fi
să-l ducă groparii în slava cerului în faţa lui Dumnezeu, nu
lângă zidul bisericii. Dar acolo nu-l pot duce decât faptele lui
bune, dacă le are. Cine se îndeasă printre oameni să iasă în
frunte, fără să fie vrednic, acela se îndeasă şi la biserică
să treacă înaintea celor mai bătrâni decât el, acela se zbate
chiar şi mort să fie înaintea tuturor, ca să ocupe locul cinstei
şi al vredniciei. De aceea rudele şi familia unui astfel de
răposat, stăruie şi se fac luntre şi punte, ca să i se facă
slujba înmormântării în biserică unde n-a intrat decât
când s-a botezat şi cununat, să fie plimbat cât mai mult prin sat
să-l vadă lumea, să i se pună fanfară ca să audă cât mai
mulţi de plecarea lui din lumea aceasta, să i se dea şi în
cimitir locul cel mai de cinste, căci de, el nu a fost un oarecare
în viaţă…
Dar
vai vouă, nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima a crede şi
a gândi mai adânc la cuvintele Domnului. Nu ştiţi oare că viaţa
noastră curată, trăită după poruncile lui Dumnezeu, ne apropie
mai mult de Atotputernicul şi Creatorul şi nu groapa noastră dacă
e mai aproape de biserică? Aţi uitat oare, că nu cel dus MORT în
Biserică, se izbăveşte mai mult de păcatele sale, ci cel care cât
a fost VIU i-a fost dragă Biserica şi poruncile lui Dumnezeu?!
Nimeni dintre d-voastră să nu se gândească că se face o
nedreptate răposatului preot Vasile sau altor buni creştini, care
n-au mormintele mai în faţă sau mai aproape de zidul bisericii,
cum îl are Ion Stamate. Câţi credincioşi, care au murit prin
munţi, văi, ape, câmpurile de luptă sau oricâte fel de moarte,
neîngropaţi în cimitire sau lângă zidul bisericii, nu pot ei
oare să aibe sufletele lor mai aproape de Dumnezeu, decât ale
acelora care au trupurile îngropate în cimitire frumoase sau chiar
în biserici?
Pentru
că nu apropierea rămăşiţelor noastre pământeşti de biserică,
ne apropie de Dumnezeu, de fericirea cea veşnică, ci credinţa şi
faptele bune creştineşti din viaţă.
NICI
mormintele noastre şi cavourile luxoase din cimitire, NICI fanfara
care atrage atenţia lumii pe străzi, NICI cuvântările de
laudă pentru cel răposat, NICI atâtea alte lucruri zadarnice,
nu ne apropie de Dumnezeu, de Rai, de Fericirea cea veşnică, CI
CREDINŢA ŞI FAPTELE BUNE creştineşti din VIAŢA noastră. Acestea
- credinţa şi faptele bune - sunt cele care ne duc până în Faţa
lui Dumnezeu. Deci, nu vă înşelaţi fraţii mei iubiţi, căci
Cuvântul Domnului ne spune clar: DIN FAPTE ESTE ÎNDREPTAT OMUL.
(Iacov 11, 24)
Femeile
au rămas cu mâna la gură... Bătrânii gânditori au oftat
uşuraţi... Tinerii s-au bucurat... Şi cu toţii, tare mulţumiţi
de această învăţătură, ca o apă proaspătă şi răcoritoare,
s-au împrăştiat fiecare pe la casele lor, cu cugetul împăcat şi
hotărâţi
să pună şi mai mult preţ pe CREDINŢA şi FAPTELE lor.
Cine
are urechi de auzit, să audă. (Mt. XIII, 9)
Sursa: Istorioare morale: (din înţelepciunea poporului român) / Valeriu Dobrescu. - Bacău: Babei, 2011
0 comments:
Trimiteți un comentariu