De
câte ori auzim sau cetim despre viaţa şi faptele vre-unui bărbat
vrednic, ne simţim îndemnaţi să cercetăm, care este izvorul
vredniciei lui. În rândul întâi ne întrebăm, din ce părinţi,
din ce familie a răsărit bărbatul acela? care era moştenirea
sufletească, ce a adus cu sine în lume? ce fel de creştere şi
îngrijire i s-a dat, mai ales din partea mamei sale?
E
un adevăr vechiu şi lămurit, că toţi oamenii mari au avut în
copilărie parte de cele mai vrednice, mai devotate şi mai
credincioase mame, cari, prin îngrijirea deosebită ce le-au dat, au
aşezat întâia ramură, în „cununa cea neveştejită a măririi“
fiilor lor.
Mamele
iubitoare şi înţelepte îşi dau toată silinţa să sădească în
sufletul copilaşilor, mlădios ca o ceară moale, din cea mai
fragedă vârstă toate aplicările de folos: cuviinţa şi buna
rânduială, credinţa, dreptatea şi dragostea pururea biruitoare.
Este
ştiut, că omul va urma în vârsta bărbăţiei şi la bătrâneţă
calea, pe care apucă din tinereţă.
De
aceea mamele vrednice, pe lângă dragostea, ocrotirea şi paza cea
neadormită, cu care veghează ziua şi noaptea la căpătâiul
copiilor lor, pe lângă hrana trupească şi îmbrăcămintea
trebuitoare, se îngrijesc să le dea şi hrana sufletească a
credinţii şi a luminii, fără de care nici un om nu poate săvârşi
isprăvi mari în cursul vieţii sale.
Poporul
nostru, ştiind cât de scumpă şi de hotărîtoare este grija mamei
pentru viaţa orişicui, când vrea să laude pe un om vrednic, se
mulţămeşte a-i zice în graiul pilduitor al Sfintei Scripturi:
„Fericit este pântecele, care te-a purtat, şi binecuvântat
sânul, ce ai supt“. Vrea să spună Românul prin pilduirea
aceasta, că sămânţa cea bună a tuturor pornirilor şi
învăţăturilor folositoare se revarsă asupra oamenilor vrednici
mai cu seamă prin creşterea şi îngrijirea aleasă a unor mame
înţelepte.
E
foarte adevărat, că învăţăturile, pe cari le sădeşte mama în
sufletul copilului, sunt cu mult mai trainice decât cele împărtăşite
prin şcoli. Câtă vreme din acestea multe se spulberă si se
scutură deodată cu pulberea şcoalei, cele dintâi rămân adânc
întipărite în minte şi, fiind împreunate cu amintirile dulci şi
curate de la vatra părintească, niciodată nu se vor stinge cu
totul din inimile simţitoare.
*
Despre
mama unui om mare vrem s-aducem vorba în paginile acestea, despre
Anastasia Şaguna, care a dăruit neamului românesc pe unul dintre
cei mai luminaţi povăţuitori, iar bisericei noastre strămoşeşti
pe cel mai mare legiuitor al ei: pe Mitropolitul Andreiu Şaguna.
Mulţi
Români din Macedonia şi-au părăsit în veacurile trecute vetrele
străbune din cauza prigonirilor cârmuirii turceşti, care le
năpăstuia traiul şi nu-i îngăduia nici să se roage lui Dumnezeu
în limba lor. Fiind oameni harnici şi pricepuţi aceşti Români
drept-credincioşi, după ce luaseră toiagul pribegiei în mână,
se aşezară cu familiile lor prin oraşele mai mari ale Ungariei şi
Austriei, purtând negoţ întins şi făcând rost de bunăstare
materială.
Dar,
ori unde ar fi fost ei aşezaţi şi oricât de bine le-ar fi mers
treburile, nu-şi uitau niciodată de fraţii lor rămaşi acasă în
suferinţă, sub ploaia de asupreli păgâneşti. Din prisosul
agoniselii lor trimeteau şi acestor oameni necăjiţi ajutoare.
Pe
de altă parte, cei plecaţi pe acasă trăiau pretutindeni în cea
mai bună înţelegere şi dragoste frăţească unii cu alţii. După
ce apucau mai multe familii într-un oraş la oarecare stăricică
materială, cea dintâi grijă a lor era, să-şi strângă bani şi
clădească o biserică, în care să se poată ruga lui Dumnezeu
aşa, cum au pomenit din moşi-strămoşi.
Astfel
se aşezară şi în oraşul Mişcolţ (în nordul Ungariei,
comitatul Borşod) pe la anul 1606 câteva familii de Români
macedoneni, cari cu timpul au sporit binişor, aşa încât pe la
anul 1728 erau aci vreo 300 de negustori români cu familiile lor.
După ce biserica, clădită de Românii macedoneni la începutul
aşezării lor în Mişcolț, s-a învechit şi s-a stricat, ei se
gândiră să-şi facă alta nouă, mai frumoasă şi mai
încăpătoare. Înaintară deci o rugăminte cătră milostivul
împărat Iosif al II-lea, care iubea pe Români şi voia să le facă
şi lor dreptate. Acest împărat, care a dat voie să-şi zidească
şi Românii dreptcredincioşi frumoase biserici de piatră, cum au
zidit pe vremea lui în Sălişte (Biserica cea mare), în Făgăraş,
în Oradea şi în alte părţi, a încuviinţat şi cererea
Românilor din Mişcolţ. Astfel ei se apucară şi zidiră, în timp
de vreo 20 de ani, una din cele mai frumoase biserici ortodoxe române
câte se aflau în Țara Ungurească. Multă osteneală, mari
stăruinţi şi cheltueli se cer la zidirea unei astfel de biserici
şi în ziua de azi! Dar în vremea veche se cereau şi mai multe.
După
ce-şi văzură bunii credincioşi isprăvit odorul lor de biserică,
în semn de amintire pentru viitorime, puseră de săpară pe un
părete al ei, în slove greceşti, rândurile următoare: „Această
biserică a Sfintei Treimi s-a întemeiat pe timpul puternicului
împărat Iosif al II-lea, regele Ungariei, şi s-a isprăvit în
anul 1806 pe timpul puternicului împărat Francisc al II-lea, regele
Ungariei, cu cheltuiala fraţilor Români din Macedonia“.1
Între
aceşti fraţi români, cari nu au pregetat a-şi deschide punga şi
a jertfi din avutul lor pentru a înălţa un frumos altar de
închinare Domnului, se găseşte şi unul cu numele Anastasiu Mihail
Muciu.
Acesta
era tatăl Anastasiei şi deci bunicul Mitropolitului Şaguna!
Anastasia
s-a născut la anul 1785. Părinţii ei s-au îngrijit să-i dea o
creştere aleasă, în frica lui Dumnezeu, în cinstea şi tăria
credinţei strămoşeşti. Fata aceasta frumoasă şi cuminte creştea
repede, spre bucuria părinţilor săi, cari aproape pe nesimţite se
pomeniră deodată cu fată mare la casă. Şi câtă grije, câtă
sbuciumare, câte nopţi nedormite pe bieţii părinţi când văd,
că fetei lor i se apropie timpul măritişului! Numai bunul Dumnezeu
ştie, ce-i atunci în inima lor. Îi apucă un fel de părere de rău
că fetiţa s-a ridicat prea repede, ar vrea s-o ştie iarăşi mică,
s-o mai poată ocroti multă vreme pe lângă dânşii, în casa şi
la masa lor, căci în casă străină nu pot prevedea, ce soarte o
aşteaptă.
De
asemenea gânduri şi îndoieli erau neliniştiţi în inimile lor şi
părinţii Anastasiei, când ea trecuse de 16 ani şi întrase în al
17-lea. Pe la casa lor începură a se ivi pețitorii, mai prea de
timpuriu. Pe deoparte bunii pārinti n-ar fi fost bucuroşi, să-şi
înstrăineze odorul lor de fată, dar de altă parte se gândeau, că
norocul e pleşuv şi dacă nu-l prinzi, când ţi se dă prilej,
l-ai scăpat pentru totdeauna. Mai ştiau apoi că aşa e rânduiala
fetelor, să se mărite, când le vine vremea, căci aşa a lăsat
Dumnezeu, ca bărbatul „să fie cap muierii“ şi amândoi fiind
un trup, să vieţuiască împreună „păzind hotarele legii".
Înainte de a li se închide ochii pe veci din pricina bătrâneţelor
sau a vreunei boale neaşteptate, voiau să-şi vadă şi ei fata
aşezată într-un fel, ca să nu rămână singurică în cărările
acestei vieţi înviforate. Căci „omul singur e ca trestia care,
bătută de vânturi din toate părţile, nu scoate decât sunete
plângătoare“.
Tatăl
Anastasiei, Mihail, avea un prietin cu numele Evreta Saguna, un om
cumsecade si neguţător fruntaş, pe care credinţa sa dreaptă şi
tare îl îndemnase să dăruiască şi el sume frumoase pentru
zidirea bisericii din Mişcolţ. Acest Evreta avea un fecior cu
numele Naum care, deşi tânăr, era văduv, căci soţia lui cea
dintâiu, Ecaterina Magiaro din Perlepe, a murit, după ce îi
dăruise un copil: Gheorghe, tatăl lui Constantin Şaguna, care a
răposat în timpul războiului mondial (1914–18) ca general în
retragere al armatei române.
Nădăjduind
părinţii Anastasiei, că Naum va fi om de treabă, cu frica lui
Dumnezeu, cu purtări cuviincioase şi cu prindere bună în trebile
sale negustoreşti, s-au simţit înduplecaţi să-şi mărite fata
după el. Anastasia ca o fată cuminte şi ascultătoare, ce era, n-a
stat nici o clipă la îndoială, să urmeze sfatul părinţilor săi.
Se va fi simţit poate şi ea atrasă de frumseţa bărbătească a
lui Naum. Astfel într-un vechiu „protocol al cununaţilor"
din Mişcolţ s-a păstrat o însemnare, în care se spune că la „1
Maiu 1802 Naum, fiul lui Evreta Şaguna, după a treia vestire în
biserică, a luat în a doua căsătorie de muiere legiuită pe
Anastasia, fiica lui Mihail Muciu şi s-au cununat prin mine preotul
Constantin. Naş a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga".
Nu
trecuse tocmai un an, când Anastasia – deşi încă atât de
tânără, abia împlinise 18 ani, – era mamă fericită. Dumnezeu
îi dăruise un fecioraş, căruia în botez i s-a dat numele
Evreta,2
ca
să-i facă bunicului o bucurie.
După
alţi trei ani, la 1806, în anul când s-a isprăvit frumoasa
biserică din Mişcolţ, familia lui Naum se mai spori şi cu o
fetiţă, căreia îi puseră numele Ecaterina (născută în 27
August 1806 şi botezată în 2 Septemvrie acelaş an). Iar sfârşitul
anului 1808, pe lângă bucuria, pe care o aduce la casa oricărui
bun creştin, sfânta sărbătoare a „Naşterii Domnului“, lor
le-a mai adus şi alt dar, nespus de mare. Cu cinci zile înainte de
Crăciunul românesc, Anastasia cea credincioasă şi statornică în
legea părinţilor săi, născu un băiat sdravăn şi frumos, căruia
în botez i s-a dat numele Anastasiu, după al mamei sale şi după
al bunicului. În protocolul botezaţilor" din Mişcolţ s-a
păstrat despre naşterea acestui minunat copil următoarea însemnare
: „Anastasiu, fiul lui Naum Evreta Şaguna şi al soţiei sale
Anastasia, s-a născut în 20 Decemvrie 1808 şi s-a botezat şi
miruit în 28 Decemvrie 1808 prin mine preotul Constantin. Naşul lui
a fost Atanasiu, fiul lui Adam Gherga".
Anastasiu,
care era acum al treilea copil la casa lui Naum, a vrut milostivul
Dumnezeu să fie cu timpul bucuria cea mai aleasă a mamei sale
Anastasia şi binefăcătorul cel mai mare al poporului român şi al
bisericii lui dreptmăritoare.
Lângă
leagănul lui au străjuit ursitoare şi bune şi rele. Acestea din
urmă şi-au întins mai întâi păinjinişul de mreje lacome asupra
lui. Şi era cât pe aci să ni-l răpească.
Se
vede, că de la o vreme norocul nu l-a mai ajutat pe Naum Şaguna în
întreprinderile sale neguţătoreşti, cum ajutase pe alţi Români
aşezaţi în părţile acestea. Şi felul lui de viaţă cam
neregulată va fi fost vina scăpătării lui. Bunăstarea familiei
lui era sdruncinată, când numărul membrilor ei sporise cu al
treilea copil – o greutate pentru omul scăpătat, un dar şi o
binecuvântare cerească pentru o femeie credincioasă ca Anastasia!
Şi mai mult însă pentru o biserică despreţuită şi nedreptăţită
ca a noastră, căreia în acest copil i s-a născut un mântuitor.
Anastasia
priveghia ziua şi noaptea şi se da ostenelii în toate felurile, ca
să-şi poată creşte cât mai bine frumoasele sale odrasle. Avea să
lupte cu multe greutăţi. Norocul ei era însă, că bunul său
părinte Mihail, bunicul copilaşilor, îi mai întindea câte o mână
de ajutor, deoarece de la bărbatul său Naum puţin sprijin mai
putea aştepta, după ce el sărăcise şi scăpătase cu totul.
Sărăcia
şi necazurile nu prea sunt totdeauna sfătuitori buni, adeseori
răpun pe cei slabi de înger, ori îi îndeamnă la fapte vrednice
de osândă. Aşa s-a întâmplat şi cu Naum, care pierzându-şi
tăria sufletească de a mai lupta cu necazurile şi speranţa de a
le putea învinge, a lunecat spre un pas foarte greşit.
Când
era copilul Anastasiu de 5 ani, Naum, cu gândul să-şi mai uşureze
soartea sa şi a copiilor săi, a intrat la tocmeală cu
arhiepiscopul romano-catolic din Agria (Eger) Ştefan Fischer, care
l-a îndemnat să-şi părăsească, pentru anumite foloase
materiale, credinţa strămoşească şi să treacă la biserica
apuseană catolică. Naum nu s-a putut împotrivi ispitei, care l-a
înpins în greul păcat al lepădării de lege. Dar un păcat ca
acesta era să aibă urmări triste pentru familia întreagă, căci
el s-a învoit, ca toţi trei copilaşii lui să fie socotiţi ca
credincioşi ai bisericii catolice şi să fie crescuţi, cu
cheltuiala arhiepiscopului din Agria, în credinţă străină.
Aici
începe lupta frumoasă şi înălţătoare a Anastasiei, care-şi
apără copiii, ca o leoaică puii, cu toată îndrăzneala şi
bărbăţia veghind, ca sufletele lor să nu se despartă nici-decum
de credinţa strămoşească, fiind adânc pătrunsă de adevărul,
că credinţa cea mai sfântă este aceea, în care s-au închinat şi
au răposat părinţii şi strămoşii.
Anastasia
se împotrivi deci soţului său Naum cu toată hotărîrea
mustrându-l pentru târgueala, ce a lunecat să facă cu sufletele
copiilor săi. Rugă apoi pe tatăl său Mihail, să-i stea în
ajutor, ca să poată împiedeca înstrăinarea copiilor săi de
credinţa străbună. Bunicul, om de ispravă şi cu inimă
milostivă, luă nepoţii la sine, hotărât să le dea însuş o
creştere bună şi îngrijită, cum părintele lor Naum, din pricina
sărăciei şi a slăbiciunii sufleteşti, nu mai era în stare a
le-o da.
Arhiepiscopul
catolic însă nu se mulţămeşte cu această schimbare a
lucrurilor, ci face arătare la „locurile mai înalte“. Scrie
palatinului (vornicului) ţării despre înţelesul, ce l-a avut cu
Naum Şaguna pentru creşterea celor trei odrasle în legea catolică.
Fiindcă împotrivirea mamei şi a bunicului e în stare să
zădărnicească acum planul lui de cucerire a acestor suflete
plăpânde, roagă pe palatin, să binevoiască a da poruncă
deregătorilor din Mişcolţ, ca cei doi copii mai mărişori ai
Anastasiei: Evreta şi Ecaterina să fie luaţi cu sila de la bunicul
lor, spre a-i creşte însuşi arhiepiscopul catolic cu cheltuiala
sa. Pe cel mai mic, pe Anastasiu, să-l lase deocamdată în grija
mamei sale şi a bunicului, până la vârsta de şcoală, iar atunci
să fie luat şi el şi crescut în religia catolică.
Palatinul
şi sfatul ţării au împlinit rugămintea arhiepiscopului Fischer,
dând porunca cerută. Împotriva acestei porunci nedrepte şi
nelegiuite bunicul copiilor s-a dus cu jalbă până la Împăratul.
Aşa îndepărtate valuri aruncase această pricină, ca o
prevestire, că unul din cei trei copilaşi va avea în viaţa sa
mult de lucru cu Impăratul.
În
jalba sa spunea Mihail, că lui ca unui bunic i se rupe inima de
durere pentru cele ce vede că se întâmplă cu fiica şi cu nepoţii
săi. Mai departe arăta, că ginerele Naum Şaguna, prin felul său
de traiu neregulat, a cheltuit toată zestrea Anastasiei, chiar şi
darurile ei de mireasă și ajutoarele, ce i le-a mai dat din timp în
timp, le-a risipit, a început să se poarte aspru şi furios cu
Anastasia, aşa încât aceasta a trebuit să se adăpostească,
dimpreună cu copiii, la casa părinţilor săi. Deşi îngrijirea
acestora l-a costat multe mii, el, adecă bunicul Mihai, n-a cruţat
nici o cheltuială, ca să-i poată creşte potrivit cu starea lor,
precum i-a şi crescut şi hrănit până acum. Iar ginerele, după
ce a rămas lipsit de mijloacele de traiu, ca să-şi verse tot
necazul asupra socrului şi asupra soţiei sale, a mijlocit la
arhiepiscopul catolic, să li se ia copiii şi să fie crescuţi în
legea catolică. Dar în nici o lege nu stă scris, că copiii
născuţi înainte de trecerea tatălui lor la catolicism ar putea fi
obligaţi să urmeze credinţa tatălui rătăcit. Este chiar
împotriva legii fireşti a-i sili pe copii, să-şi părăsească
credinţa numai fiindcă tatălui lor rătăcit îi place cutare ori
cutare religie. Chiar dacă s-ar face vreo asemenea lege siluitoare,
precum nu este încă, aceea ar privi numai pe copiii ce se vor naşte
după rătăcirea tatălui, iar celor născuţi înainte de aceasta
nu li s-ar putea aplica. Din mila lui Dumnezeu şi a glorioşilor
înaintaşi ai împăratului au trecut acele timpuri grele, în cari
libertatea credinţii şi a cugetării era împiedecată, nesocotită
şi surghiunită. Împrăştiindu-se norii aceia întunecoşi, se dă
voie liberă oricui să se închine lui Dumnezeu şi să creadă, cum
îi porunceşte inima, mai ales acum, după ce păţaniile timpurilor
trecute au dovedit, că în lucruri de credinţă libertatea, cu cât
i se pun mai multe piedeci, cu atâta creşte mai tare şi în multe
ţări din Europa siluirea, ce s-a făcut cugetelor, a adus cu sine
urmări triste. Bunicul Mihail spune mai departe împăratului, că
îngrijirea arhiepiscopului catolic pentru aceşti trei copilaşi
este de prisos, căci are cine îngriji de creşterea lor. Iar
Anastasia, dacă i s-ar lua copiii cu puterea, ar muri de o moarte
groaznică, pe care este o datorie creştinească a o împiedeca.
După
zugrăvirea durerii sale şi a Anastasiei, bunicul îşi încheie
jalba cu următoarele cuvinte duioase: „Toate acestea numai
părinţii şi le pot închipui şi le pot simţi în adevăr, dar
Maiestatea Voastră preaslăvită este ca un părinte şi anume un
părinte al tuturor popoarelor rânduite de Dumnezeu sub strălucita
cârmuire a Maiestăţii Voastre, cel mai bun părinte al lor.
De
aceea mă mângăe nădejdea cea mai hotărîtă, că Maiestatea
Voastră veţi asculta părinteşte plângerile cele drepte ale unui
părinte şi nu veţi îngădui, ca acum la bătrâneţă, dimpreună
cu soţia şi cu fiica mea, să ne prăpădim de durerea, ce ne-ar
pricinui răpirea copiilor.Întemeiat pe nădejdea aceasta, mă
închin ocrotirii preaslăvitei Maiestăţii Voastre mult milostive,
pe mine și pe nepoții mei și plecându-mi genunchii și
înnălţându-mi mânile, iară şi iară rog pe Maiestatea Voastră
preaslăvită, să se milostivească a porunci comitatului Borsod, ca
pe copilaşii amintiţi să-i lase sub îngrijirea mea părintească,
până vor ajunge mai în vârstă, când dacă le va plăcea, să
poată trece la religia catolică fără nici o împotrivire din
partea mea, căci eu nu le voiu pune piedeci. În sfârşit atât pe
mine, cât şi întreagă familia mea, dar mai ales pe desnădăjduita
mamă a copiilor des amintiţi o încredinţez ocrotirii Maiestăţii
Voastre preaslăvite şi mult milostive şi aşteptând din partea
Maiestăţii Voastre preaslăvite o hotărîre mângăitoare, cu
supunere adâncă rămân până la moarte al Maiestăţii Voastre
preaslăvite cel mai umilit şi totdeauna credincios supus: Mihail
Muciu, neguţător grecesc (adecă ortodox) din Mişcolţ. (Viena, în
27 Februarie 1815).
Iată,
cât de frumos şi cu câtă înţelepciune ştia să vorbească
neguţătorul Mihail din Mişcolţ cătră Împăratul, apărând
sufletele nepoţilor şi legea strămoşilor. Aşa luminează
Dumnezeu mintea şi întăreşte inima tuturor celor ce îndrăznesc
să-şi apere credinţa, în care s-au născut şi care trebuie să
le fie mai scumpă decât viața.
Deşi
atât de frumoase şi mişcătoare, cuvintele bunicului nu s-au
învrednicit de răspunsul mângăitor aşteptat de la prea înaltele
locuri. Ci peste câteva zile s-a dat poruncă în scris (5 Martie
1815), ca el să fie silit a-şi da nepoţii, să fie crescuţi în
legea catolică. Porunca a fost trimisă diregătoriilor comitatului
Borşod, dar acestea n-au putut s-o ducă la îndeplinire, căci atât
Anastasia cât şi Mihail sau împotrivit pe toate căile.
De
aceea arhiepiscopul Fischer trimite în aceeaş lună (Martie 1815)
palatinului o scrisoare, în care se plânge, că pe copiii
convertitului Naum Şaguna i-au ascuns mama şi bunicul lor dinaintea
preotului catolic din Mişcolț, căruia îi încredinţaseră
înaltele porunci, şi i-au dus pe furiş la Pesta, în casa
neguţătorului ortodox Grabovski.
Acest
Atanasie Grabovski, unchiul Anastasiei, era om cu stare bună:
neguţător fruntaş, cu legături întinse, având mare tragere de
inimă pentru toate trebile bisericeşti, şcolare şi culturale. El
fusese distins de cătră împăratul, în semn de recunoştinţă,
cu titlul: „nobil de Apadia“. Atanasie obişnuia să dea multe
ajutoare tuturor celor doritori de învăţătură şi înaintare. De
aceea era numit „patronul Românilor“ şi învăţătorul Ştefan
Popovici îl lăuda (la 1824) pentru dărnicia şi zelul său
binecuvântat, zicându-i:
„Unde
pentru neam se cere
Lucrezi
fără întârziere“. . .
Căutând
Anastasia cu copilaşii săi adăpost la el, lui Grabovski i s-a
făcut milă de o nepoată, care era în acelaş timp mamă
îngrijorată de soarta şi de sufletul copiilor săi. A primit-o
deci cu milă şi a ocrotit-o cu dragoste creştinească. Aici a
venit Anastasia cu copiii în Martie 1815.
Astfel
diregătoriile din Mişcolţ nu putură duce la îndeplinire porunca
de a smulge copiii Anastasiei cu sila de lângă mama lor, ci se
mulţumiră cu o declaraţie din partea bunicului Mihail, care
spunea, că nu poate să aducă copiii din Pesta, ci dacă e vorba,
ca ei să fie cu orice preţ crescuţi în religia catolică, aceasta
se poate întâmpla şi în Pesta, unde sunt preoţi şi şcoale
catolice. După ce a sosit această declaraţiune la sfatul ţării
(consiliul locţiitor), a fost îndrumat (în 50 Ianuarie 1816)
consiliul oraşului Pesta, să cerceteze, care e starea adevărată a
lucrurilor. De aici s-a trimis un senator cu numele Ioan Boraroş,
care împreună cu preotul şi abatele catolic Pfingstel să facă
cercetare la casa lui Grabovski. Rezultatul acestei cercetări îl
comunică consiliul în 24 Iunie 1816 palatinului, spunând, că cei
trei copii se află în Pesta, unde au petrecut cu totul 5 luni de
zile, că în două rânduri au mai fost în Mişcolţ, şi odată în
Viena, că ei cercetează şcoala grecească şi biserica
„greco-valahă“, cresc deci în religia ortodoxă, în care s-au
născut şi de care tatăl lor numai înainte cu doi ani s-a
desfăcut, îmbrăţişând-o pe cea catolică. Dar mama copiilor
împreună cu toate rudeniile ei se roagă, să fie lăsaţi copiii
în grija lor, să înveţe religia, în care s-au născut până
când se va lua în afacerea aceasta din partea împăratului o
hotărîre definitivă.
Încă
înainte de această cercetare Anastasia se adresase şi ea cu o
rugare cătră consiliul orăşenesc din Pesta (24 Martie 1816).
Lămurind adevărata stare a lucrului, ea spunea, că dacă a venit
cu copiii săi la Pesta, aceasta n-a făcut-o nicidecum cu gândul de
a-şi bate joc de „poruncile prea înalte“, ci numai în
convingerea, că creşterea copiilor ei pe ea o priveşte mai
deaproape ca pe o mamă şi că aci are rudenii de sânge, de
ajutorul cărora se pot bucura copilaşii ei în aşa măsură, încât
stăruinţa arhiepiscopului catolic se poate socoti ca fiind cu totul
de prisos. De aceea declară cu toată sinceritatea, că copiii ei
n-au cercetat în Pesta biserica şi şcoala catolică, nici n-au
fost crescuţi după principiile religiei catolice. Dar cutează a
nădăjdui, că pentru această faptă cu tot dreptul va dobândi
iertare, căci ea ca o mamă, s-a simţit în mod firesc obligată să
încerce toate mijloacele iertate pentru a asigura rămânerea
copiilor săi în religia, în care s-au născut şi astfel a-i
păstra lângă sine. De aceea s-a hotărît să meargă dimpreună
cu copiii la Maiestatea Sa preaslăvită, spre a îngenunchia
înaintea Lui şi a-i aşterne rugămintea, ca ceea ce nu permite
asprimea legii, să-i permită milostivirea Lui de principe. Dar
fiindcă sosirea Maiestăţii Sale s-a amânat peste aşteptare, nu
este vina ei dacă, neputându-şi duce la îndeplinire această
dorinţă de mamă, nici copiii ei n-au putut fi deprinşi până
acum în învăţăturile religiei catolice. Şi acum nu aşteaptă
nimic mai cu dor, decât ca îndată ce va afla despre sosirea
Maiestăţii Sale la Viena, să meargă fără amânare acolo spre a
încerca şi cel din urmă mijloc. Dacă cea mai umilită a ei rugare
nu s-ar putea împărtăşi de mila regească, atunci se declară
învoită să cerceteze copiii ei şcoala şi biserica
apuseană-catolică şi să fie instruiţi în principiile acestei
religii, dar să rămână sub grija ei de mamă. Căci copiii
aceştia, în afară de creşterea religioasă, mai au trebuinţă şi
de alte lucruri, aşa în rândul întâi de creşterea trupească,
pe care mai cu seamă iubirea de mamă le-o poate împărtăşi
înainte de toate. Aceasta nu se poate aştepta în asemenea măsură
de la nici un institut de creştere, oricât ar fi de bun. A smulge
copiii de la sânul ei de mamă, câtă vreme lucrul acesta nu e de
neapărată trebuinţă, ar fi atât de grozav, încât ea ca o mamă
îngrijorată de copiii săi, şi care de altfel n-are în lume altă
mângăiere decât pe aceşti copii, ar trebui să se prăpădească
sub povara acestei nenorociri. Nădăjdueşte, că i se va da voie să
facă şi această ultimă încercare. Ca unei mame, care în această
convorbire personală cu Maiestatea Sa îşi află unica şi cea din
urmă scăpare, trebuie să-i fie iertat a căuta adăpost la cea mai
înaltă căpetenie a ţării. Pentru aceasta o va scuza declaraţia,
că după această ultimă încercare se va supune fără amânare
poruncilor date în afacerea copiilor săi. (Semnată : Pesta, în 24
Martie 1816, cea mai umilită slujnică : Anastasia Şaguna).
În
timpul acestor lupte îndârjite, pe cari le purta Anastasia cu
nepregetată stăruinţă pentru mântuirea copiilor săi, Naum cel
scăpătat atât în privinţa averii, cât şi a religiei străbune,
nu mai purta nici o grijă de familia sa. El întrase în serviciul
militar părăsindu-şi soţia şi copiii, fără a se mai înteresa
de soarta lor.
Dar
Anastasia, rămasă acum văduvă, era o femeie plină de tărie şi
virtute creştinească, pe care nici cele mai înalte porunci nu o
puteau îndupleca să se deslipească de copilaşii săi iubţi. Prin
stăruinţa ei minunată şi cu ajutorul rudeniilor milostive şi
iubitoare, izbuti să se împotrivească la început unor porunci
atât de neomeneşti. Iar când nu s-a mai putut nici de cum
împotrivi, a fost totuşi destul de iscusită şi înţeleaptă, ca
prin binefăcătoarea ei îngrijire de mamă să poată zădărnici
toate planurile şi uneltirile păcătoase ale unor neobosiţi
vânători de suflete.
Anastasia
a şi călătorit în Iunie 1816 la Viena ca să vorbească cu
împăratul în privinţa creşterii copiilor săi. Dar încercarea
ei de a se înfăţişa în audienţă la împăratul, a rămas fără
rezultat.
Rugămintea
ei nu putea să obţină rezultatul dorit, fiindcă sfetnicii
împăratului îi stăteau împotrivă. Astfel din sfatul ţării s-a
trimis Maiestăţii Sale (în 25 Iulie 1816) în afacerea aceasta o
încunoştiinţare, că împrejurările în care trăiesc cei trei
copii nu sunt potrivite pentru înrădăcinarea credinţei catolice
în sufletele lor tinere; din întreagă purtarea Anastasiei se vede,
că ea stărueşte cu tot dinadinsul, ca copiii ei să rămână în
religia, în care s-au născut. Pe de altă parte aceşti sfetnici
înalţi şi înţelepţi temându-se, că chiar dacă li s-ar da
acestor copii acum creştere catolică, uneltirile de mai târziu ale
mamei şi ale bunicului lor ar putea să zădărnicească această
creştere, roagă cu supunere pe Maiestatea Sa, ca respingând
cererea Anastasiei, să binevoiască a porunci să fie daţi cei trei
copii arhiepiscopului catolic din Agria, spre creştere şi îngrijire
părintească.
În
urma acestor înştiinţări şi stăruinţe deosebite, eşite chiar
din sfatul ţării, s-a dat din Viena (50 Aug. 1816) o nouă poruncă,
prin care Anastasia era îndrumată să-şi dea copiii numai decât
în grija arhiepiscopului Fischer, ca să fie crescuţi de acesta în
credinţa catolică.
Ce
să facă acum biata femeie? Sufletul ei de mamă iubitoare şi
creştină virtuoasă s-a cutremurat de gândul, că ar fi cu
putinţă, să i se smulgă cele trei odrasle cu sila dela sânul ei
de mamă şi să se pomenească dintr-odată lipsită de copilaşii,
cari erau singura mângăiere a văduviei sale. Ca un junghiu al
morţii a străbătut prin inima ei gândul acesta îngrozitor.
Primejdia
era tot mai amenințătoare și anevoie se mai putea înlătura.
Anastasia se hotăreşte totuşi să mai facă o încercare. Dacă nu
va putea înlătura cu desăvârşire primejdia ce ameninţă cu
sfâşiere inima ei de mamă duioasă, cel puţin să o micşoreze!
În
13 Septemvrie 1816 înaintează cătră palatinul ţării o nouă
rugăminte, în care, prin cuvinte simple dar mişcătoare, declară,
că se va supune poruncii prea înalte şi va pleca împreună cu
copiii la Mişcolţ, numai să nu fie despărţită de ei. – Spune,
că dânsa ca o femeie necunoscătoare a legilor, dar mamă iubitoare
a copiilor săi şi-a pus toată stăruinţa şi a încercat toate
mijloacele, ca să-şi ţină copiii în religia în care s-au
născut. Dar acum după ce vede, că toate stăruinţele şi
încercările ei au rămas zadarnice, iubirea de mamă o îndeamnă
să se învoiască la orice, numai să poată rămânea lângă
copiii săi, căci altfel ar muri de durerea, ce i-ar pricinui
înstrăinarea lor. Se mângăie, că palatinul va fi aşa de
milostiv, să înţeleagă durerea ei, căci copiii nu pot vieţui
fără mama lor, şi să-i încuviinţeze această rugăminte,
aplicând mijloace mai blânde şi respingând pe cele aspre, cari nu
sunt nici în conglăsuire cu legea, nici cu simţul omenesc, nici cu
dreptul firii.
Tot
atunci au dat si rudeniile Anastasiei, Gheorghe şi Naum Muciu, o
declaraţie de felul acesta, în care promit, că nu vor mai cerca să
împiedece creşterea ce era acum cu desăvârşire hotărît să se
dea acestor copii, în religia catolică. Ei se obligă totodată să
ajute pe Anastasia cu bani, ca să poată îngriji însăşi de hrana
copiilor săi, dar pretind, să nu fie duşi copiii la Agria, ci să
rămână deocamdată la Pesta.
Sfatul
ţării (consiliul locţiitor) hotăreşte însă (în 17 Septemvrie
1816), ca ei să nu rămână în Pesta, ci să meargă la Mişcolţ
sub grija preotului de acolo şi sub controlul arhiepiscopului
catolic din Agria, dar mama lor să aibă dreptul a îngriji acasă
de hrana şi trebuințele lor.
Copiii
ajung astfel toţi trei în mrejile catolicismului cuceritor, după
cum era planul arhiepiscopului Fischer şi cum va fi fost, în clipe
de sărăcie şi slăbiciune sufletească, dorinţa tatălui lor, a
rătăcitului Naum Saguna.
Dar
Anastasia ca o mamă înţeleaptă şi eroică a ştiut să aibă
asupra creşterii copiilor săi, – fiind împreună cu dânşii –
o îngrijire statornică şi cu mult mai hotărîtoare, decât s-o fi
putut clătina rezultatul oricărei stăruinţe şi uneltiri din
partea catolicilor, cunoscuţi de altfel ca foarte iscusiţi în
privinţa vânătoarei de suflete. Mitropolitul Şaguna îşi aducea
şi la bătrâneţă cu drag şi recunoştinţă aminte, cum în
copilărie, pe vremea când cerceta şcoala catolicilor din Mişcolţ,
mamă-sa îl învăţa acasă învăţăturile sfintei noastre
biserici strămoşeşti şi cum îl trimetea Dumineca şi în zile de
sărbători mai mari cu prescuri la biserica românească, pentru
ridicarea căreia au ostenit şi au jertfit amândoi bunicii lui: şi
Evreta Şaguna şi Anastasiu Mihail Muciu.
Dorul
de jertfire pentru biserică şi neam, care avea să-şi atingă
culmea în rodnica activitate bisericească şi naţională-politică
a mitropolitului Şaguna, era deci adânc înrădăcinat în tradiţia
familiară. Numai Naum a rătăcit de la calea cea bună şi plină
de virtute a înaintaşilor şi a urmașilor săi. Este cu atât mai
mare meritul Anastasiei, că în împrejurări nespus de grele şi
neprielnice a izbutit să-şi apere copiii de a cădea în păcatul
tatălui rătăcit şi a ştiut sădi în sufletele lor tinere, cu un
rezultat atât de strălucit, credinţa şi virtutea strămoşilor!
Rezultatele
bune ale creşterii religioase, de care a ştiut evlavioasa Anastasia
să-şi împărtăşească odraslele, n-au întârziat a se ivi la
vreme. După ce a împlinit băiatul cel mai mare vârsta de 18 ani,
a declarat, că dânsul nu vrea să mai rămână credincios al
bisericei catolice, ci se întoarce la credinţa lui strămoşească,
la cea ortodoxă.
A
fost trimisă o comisiune care să cerceteze, ce motive îndeamnă pe
tânărul Evreta a părăsi religia catolică, ori nu cumva îl
sileşte la acest pas cineva dintre credincioşii bisericii ortodoxe.
În raportul înaintat (la 29 Decemvrie 1821) către palatinul ţării,
numita comisiune arată, că Evreia n-are nici un motiv deosebit de a
părăsi credinţa catolică, ci rămâne în religia mamei sale, în
care s-a născut, s-a botezat şi a fost crescut. La aceasta îl
îndeamnă mai ales amintirea binefacerilor mamei sale, cum şi
împrejurarea, că nu vrea să se lase înduplecat a mărturisi
credinţa catolică. Spre credinţa bisericii răsăritene nu l-a
silit nimeni, ci numai propria lui convingere îl îndeamnă s-o
preţuiască pe aceasta în inima sa mai mult.
Într-o
hârtie scrisă ungureşte (12 Ianuarie 1822) şi adresată
palatinului, Evreta declară din nou, că vrea să rămână în
religia, în care s-a născut, căci deşi a fost împărtăşit de
instrucţiune catolică, nu simte nici o aplicare pentru această
religie. Nădăjdueşte, că în viitor va fi cruţat de orice
siluire în privinţa convingerilor sale religioase şi cere
sprijinul palatinului, ca să poată rămânea şi pe mai departe în
credinţa sa strămoşească.
În
timpul acesta Evreta era ucenic la neguţătorul Dumitru Diamandi din
Buda. Diregătoriile au mai încercat ele sã-l suceascã şi să-l
încurce. Dar văzând, că nu mai e nici un chip de a-l abate de la
hotărîrea sa, sfatul ţării, într-un raport cătră domnitor, îşi
exprimă părerea, că ar fi bine să i se încuviinţeze lui Evreta
libertatea exerciţiului religionar. – Ceea ce s-a şi întâmplat
în 26 Aprilie 1852 (Nr. 5486).
La
15 Noemvrie 1823 încearcă şi sora lui Evreta, Ecaterina, să se
întoarcă la religia ortodoxă. Într-o scrisoare, adresată din
Mişcolţ, cătră protopopul catolic Barkóczy de acolo, spune că
nu de mult i s-ar fi dat prilej să se mărite după un om cu stare
bună, dar acesta aflând nesiguranţa şi încurcăturile, în care
a fost ea adusă în urma rătăcirii tatălui său Naum, s-a retras.
De aceea, voind ea să rămână în credinţa, în care s-a născut
şi apropiindu-se de vârsta majoră de 18 ani, roagă pe protopopul
a lua asupra-şi instrucţiunea obicinuită, de 6 săptămâni.
Legile de pe atunci adecă cereau, ca cine vrea să treacă de la
religia catolică la alta, să înveţe timp de 6 săptămâni
temeiurile credinţei de la un preot catolic şi apoi să se supună
unui examen, spre a dovedi, că le cunoaşte pe toate, dar deşi le
cunoaşte, nu vrea să le urmeze.
Protopopul
a cercat s-o împiedece de la pasul acesta. De aceea s-a adresat şi
ea cătră palatinul ţării şi amintind cazul fratelui său Evreta,
căruia i s-a îngăduit să rămână în legea strămoşească, a
cerut să fie împărtăşită şi ea de milostivirea Maiestăţii
Sale. De altfel nu a tăgăduit râvna inimii sale de a rămânea în
credinţa, în care s-a născut. Care va fi rezultatul examenului de
6 săptămâni? Se va vedea la urmă.
Sfatul
ţării a înaintat cererea Ecaterinei la împăratul cu propunerea
să fie respinsă, căci Ecaterina va împlini vârsta legală de 18
ani numai în 27 August 1824. Din Viena a şi urmat în 25 Ianuarie
1824 o hotărîre în felul acesta. Cu trei zile mai târziu vicarul
general din Agria se adresează cătră palatinul cu o pâră, în
care arată că Anastasia şi rudeniile ei au încercat să înduplece
pe Ecaterina, contrar declaraţiei lor din 1816. Cere deci, ca
aceştia să fie mustraţi. Ecaterina să fie dusă în Agria, iar
bunicul să fie constrâns a plăti cheltuelile de întreţinere,
spre a se da prin aceasta exemplu folositor şi altora. Anastasia şi
Mihail au fost mustraţi, dar Ecaterina a rămas tot în grija lor.
La 26 August 1824, deci cu o zi înainte de a fi împlinit 18 ani,
Ecaterina înaintează din nou rugare cătră palatinul ţării,
sperând, că acum, după ce motivul, pentru care a fost respinsă
întâia ei cerere a dispărut, i se va îngădui și ei libertatea
de a-și mărturisi credinţa aşa, cum o îndeamnă inima, după cea
mai intimă convingere a ei.
Această
rugare a Ecaterinei fu înaintată (în 31 August 1824) acum la
împăratul, cu propunerea de a se încuviinţa Ecaterinei
instrucţiunea religioasă de 6 săptămâni şi examenul legiuit.
Ecaterina începuse a lua instrucţiune de la parohul catolic din
Mişcolţ, baronul Barkóczy. Dar acesta după câtva timp pretinde,
să fie luată fata de la mamă-sa şi dusă în Agria, căci altfel
toată instrucţiunea lui va rămânea fără rezultat. Anastasia se
împotriveşte, scriind (la 7 Martie 1825) palatinului, că dânsa nu
poate să-şi lase fata sa frumoasă în grija altora, în cari nu
poate avea încredere. Dar ca să înlăture orice bănuială, că
dânsa ori rudeniile ei ar încerca să abată pe Ecaterina de la
religia catolică, are de gând so ducă la Pesta într-o mănăstire
de călugăriţe, să înveţe acolo între femei de la catihetul
Augustin Megele, fiind departe de oameni greco-ortodocşi, ca în
chipul acesta să fie şi mai vădit, că ea, Anastasia, sau
rudeniile ei nu încearcă să pună nici o piedecă, nici să
restrângă libertatea Ecaterinei.
În
sfârşit la 11 Aprilie 1825 a început Ecaterina instrucţiunea de 6
săptămâni. În ziua primă, după ce i s-a explicat scopul acestei
instrucţiuni, fiind întrebată, din ce motiv vrea să-şi schimbe
religia, Ecaterina a răspuns: „Eu nu vreau să-mi murdăresc apa
din botez ; m-am născut în legea grecească (adecă
ortodoxă-răsăriteană) în aceeaşi lege vreau să şi mor. Dacă
până acum am fost crescută în religia catolică şi am urmat-o,
la aceasta m-a silit porunca principelui; acestei porunci am fost
datoare să mă supun. Acuma însă ca majoră am scăpat de sub
legea aceea şi mi s-a dat voie să aleg între cele două religii.
Deci eu o aleg pe cea grecească, doar numai în privinţa limbii ne
deosebim de cea papistașă“.
După
aceea i s-a spus, care este temelia de căpetenie a religiei, adecă
Dumnezeu, şi după ce i s-a explicat fiinţa i însuşirile lui,
punându-i-se întrebarea : Ce este Dumnezeu? Ecaterina a răspuns:
„Înţeleg, ce este Dumnezeu, dar nu-L pot explica, nici însuşirile
nu i le ştiu număra; nici să nu poftească cinstitul domn (adecă
preotul examinator) ca eu să le învăţ acestea şi întreg
catehismul din cuvânt în cuvânt, căci de aşa ceva nu sunt în
stare“.
La
celelalte întrebări, câte i s-au pus, 42 de toate, în fiecare zi
o întrebare, a răspuns scurt sau simplu: „nu știu”.
După
terminarea examenului, capelanul din Mişcolț, Gaşpar Vezerle, îi
dă un atestat (30 Maiu 1825) în care arată, că deşi a trecut
prin examenul legiuit, a rămas totuş hotărîtă să urmeze
învăţăturile religiei greceşti ortodoxe, fiindcă aşa îi
dictează conştiinţa şi îndemnul lăuntric al inimii sale. De
aceea nu vrea să se abată de la felul de a se închina lui Dumnezeu
întocmai ca şi strămoşii săi nădăjduind, că fericirea cea
vecinică, a vieţii viitoare, o va găsi în religia, în care a
fost născută şi botezată.
Deşi
certificatul acesta era prielnic pentru cauza Ecaterinei, vicarul
general din Agria, Iosif Nováky, a mai încercat totuş, încă
odată, să împiedece întoarcerea ei în sânul bisericii
strămoşeşti. În 29 Iunie 1825 scrie palatinului, rugându-l să
respingă cererea Ecaterinei, căci aceasta n-are nici un motiv să
părăsească religia catolică decât doar speranţa, că trecând
la religia ortodoxă, se va putea mărila mai repede.
Dacă
s-ar împlini dorinţa Ecaterinei, scrie vicarul, această întâmplare
ar fi păgubitoare pentru credinţa catolică. Consiliul locţiitor
însă nu ţine seamă de cererea aceasta a vicarului catolic, ci în
raportul său către rege (12 Iulie 1825) face propunerea, să i se
încuviinţeze şi Ecaterinei libertatea exerciţiului religios.
Prin
hotărîrea din 9 Septemvrie 1825 propunerea aceasta a consiliului
locţiitor a fost confirmată şi la Viena.
Aşadar,
după lupte şi străduinţi îndelungate, este redată şi Ecaterina
acum bisericii ortodoxe şi credinţii sale strămoşeşti. Despre
soarta de mai târziu a vieţii sale, în lipsa de documente, nu se
mai poate spune nimic sigur. Numele ei dispare, de aci încolo, din
documente, câtă vreme cu fratele ei, care ajunge negustor cu stare
bună şi cu vază în Pesta, ne întâlnim şi mai târziu: în 18
Ianuarie 1848 îl găsim ajutorând pe fratele său, atunci vicar în
Transilvania, cu suma de 1000 fl., iar într-o hârtie din 31 Maiu
1848 este iscălit ca deputat al oraşului Pesta.
La
1849 însă nu mai trăia nici el, nici Ecaterina. Aceasta se ştie
cu siguranţă.
Copilul
cel mai mic, Anastasiu, care era sorocit să devină mai târziu
episcopul şi mitropolitul Andreiu şi a cărui soartă ne
interesează mai deaproape, şi-a început studiile elementare în
şcoala grecească din Mişcolț, a urmat apoi tot acolo şi cursul
secundar în gimnaziul catolic şi l-a terminat la vârsta de 18 ani,
cu succes eminent, în gimnaziul călugărilor piarişti din Pesta.
În certificatul de încheiere a studiilor gimnaziale se spune, că
Anastasiu Şaguna ar fi, după religie: catolic, iar după naţiune:
Ungur, că a cercetat în mod cuviincios şcoala şi biserica,
obţinând la studiul religiunii nota eminent, iar în limba
maghiară, precum şi „în litere şi ştiinţe“ a fost al 17-lea
eminent între 103 conşcolari ai săi, dintre cari 32 erau eminenţi.
Acest
rezultat, atât de frumos, era menit să îndemne pe cei ce se
interesau de soarta talentatului tânăr, îndeosebi pe bunul său
protector Atanasie Grabovski, care-i era acum ca un părinte, să nu
cruţe nici o jertfă, ci să-i dea tot ajutorul de trebuinţă la
continuarea studiilor. Ceea ce s-a şi întâmplat. După terminarea
studiilor secundare, Anastasiu urmează la „universitatea crăească“
din Pesta timp de trei ani cursuri de filosofie şi drept, făcând
studii serioase, a căror temeinicie se resimte mai târziu adeseori
în scrierile lui, ca şi în discursurile politice şi în diferite
acte, chiar şi în cele oficiale.
Tocmai
la începutul studiilor sale universitare a făcut şi el pasul
însemnat, pe care-l făcuse şi fratele său Evreta, şi sora sa
Ecaterina. Ca student universitar în anul întâi, la 9 zile după
ce a împlinit vârsta legală de 18 ani, s-a întors şi el în
sânul bisericii strămoşeşti. În o declaraţie foarte hotărâtă
spune, că studiind cu succes eminent în gimnaziile catolice din
Mişcolţ şi din Pesta, şi îndeletnicindu-se în mod sârguincios
cu studiul religiunii, cunoaşte din fir în păr temeiurile religiei
catolice. Cu toate acestea convingerea intimă sau inspiraţia lui îl
îndeamnă : să urmeze sfintele învăţături ale bisericii
ortodoxe. Dar, fiindcă din studiul religiunii a obţinut nota
eminent, cere să fie dispensat de obicinuitul examen de 6 săptămâni,
pe care în cazul de faţă îl află de prisos.
Această
declaraţie o trimite palatinului şi consiliului locţiitor al
ţării, însoţită de un memoriu, în care pe lângă motivele
înşirate mai sus, aminteşte şi împrejurarea, că dânsul a
aparţinut bisericei ortodoxe până la vârsta de 8 ani, până la
anul 1816. Consiliul locţiitor a trimis o comisiune de 3 inşi, să
cerceteze cazul. Această comisiune raportează în 20 Februarie
1827, că înainte de toate a încercat cu tot dinadinsul să-l
înduplece pe Anastasiu a rămânea şi mai departe în religiunea
catolică. Dar observând că această stăruinţă nu are nici un
rezultat, l-a luat cu severitate la întrebări, să afle, cine sau
ce îl îndeamnă să se întoarcă la legea grecească neunită, nu
cumva nişte promisiuni sau ademeniri din vre-o parte? Anastasiu a
declarat înaintea acestei comisiuni, atât cu graiul cât şi în
scris, că dânsul nu se crede chemat să judece, dacă religia
ortodoxă este mai bună şi mai mântuitoare, decât cea catolică,
ci el are o singură dorinţă: să poată trăi şi muri în religia
în care s-a născut. La această hotărîre nu l-a îndemnat nici un
fel de silă sau promisiune din partea rudeniilor. De aceea roagă pe
Maiestatea Sa cu cele mai umilite rugăciuni, să se milostivească
a-i îngădui şi lui să-şi urmeze libertatea conştiinţii fără
nici o siluire.
Declaraţiile
lui Şaguna şi raportul comisiunii de cercetare le înaintează
consiliul locţiitor (la 1 Maiu 1827) regelui cu propunerea, că
fiind Anastasiu Şaguna deplin orientat în învăţăturile
credinţei catolice, să i se îngăduie şi lui libertatea
exerciţiului religios, precum s-a îngăduit şi fratelui său
Evreta, fără a mai pretinde, să se supună obişnuitei
instrucţiuni catolice de 6 săptămâni. Din Viena s-a dat însă
ordin (la 13 Iulie 1827), că înainte de a trece la religia
ortodoxă, Anastasiu Şaguna să urmeze obişnuita instrucţiune
catolică la vestitul orator şi savant Augustin Popol şi despre
rezultatul acestei instrucţiuni să se înainteze raport în scris.
Acest
ordin îl comunică (la 8 August 1827) consiliul locţiitor senatului
universitar şi vicarului catolic din Agria.
Instrucţiunea
catolică s-a început în 5 Noemvrie şi a durat până la 18
Decemvrie 1827. Ea ar fi trebuit făcută în prezenţa a cel puţin
doi martori, dar profesorul Popol spune într-o declaraţie a sa din
23 Decemvrie 1827, că având a face cu un student universitar, n-a
aflat de trebuinţă să mai cheme martori, ci a considerat cazul
acesta ca fiind excepţional. Consiliul universitar aduce această
împrejurare şi la cunoştinţa palatinului prin adresa din 4 Martie
1828.
În
certificatul dat de Augustin Popol, în 27 Aprilie 1828, asupra
acestui examen, se spune, că Şaguna a ascultat cu atenţiune şi cu
modestie, cum se cuvine unui student universitar, explicarea întregei
învăţături catolice. Aceasta însă nu l-a împiedecat să
declare la sfârşitul celor 6 săptămâni, că dânsul vrea să
rămână statornic în religia mamei sale, fiind convins, că
rămânând în această religie, care-şi trage originea de la
Hristos, va dobândi fericirea cea veşnică.
Pe
baza acestui certificat înaintează, la 6 Maiu 1828, consiliul
locţiitor raportul său către rege, propunând, ca precum s-a dat
fratelui Evreta şi surorei Ecaterina libertatea să se întoarcă la
religia grecească neunită, tot astfel să i se dea şi lui
Anastasiu Şaguna voie să-şi urmeze convingerea proprie.
Regele
a confirmat propunerea aceasta prin hotărîrea din 23 Iulie 1828,
care s-a comunicat în 2 Septemvrie 1828 prin consiliul locţiitor,
arhiepiscopului catolic din Agria, consiliului universitar și
comitatului Pesta, pentru a încunoştiinţa despre ea şi pe cel mai
deaproape interesat, pe eminentul tânăr universitar Anastasiu
Şaguna şi pe cei mai deaproape ai săi.
Aci
se curmă sbuciumarea sufletească familiară, care îngrozise atât
de mult între anii 1814–1816 inima Anastasiei şi o va fi
neliniştit şi mai târziu, în toată curgerea celor 12 ani, cât
timp şi-a ştiut pe scumpul ei Anastasiu ca fiind, oficial, de alfă
credinţă decât dânsa.
Se
cuvine a vesti cu toată stăruinţa meritul deosebit al acestei
femei, pe care neamul românesc şi sfânta lui biserică
strămoşească va trebui s-o aşeze, de acum înainte, alături de
cele mai luminoase icoane de femei şi mame române, din trecut.
Împreună cu a acestora şi amintirea Anastasiei trebue păstrată
şi cinstită cu sfinţenie. Căci fără sufletul ei de veghe
neadormită, fără îngrijirea ei de înger păzitor, e întrebare,
dacă biserica română ortodoxă din Transilvania ar fi putut să
aibă între cârmuitorii săi un mitropolit de însemnătatea
covârşitoare a lui Andrei Şaguna. S-ar fi putut întâmpla să-l
piardă pentru totdeauna, după ce cu sila fusese trecut din
copilărie la catolicismul stăpânitor, care timp de mai multe
veacuri a smuls Românilor transilvani numeroşi bărbaţi de
valoare, le-a înstrăinat destule talente, lăsându-i orfani de cei
ce prin iscusinţa minţii şi prin mărimea inimii ar fi putut să
dea traiului lor chinuit din trecut forma unei vieţi sufleteşti mai
avântate şi mai senine.
Ar
fi fost pentru catolicism un câştig însemnat desigur, dar pentru
biserica noastră strămoşească o nespusă pierdere, dacă o soartă
vitregă ar fi voit să o lipsească de acest neuitat binefăcător,
pe care catolicii încercară să-l smulgă cu sila în persoana lui
Şaguna. Şi fără el unde ar sta biserica ortodoxă-română din
Transilvania astăzi? Dacă ar fi lipsit lucrarea mântuitoare a
acestui legiuitor „puternic în faptă şi în cuvânt", cine
ar mai fi putut „goni pe cei fărădelege, certându-i“, cine ar
fi putut să adune „pe cei risipiţi pieirii“, să-i
chivernisească şi povăţuească spre limanul izbăvirii? Anevoie
s-ar fi putut găsi altul, în stare să îndeplinească în mod atât
de strălucit o chemare istorică, religioasă, culturală şi
politică aşa de însemnată, cum a fost a lui Andrei Şaguna.
Amintirea
recunoscătoare va trebui deci să pună icoana acestei mame
credincioase şi eroice, care a fost Anastasia Şaguna, alături ori
chiar mai presus de a vestitei Doamne Despina, soţia lui Neagoe
Basarab. Căci dacă aceasta a fost creştină bună şi mamă
duioasă, tot asemenea era şi Anastasia. Dacă legenda spune despre
Despina, că sentimentul ei religios era atât de adânc şi
puternic, încât a fost în stare să se lipsească de poboabele şi
scumpeturile sale, numai ca să vadă pusă sub acoperiş mănăstirea
de la Argeş, în schimb despre Anastasia faptele ei și mărturiile
istorice dau cea mai grăitoare dovadă, că şi-a jertfit toată
tihna vieţii, şi-a pus tot sufletul, ca să mântuiască ре seama
bisericei ortodoxe-române pe fiul său, care avea să înceapă şi
să ducă la bun sfârşit lucrarea de orgaganizare şi desrobire a
acestei sfinte biserici şi a credincioşilor ei, încătuşaţi de
veacuri.
Ziua
de 29 Decemvrie 1826, când a rostit Şaguna cu toată hotărîrea
dorinţa sa de a se întoarce în sânul bisericii strămoşeşti,
este tot atât de însemnată ca şi ziua naşterii lui (20 Decemvrie
1808).
De
acum înainte soarta lui e aproape hotărîtă schimbându-se spre
bine şi rămânând statornică această întorsătură.
Rugăciunile
neîntrerupte ale Anastasiei n-au rămas fără ascultare, căci
pentru sufletele bune si evlavioase a lăsat Dumnezeu bucuria
izbânzii. Ţesãtura iţelor viclene, ce întinseseră din pruncie
ursitoarele rele asupra copiilor ei, o vede acum căzând destrămată.
În sufletul ei uşurat încep să răsară nădejdi mari, mai ales
cu privire la viitorul talentatului său Anastasiu, nădejdi, pe cari
acesta în strălucita sa carieră de mai târziu nu numai le-a
împlinit, ci a şi trecut, probabil, departe dincolo de marginile
lor. Căci ursitoarele bune, luându-l în paza lor, au început a-i
toarce cu iscusinţă firul vieţii. Şi l-au tors mereu şi cu spor,
până când acesta a început a se împleti cu firele vieţii
noastre naționale-bisericești ca un fir roşu, menit să arate
cărările de izbăvire, pe care înaintând românimea transilvană
a izbutit să iasă din prăpastia întunecimei şi a sclăviei de
veacuri îndreptându-şi paşii spre un viitor mai bun, pe care după
atâtea veacuri de patimi şi asupriri, îl merita acum cu
prisosinţă. – Şi purtarea copiilor mai mari, a lui Evreta şi a
Ecaterinei, mângăiau în măsură însemnată văduvia Anastasiei.
Dar inima ei sălta de bucurie mai ales când vedea din zi în zi
deşteptăciunea, cuviinţa, ascultarea şi sporul, ce îl făcea
iubitul ei Anastasiu în învăţăturile cele mai înalte şi mai
grele.
După
terminarea studiilor universitare, în anul 1829, Anastasiu Şaguna,
urmându-şi îndemnul inimii, dar desigur ascultând şi de sfatul
mamei sale, a plecat la Vârşeţ să înveţe teologia, spre a se
face cu vremea slujitorul acelei biserici şi credinţe a lui
Hristos, pentru care s-a luptat cu o îndărătnicie atât de sfântă
statornica şi eroica sa mamă, Anastasia.
Aci
fu primit în casa episcopului Maxim Manuilovici, care era şi el
Român de origine şi cu bune sentimente româneşti. Studiile
teologice le-a isprăvit Şaguna repede şi cu rezultat strălucit.
Prin deşteptăciunea şi temeinicele sale cunoştinţe s-a distins
atât de mult printre colegii şi chiar printre profesorii săi,
încât cum a isprăvit cursul teologic din Vârşeţ, mitropolitul
sârbesc de pe atunci, Ştefan Stratimirovici, îndată l-a şi
chemat ca profesor de teologie la Carloviţ, unde avea să
împlinească şi slujba de secretar al mitropolitului.
Şi
din Vârşeţ ca şi din Carloviţ scria adeseori bunei sale mame,
Anastasia, totdeauna în cuvinte pline de mângăiere, de dragoste şi
de recunoştinţă fiiască.
Tocmai
când era de 25 de ani, – vârsta patimilor, – s-a hotărît să
renunţe la plăcerile ispititoare, pe cari vieaţa le îmbie cu
prisosinţă mai ales unui tânăr înzestrat cu atât de eminente
însuşiri trupeşti şi sufleteşti, cum era Anastasiu Şaguna. Ca
să nu-l poată copleşi valurile lumeşti şi „desmerdările cele
grele de purtat“, hotărât să-şi închine toate puterile în
slujba cea sfântă a bisericii şi a credinţii strămoşeşti, la 1
Noemvrie 1855 a intrat în cinul călugăresc, luându-şi în
călugărie numele de Andreiu, adecă „întâi chematul“.
În
pasul acesta însemnat l-au însoţit, pe lângă binecuvântarea
mamei sale, credinţa puternică într-un ideal religios-naţional şi
convingerea, că numai pe această cale, renunţând cu totul la
plăcerile lumeşti trecătoare, va putea să îndeplinească
chemarea cea sfântă a vieţii sale. De mare însemnătate este şi
numele, pe care Şaguna şi l-a ales în călugărie. Cei ce se
hotărăsc să facă pasul acesta, nu numai pentru a fi călugări şi
a rămânea între zidurile vreunei mănăstiri, la adăpost de
luptele şi amărăciunile vieţii sbuciumate, ci fiindcă se simt
chemaţi, – ca tocmai în haina călugărească, îmbrăcaţi „cu
zeaua dreptăţii şi cu pavăza credinţii“, – să păşească
pe arena luptelor aprinse ale neamului şi bisericii lor, nu vor lua
la întâmplare orice nume călugăresc, ci îşi vor alege unul în
legătură cu rostul vieţii lor şi care să arate scopul acestei
vieţi. Astfel socotim că Şaguna – care în toate lucrările sale
căuta mai ales legătura cu vechimea cea bună şi frumoasă a
vremilor apostoleşti - când şi-a ales numele Andreiu, se va fi
gândit la apostolul cu acelaş nume, despre care cărţile vechi
spun, că a propovăduit el, cel dintâi, cuvântul Evangheliei în
aceste părţi răsăritene, ajunse mai târziu în stăpânirea
neamului nostru.
Şi
sburând cu gândul pe aripa sfintelor sale speranţe, tânărul
călugăr de 25 de ani va fi întrezărit atunci, ca într-o
îndepărtată geană a viitorului, lumina de vrajă ce urma să
împodobească, odată şi odată, în amintirea recunoscătoare a
unui întreg popor, acest nume de o îndoită însemnătate :
creştinească şi românească.
*
Evlavioasa
Anastasia îşi simţea inima plină de secerişul celei mai curate
bucurii, ştiind pe iubitul său. fiu, călugărul Andreiu, închinat
cu întreagă fiinţa şi viaţa sa bisericei strămoşeşti, pe
seama căreia izbutise a-l mântui, prin lupte atât de grele pentru
ea, dar aşa de pilduitoare pentru toţi cei ce vor şi pot să
înțeleagă farmecul sfințeniei lor.
În
vârstă de 51 de ani, cu sufletul împăcat, s-a mutat virtuoasa
Anastasia la cele veşnice, fiind înmormântată în ziua de 17
Ianuarie 1856, de luminatul preot Ioan Teodorovici în cimitirul
„Kerepesi“ din Pesta, în cripta familiei Grabovski de Apadia,
unde cu câţiva ani mai târziu se sălășluiră spre odihna de
veci, şi rămăşiţele pământeşti ale lui Evreta şi ale
Ecaterinei.
MULT
IUBITEI SALE MAME
ANASTASIA
PREA
PREȚUITULUI SĂU FRATE
VRETA
ȘI
DULCEI SALE S(UR)ORI
ECATERINA
RIDICĂ
MONUMENTUL ACESTĂ
ANDREIU
ŞAGUNA,
EPISCOPUL
ARDEALULUI 1849.
Conferinţă
ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910
1Vezi
cartea decedatului Pericle Papahagi: „Scriitori aromâni în
secolul al XVIII-lea", Bucureşti 1909, pag. 40.
2
Născut
la 11 Februarie 1805
0 comments:
Trimiteți un comentariu