 |
| Biserica din Mişcolţ |
I
De
câteori auzim sau cetim despre viaţa şi faptele vre-unui bărbat
vrednic, ne simţim îndemnaţi să cercetăm, care este izvorul
vredniciei lui. În rândul întâi ne întrebăm, din ce părinţi,
din ce familie a răsărit bărbatul acela? care era moştenirea
sufletească, ce a adus cu sine în lume? ce fel de creştere şi
îngrijire i s-a dat, mai ales din partea mamei sale?
E
un adevăr vechiu şi lămurit, că toţi oamenii mari au avut în
copilărie parte de cele mai vrednice, mai devotate şi mai
credincioase mame, cari, prin îngrijirea deosebită ce le-au dat, au
aşezat întâia ramură, în „cununa cea neveştejită a măririi“
fiilor lor.
Mamele
iubitoare şi înţelepte îşi dau toată silinţa să sădească în
sufletul copilaşilor, mlădios ca o ceară moale, din cea mai
fragedă vârstă toate aplicările de folos: cuviinţa şi buna
rânduială, credinţa, dreptatea şi dragostea pururea biruitoare.
Este
ştiut, că omul va urma în vârsta bărbăţiei şi la bătrâneţă
calea, pe care apucă din tinereţă.
De
aceea mamele vrednice, pe lângă dragostea, ocrotirea şi paza cea
neadormită, cu care veghează ziua şi noaptea la căpătâiul
copiilor lor, pe lângă hrana trupească şi îmbrăcămintea
trebuitoare, se îngrijesc să le dea şi hrana sufletească a
credinţii şi a luminii, fără de care nici un om nu poate săvârşi
isprăvi mari în cursul vieţii sale.
Poporul
nostru, ştiind cât de scumpă şi de hotărîtoare este grija mamei
pentru viaţa orişicui, când vrea să laude pe un om vrednic, se
mulţămeşte a-i zice în graiul pilduitor al Sfintei Scripturi:
„Fericit este pântecele, care te-a purtat, şi binecuvântat
sânul, ce ai supt“. Vrea să spună Românul prin pilduirea
aceasta, că sămânţa cea bună a tuturor pornirilor şi
învăţăturilor folositoare se revarsă asupra oamenilor vrednici
mai cu seamă prin creşterea şi îngrijirea aleasă a unor mame
înţelepte.
E
foarte adevărat, că învăţăturile, pe cari le sădeşte mama în
sufletul copilului, sunt cu mult mai trainice decât cele împărtăşite
prin şcoli. Câtă vreme din acestea multe se spulberă si se
scutură deodată cu pulberea şcoalei, cele dintâi rămân adânc
întipărite în minte şi, fiind împreunate cu amintirile dulci şi
curate de la vatra părintească, niciodată nu se vor stinge cu
totul din inimile simţitoare.
*
Despre
mama unui om mare vrem s-aducem vorba în paginile acestea, despre
Anastasia Şaguna, care a dăruit neamului românesc pe unul dintre
cei mai luminaţi povăţuitori, iar bisericei noastre strămoşeşti
pe cel mai mare legiuitor al ei: pe Mitropolitul Andreiu Şaguna.
II
Mulţi
Români din Macedonia şi-au părăsit în veacurile trecute vetrele
străbune din cauza prigonirilor cârmuirii turceşti, care le
năpăstuia traiul şi nu-i îngăduia nici să se roage lui Dumnezeu
în limba lor. Fiind oameni harnici şi pricepuţi aceşti Români
drept-credincioşi, după ce luaseră toiagul pribegiei în mână,
se aşezară cu familiile lor prin oraşele mai mari ale Ungariei şi
Austriei, purtând negoţ întins şi făcând rost de bunăstare
materială.
Dar,
ori unde ar fi fost ei aşezaţi şi oricât de bine le-ar fi mers
treburile, nu-şi uitau niciodată de fraţii lor rămaşi acasă în
suferinţă, sub ploaia de asupreli păgâneşti. Din prisosul
agoniselii lor trimeteau şi acestor oameni necăjiţi ajutoare.
Pe
de altă parte, cei plecaţi pe acasă trăiau pretutindeni în cea
mai bună înţelegere şi dragoste frăţească unii cu alţii. După
ce apucau mai multe familii într-un oraş la oarecare stăricică
materială, cea dintâi grijă a lor era, să-şi strângă bani şi
clădească o biserică, în care să se poată ruga lui Dumnezeu
aşa, cum au pomenit din moşi-strămoşi.
Astfel
se aşezară şi în oraşul Mişcolţ (în nordul Ungariei,
comitatul Borşod) pe la anul 1606 câteva familii de Români
macedoneni, cari cu timpul au sporit binişor, aşa încât pe la
anul 1728 erau aci vreo 300 de negustori români cu familiile lor.
După ce biserica, clădită de Românii macedoneni la începutul
aşezării lor în Mişcolț, s-a învechit şi s-a stricat, ei se
gândiră să-şi facă alta nouă, mai frumoasă şi mai
încăpătoare. Înaintară deci o rugăminte cătră milostivul
împărat Iosif al II-lea, care iubea pe Români şi voia să le facă
şi lor dreptate. Acest împărat, care a dat voie să-şi zidească
şi Românii dreptcredincioşi frumoase biserici de piatră, cum au
zidit pe vremea lui în Sălişte (Biserica cea mare), în Făgăraş,
în Oradea şi în alte părţi, a încuviinţat şi cererea
Românilor din Mişcolţ. Astfel ei se apucară şi zidiră, în timp
de vreo 20 de ani, una din cele mai frumoase biserici ortodoxe române
câte se aflau în Țara Ungurească. Multă osteneală, mari
stăruinţi şi cheltueli se cer la zidirea unei astfel de biserici
şi în ziua de azi! Dar în vremea veche se cereau şi mai multe.
După
ce-şi văzură bunii credincioşi isprăvit odorul lor de biserică,
în semn de amintire pentru viitorime, puseră de săpară pe un
părete al ei, în slove greceşti, rândurile următoare: „Această
biserică a Sfintei Treimi s-a întemeiat pe timpul puternicului
împărat Iosif al II-lea, regele Ungariei, şi s-a isprăvit în
anul 1806 pe timpul puternicului împărat Francisc al II-lea, regele
Ungariei, cu cheltuiala fraţilor Români din Macedonia“.1
Între
aceşti fraţi români, cari nu au pregetat a-şi deschide punga şi
a jertfi din avutul lor pentru a înălţa un frumos altar de
închinare Domnului, se găseşte şi unul cu numele Anastasiu Mihail
Muciu.
Acesta
era tatăl Anastasiei şi deci bunicul Mitropolitului Şaguna!
(va
urma)
Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910
1Vezi cartea decedatului Pericle Papahagi: „Scriitori aromâni în
secolul al XVIII-lea", Bucureşti 1909, pag. 40.
0 comments:
Trimiteți un comentariu