Viaţa unei mame credincioase - Anastasia Şaguna (I)

miercuri, 30 noiembrie 2016

| | |
Biserica din Mişcolţ

I  
De câteori auzim sau cetim despre viaţa şi faptele vre-unui bărbat vrednic, ne simţim îndemnaţi să cercetăm, care este izvorul vredniciei lui. În rândul întâi ne întrebăm, din ce părinţi, din ce familie a răsărit bărbatul acela? care era moştenirea sufletească, ce a adus cu sine în lume? ce fel de creştere şi îngrijire i s-a dat, mai ales din partea mamei sale? 
 
E un adevăr vechiu şi lămurit, că toţi oamenii mari au avut în copilărie parte de cele mai vrednice, mai devotate şi mai credincioase mame, cari, prin îngrijirea deosebită ce le-au dat, au aşezat întâia ramură, în „cununa cea neveştejită a măririi“ fiilor lor. 
 
Mamele iubitoare şi înţelepte îşi dau toată silinţa să sădească în sufletul copilaşilor, mlădios ca o ceară moale, din cea mai fragedă vârstă toate aplicările de folos: cuviinţa şi buna rânduială, credinţa, dreptatea şi dragostea pururea biruitoare. 
 
Este ştiut, că omul va urma în vârsta bărbăţiei şi la bătrâneţă calea, pe care apucă din tinereţă. 
 
De aceea mamele vrednice, pe lângă dragostea, ocrotirea şi paza cea neadormită, cu care veghează ziua şi noaptea la căpătâiul copiilor lor, pe lângă hrana trupească şi îmbrăcămintea trebuitoare, se îngrijesc să le dea şi hrana sufletească a credinţii şi a luminii, fără de care nici un om nu poate săvârşi isprăvi mari în cursul vieţii sale.

Poporul nostru, ştiind cât de scumpă şi de hotărîtoare este grija mamei pentru viaţa orişicui, când vrea să laude pe un om vrednic, se mulţămeşte a-i zice în graiul pilduitor al Sfintei Scripturi: „Fericit este pântecele, care te-a purtat, şi binecuvântat sânul, ce ai supt“. Vrea să spună Românul prin pilduirea aceasta, că sămânţa cea bună a tuturor pornirilor şi învăţăturilor folositoare se revarsă asupra oamenilor vrednici mai cu seamă prin creşterea şi îngrijirea aleasă a unor mame înţelepte.

E foarte adevărat, că învăţăturile, pe cari le sădeşte mama în sufletul copilului, sunt cu mult mai trainice decât cele împărtăşite prin şcoli. Câtă vreme din acestea multe se spulberă si se scutură deodată cu pulberea şcoalei, cele dintâi rămân adânc întipărite în minte şi, fiind împreunate cu amintirile dulci şi curate de la vatra părintească, niciodată nu se vor stinge cu totul din inimile simţitoare.
*
Despre mama unui om mare vrem s-aducem vorba în paginile acestea, despre Anastasia Şaguna, care a dăruit neamului românesc pe unul dintre cei mai luminaţi povăţuitori, iar bisericei noastre strămoşeşti pe cel mai mare legiuitor al ei: pe Mitropolitul Andreiu Şaguna.  
II
Mulţi Români din Macedonia şi-au părăsit în veacurile trecute vetrele străbune din cauza prigonirilor cârmuirii turceşti, care le năpăstuia traiul şi nu-i îngăduia nici să se roage lui Dumnezeu în limba lor. Fiind oameni harnici şi pricepuţi aceşti Români drept-credincioşi, după ce luaseră toiagul pribegiei în mână, se aşezară cu familiile lor prin oraşele mai mari ale Ungariei şi Austriei, purtând negoţ întins şi făcând rost de bunăstare materială. 
 
Dar, ori unde ar fi fost ei aşezaţi şi oricât de bine le-ar fi mers treburile, nu-şi uitau niciodată de fraţii lor rămaşi acasă în suferinţă, sub ploaia de asupreli păgâneşti. Din prisosul agoniselii lor trimeteau şi acestor oameni necăjiţi ajutoare. 
 
Pe de altă parte, cei plecaţi pe acasă trăiau pretutindeni în cea mai bună înţelegere şi dragoste frăţească unii cu alţii. După ce apucau mai multe familii într-un oraş la oarecare stăricică materială, cea dintâi grijă a lor era, să-şi strângă bani şi clădească o biserică, în care să se poată ruga lui Dumnezeu aşa, cum au pomenit din moşi-strămoşi. 
 
Astfel se aşezară şi în oraşul Mişcolţ (în nordul Ungariei, comitatul Borşod) pe la anul 1606 câteva familii de Români macedoneni, cari cu timpul au sporit binişor, aşa încât pe la anul 1728 erau aci vreo 300 de negustori români cu familiile lor. După ce biserica, clădită de Românii macedoneni la începutul aşezării lor în Mişcolț, s-a învechit şi s-a stricat, ei se gândiră să-şi facă alta nouă, mai frumoasă şi mai încăpătoare. Înaintară deci o rugăminte cătră milostivul împărat Iosif al II-lea, care iubea pe Români şi voia să le facă şi lor dreptate. Acest împărat, care a dat voie să-şi zidească şi Românii dreptcredincioşi frumoase biserici de piatră, cum au zidit pe vremea lui în Sălişte (Biserica cea mare), în Făgăraş, în Oradea şi în alte părţi, a încuviinţat şi cererea Românilor din Mişcolţ. Astfel ei se apucară şi zidiră, în timp de vreo 20 de ani, una din cele mai frumoase biserici ortodoxe române câte se aflau în Țara Ungurească. Multă osteneală, mari stăruinţi şi cheltueli se cer la zidirea unei astfel de biserici şi în ziua de azi! Dar în vremea veche se cereau şi mai multe.

După ce-şi văzură bunii credincioşi isprăvit odorul lor de biserică, în semn de amintire pentru viitorime, puseră de săpară pe un părete al ei, în slove greceşti, rândurile următoare: „Această biserică a Sfintei Treimi s-a întemeiat pe timpul puternicului împărat Iosif al II-lea, regele Ungariei, şi s-a isprăvit în anul 1806 pe timpul puternicului împărat Francisc al II-lea, regele Ungariei, cu cheltuiala fraţilor Români din Macedonia“.1

Între aceşti fraţi români, cari nu au pregetat a-şi deschide punga şi a jertfi din avutul lor pentru a înălţa un frumos altar de închinare Domnului, se găseşte şi unul cu numele Anastasiu Mihail Muciu.
Acesta era tatăl Anastasiei şi deci bunicul Mitropolitului Şaguna!

(va urma)

  Conferinţă ţinută în Săliște, la 15/28 August 1910
  1Vezi cartea decedatului Pericle Papahagi: „Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea", Bucureşti 1909, pag. 40.