Când
te gândeşti ce frumuseţe avem! Ce frumuseţe avem în Mănăstire!
Iar noi cum trebuie să fim în Mănăstire? Să zboare inima
noastră, să zboare. Să nu cârtim şi să nu „concureze” una
cu alta; toţi să slujim pentru dragostea lui Hristos. Trebuie să
ne ostenim pentru a-L vedea pe Hristos. Aşa cum făceau Sfinţii
care se sculau noaptea şi luau rufele bolnavilor şi le spălau,
apoi umblau toată noaptea şi-i slujeau pe bolnavi, pe săraci.
Şi asta pentru că înlăuntrul lor aveau dumnezeiasca dragoste.
Dacă nu ne ostenim, nu-L dobândim pe Hristos. Adică este trebuinţă
de silire, fără numai dacă vreuna este bolnavă şi nu poate. Cum
îşi aşterne cineva, aşa va dormi. A lucrat ore suplimentare?
Mai mult va lua. Pe cel care se osteneşte nu-l va lăsa Dumnezeu. Îi
umple cufărul cu bani, îl umple cu virtuţi. Şi toate acestea le
va lua cu el atunci când va merge la Cer. Ce frumos! Nu se osteneşte
cineva nici pentru Stareţă, nici pentru Stareţ, ci pentru Maica
Domnului. Dacă se va gândi că o face pentru Maica Domnului, nu
numai că o va face din toată inima, cu râvnă, ci va linge cu
limba pardoseala întregii Mănăstiri. Câtă bucurie are atunci
Maica Domnului! Mult se bucură. Rânduială şi ordine. Ce lucru
frumos! Şi toate acestea sunt răsplătite de Maica Domnului. Cel ce
face primeşte mult Har. Iar când face fiecare lucru cu
smerenie, spune: „Eu nu fac nimic, ci Dumnezeu îmi dă putere şi
fac. Acesta nu este al meu, ci al lui Dumnezeu. Şi pentru fiecare
osteneală pe care o depune, Dumnezeu îl răsplăteşte. Pe nimeni
nu lasă nerăsplătit. Ne plăteşte cu dărnicie. Acum însă nu le
vedem, ci le vom vedea în Cer. De pildă, la cea care se osteneşte
mai mult în ascultarea sa vom merge două-trei s-o ajutăm, ca să
nu se revolte sufletul ei. Să avem promptitudine una faţă de
cealaltă.
Omul
când are Rugăciunea, nu se poate manifesta nici prin strigăte,
nici prin gesturi şi schimonoseli. Harul lui Dumnezeu, care lucrează
în sufletul său, îl face blând, smerit şi cu inima zdrobită.
Dar fiindcă uităm să rostim Rugăciunea, ne mâniem şi vorbim în
deşert. Când omul are Rugăciunea în inima sa, simte o dulceaţă
care nu se poate descrie. Oare, a avea o caramelă în gură şi a
simţi mereu dulceaţa ei, este la fel cu a vorbi în deşert? Cel
care rosteşte Rugăciunea mănâncă altă hrană, se hrăneşte cu
altceva, cu Harul lui Dumnezeu. Dar el este alungat de vorbirea în
deşert. Mai ales văicăreala şi discuţiile curmă comuniunea cu
Dumnezeu, şi astfel vine tulburarea şi nerăbdarea. Uneori se
înfurie una şi-i spune ceva alteia, iar aceea, împovărată fiind
de gândurile ei şi străduindu-se să se elibereze de ele, când se
mai împovărează şi de către cealaltă, atunci se răspândeşte
răul şi nimeni nu-i mai poate sta împotrivă. Apoi se revoltă în
sufletul ei şi nu mai poate face nici rugăciune, nici îndatoririle
ei, nici chilia nu-i mai place şi nicăieri nu mai poate afla
odihnă. De aceea, este trebuinţă să avem smerenie în suflet.
Când ne smerim, atunci ne mântuim. Prin smerenie Dumnezeu ne va da
mult Har. Prin Rugăciune, cel ce o lucrează primeşte dumnezeiasca
mângâiere şi trăieşte măreţii cereşti.
Sfântul
Simeon Noul Teolog spune că omul trebuie şi aici să simtă
dumnezeiescul Har, pentru ca să-L vadă în Cer pe Dumnezeu. Avem
toate mijloacele şi de aceea trebuie să ne nevoim, să ne desfatăm
de Dumnezeu. Mănăstirea are o frumuseţe deosebită. Oamenii care
vin aici simt o mireasmă duhovnicească. Nu ştiu dacă o simţiţi
şi voi în inimile voastre. Multă frumuseţe are. Oriunde s-ar
întoarce cineva, mireasmă, oriunde ar merge, mireasmă ca de flori.
Când omul are pe Dumnezeu înlăuntrul sufletului său, când
desparte cele bune de cele rele şi le aruncă pe cele rele din
sufletul său, atunci crede că peste tot sunt flori. Şi spune:
„Aici sunt violete? Dincolo, zambile? Aa, aici sunt crini? Şi mai
încolo busuioc?” Când se face pregătirea pentru Ierusalimul de
sus, sufletul simte Mănăstirea ca un Rai pământesc. Şi adună
una şi alta, de aici şi de dincolo, nevoinţa, mâhnirea, răbdarea
şi hai!, sufletul pleacă. Îşi ia sacul plin şi pleacă plin de
bucurie. Ce nevoie mai are? Nici de moarte nu se mai teme, nici de
trăsnete, nici de bombardamente, de nimic nu se mai teme. Şi asta
pentru că sufletul este gata şi zice: „Hristoase al meu,
Te-am odihnit, acum ia-mă!”
Când
cineva merge la ascultarea sa şi nu răspunde împotrivă, ci spune
„Să fie binecuvântat” şi „Iertaţi!” simte fericire. Nici
întristare, nimic... Devine un om liber. Se face aşa cum spun
mirenii când vin la noi: „Ce frumos! O bucăţică de Rai e aici”.
Şi aşa este. Nu-şi dă seama dacă este aici pe pământ, pentru
că, atunci când cineva are contemplaţia duhovnicească, vede
Cerul. Aşa le măreşte Dumnezeu. Face mintea în întregime lumină,
în întregime bucurie. Priveşte o floare mică, însă el o vede
mare. Dumnezeu îi face mintea atât de luminată, încât spune:
„Sunt în Rai”. Nu-i lipseşte nimic, nici pe pământ, nici
în Cer. Dar când mereu ne văicărim, vorbe-ncolo, vorbe-ncoace,
pălăvrăgeală, ba una, ba alta, pleacă Dumnezeu din sufletul
nostru şi de aceea nu aflăm odihnă nicăieri şi vedem greşelile
altora. Când avem în mintea noastră grija cum să ne bucurăm de
Mirele nostru, cu ce ne va împodobi, ce ne va da, devenim ca şi
copiii cei mici, care spun: „Ce daruri ne va aduce tatăl nostru
acum? Ne va aduce fustiţe, ne va aduce aceea sau cealaltă?”
Aşa cum fac copiii cei mici şi aşteaptă ca tatăl lor să le
aducă diferite mărunţişuri, tot astfel simte şi sufletul. Ca un
copil mic Îl vede pe Tatăl lui cum îi aduce daruri. Şi iată,
încărcat cu daruri, Hristos îţi spune: „Vino, copilaşul meu,
întinde-ţi mâinile, întinde-ţi poala şi primeşte-le! Toate
sunt ale tale. Eu ţi le dăruiesc”. Câtă bucurie! „Dulceaţă
vrei? Ţi-o voi da. Schimbare lăuntrică vrei? Ţi-o voi da.
Fericire vrei? Ţi-o voi da. Flacără dumnezeiască şi desfătare
duhovnicească, încât să nu le poţi suporta? Ţi le voi da. Şi
ce oare nu-ţi pot da?” Nu este frumos să trăiască astfel în
Mănăstire? Nu există o viaţă mai înaltă. Va spune: „Dumnezeul
meu, dă-mi ani ca să lucrez pentru Tine, căci nu am făcut nimic
pentru Tine. Dă-mi ani, dă-mi sănătate, dă-mi aripi ca să zbor
spre Tine”. Însă noi, prin văicăreală, îndepărtăm Harul lui
Dumnezeu, Care vine şi se apropie de noi. Alungăm Harul lui
Dumnezeu şi Dumnezeu pleacă Lenevia noastră lăuntrică le
face pe toate grele şi anevoioase. „S-o facă aceea, de ce s-o fac
eu?”, ne spune gândul.
Ah,
ce frumos este să trăiască cineva în raiul pământesc, să se
bucure şi să se veselească! Face aripi omul, se bucură şi
se veseleşte. Credeţi-mă! Şi spun: „Dumnezeul meu, dăruieşte-mi
sănătate; fă-mă aşa cum eram mai înainte, când nu băgăm
seama de mine însumi, ca să le fac pe toate”. Dar mă gândesc că
dacă le voi face pe toate, voi zăcea la pat şi cine ştie ce necaz
şi ce rău vă va ajunge. De mine nu ţin seama, dar pe voi nu vreau
să vă ostenesc. Înlăuntrul meu zboară ceva, un porumbel zboară;
vreau să zbor şi să le fac pe toate, dacă aş putea. Nu o spun
pentru a mă făli, ci o spun spre slava lui Hristos. De aceea
sănătatea este pentru om lucrul cel mai de preţ; să facă cineva
toate ostenelile şi să-L vadă pe Dumnezeu. În mijlocul ostenelii
este Dumnezeu. În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe
Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu are măreţie.
Sursa:
Cuvinte din inimă / Stareţa Macrina Vassopoulos; trad.: ieroschim.
Ştefan Nuţescu. - Bucureşti: Evanghelismos, 2015
0 comments:
Trimiteți un comentariu