Arhimandritul Mihail Daniliuc - De ziua națională, să sfințim „icoana României”

În fiecare an, la începutul lui decembrie, România își serbează ziua națională. Moment prielnic ceremoniilor, slujbelor religioase, paradelor militare, menite să dea însemnătate și fast sărbătorii. În ultimii ani, mass-media a lansat adevărate campanii, încercând să ne sensibilizeze față de valorile, simbolurile sau aspectele ce ne definesc ca neam. Nu e un lucru nou, căci Biserica dintotdeauna le-a propovăduit. Frecventă a devenit arborarea drapelului nu doar de către instituțiile publice, de biserici, ci și de cei ce nu se rușinează să se numească patrioți, iubitori ai istoriei și simbolurilor naționale. Au început să apară – timid, ce-i drept – câte un steag agățat de un balcon ori la intrarea unei case, mașini împodobite cu stegulețe sau panglici roşii, galbene şi albastre. Tinerii – studenții, îndeosebi – adepți ai unor mișcări de deșteptare a simțământului patriotic, și-au făcut din drapel multiple accesorii vestimentare; a ajuns chiar un trend să porți un tricou sau o ie cu însemnele tricolore. Sunt chestiuni mișcătoare, îndeosebi acum, când stindardul românesc parcă flutură mai frumos, iar culorile lui ne picură emoție în suflete.

De ce sfințește Biserica steagul?

Așadar, ce-i cu o asemenea „modă”? Oare e bine să ne folosim tricolorul în astfel de împrejurări? Dacă o facem din simțăminte de recunoștință față de înaintași, nu cred că săvârşim o faptă rușinoasă. Dacă ne iubim trecutul și pe confrații căzuţi în luptele pentru unitate și demnitate, este, cred, chiar o datorie. Dar, dacă o privim doar ca pe chestiune de bonton, atunci ar fi bine să ne abținem, căci tricolorul reprezintă o sinteză a istoriei țării, un simbol al întregului popor, amintindu-ne despre trecutul, prezentul și viitorul lui. Toate aceste aspecte se cuprind, în chip nespus de frumos, în rugăciunea de sfințire a drapelului național, slujbă la care, cel puţin în ultimul timp, nu foarte mulți credincioși au participat. Așadar, una dintre rugăciuni glăsuiește: „Atotputernice și preaveșnice Dumnezeul nostru… caută cu ochiul Tău cel îndurat asupra noastră și acest steag cercetează-l cu binecuvântarea Ta cea cerească. Binecuvintează-l și sfințește-l ca să fie credincioasei tale oști biruință asupra vrăjmașilor celor potrivnici, iar credincioșilor Tăi, care nădăjduiesc spre Tine, să le fie sigură nădejde de biruință, îndrăzneală și tărie și să li se arate semn de veselie și de biruință asupra vrăjmașilor”.

Poate vă veți întreba de ce Biserica a alcătuit o astfel de rânduială de binecuvântare și sfințire a steagului? Răspunsul ni l-a oferit Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejean, cu prilejul unor sărbători religioase de astă vară când a avut binecuvântata inițiativă să împartă credincioșilor sute de steaguri tricolore: „mai întâi, să spunem că drapelul nostru al creştinilor, în primul rând, este Sfânta Cruce şi că sub acest drapel Mântuitorul a biruit moartea pe Golgota. Ei, tot aşa şi sub drapelul românesc mulţi din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă. Deci, ar trebui ca generaţia de astăzi să nu uite lucrurile acestea, pentru că drapelul românesc a fost dintotdeauna sfinţit. Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front. Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt, iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei a doua oară cu sângele lor. De aceea nu este o simplă pânză care flutură în vânt, ci este un simbol, este o icoană a României”. Mulțumindu-i cu recunoștință arhipăstorului Bisericii lui Hristos din ținuturile Covasnei și Harghitei pentru emoționantul răspuns, să adăugăm că steagul e România – pământ binecuvântat, stropit cu sângele înaintașilor jertfiţi pe altarul libertăţii și demnității.

Aripa tricoloră a Arhanghelului Gavriil

Că stindardul național i-a inspirat pe mulți făuritori de valori nepieritoare o dovedesc acțiunile lor, de-a dreptul surprinzătoare. Bunăoară, v-ați întrebat de ce inegalabilul Ciprian Porumbescu a testamentat să i se pună pe mormânt drapelul ţării? De ce Nicolae Grigorescu, la Agapia, a pictat aripa Arhanghelului Gavriil în roşu, galben şi albastru? Nu din emfază, nici împlinind o modă, ci din profunde simțăminte patriotice. Și dacă tot veni vorba de patriotism: oare este un păcat să-ți iubești patria, să-i dorești și să lupți pentru propășirea ei și pentru unitatea compatrioților? Cine se gândește astăzi la idealul sfânt al unității, cerut de Hristos în genunchi înaintea Tatălui Ceresc? Nicolae Iorga, în timpul săvârşirii Tainei Cununiei, când preotul le punea cununiile, a strâns-o de mână pe mireasa lui, Ecaterina Bogdan, şoptindu-i: „De acum voi lupta toată viaţa pentru Unirea Transilvaniei cu România”. Și-a înfrățit slujba Cununiei cu dorinţa sfântă de unitate a neamului său. Mi se pare cu totul emoționant! Cine ar face astăzi așa ceva?

Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru

Aș vrea să cred că mai interesează pe cineva dacă ești ori nu patriot. Din păcate, nici nu știi dacă e bine sau nu să fii, iar dacă totuși ești, eviţi să te vădești, ca să nu-i șochezi pe ceilalţi, sfârșind prin a fi catalogat drept caraghios. Dar să nu uităm că la noi, la români, patriotismul a reprezentat firul care i-a adunat pe toți, dintr-o credință, istorie și-un neam, dintr-un ideal și o suferință comună. Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Frumos spunea Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Urmând îndemnul marelui romancier, să învățăm să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să arborăm stindardul românismului cu bucurie și nădejde, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele ce ne-a odrăslit căci, așa cum spunea Lucian Blaga „nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

Sursa: Doxologia

Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Milostiva”

Icoana Maicii Domnului „Milostiva” este prăznuită pe 12 noiembrie și 26 decembrie.

Conform tradiției, această icoană a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca. Ea a primit numele de „Kykkiotisa” de la Muntele Kykkos, ce se află în Cipru. Icoana a fost așezată în Mănăstirea Imperială (denumită astfel deoarece a fost construită prin donațiile împăratului bizantin Alexie I Comnenul în semn de mulțumire pentru videcarea fiicei sale).

Înainte de a fi adusă și așezată în insula Cipru, icoana Maicii Domnului „Milostiva” a fost purtată în procesiune prin întreaga regiune.

La început, icoana a fost păstrată de cea mai veche comunitate creștină din Egipt, iar mai apoi, în anul 980 a fost adusă la Constantinopol, unde a rămas în vremea împăratului Alexie I Comnenul (sfârșitul secolului XI – începutul secolului al XII-lea).

În acea perioadă, un cuvios pe nume Isaia a primit prin descoperire dumnezeiască locul unde trebuia să ajungă icoană. Așadar, prin eforturile sale, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a fost transferată în insula Cipru și așezată în biserica construită special pentru ea.

Imediat ce icoana Maicii Domnului „Milostiva” a sosit pe insulă au avut loc mai multe minuni.

Încă din cele mai vechi timpuri și până în prezent, cei ce suferă de orice fel de neputințe și vin de se roagă cu credință înaintea icoanei Maicii Domnului „Milostiva”, primesc vindecare pe măsura credinței lor.

Nu doar creștinii ortodocși cred că icoana Maicii Domnului „Milostiva” este făcătoare de minuni, ci și cei de alte credințe, vin și se roagă înaintea sfintei icoane pentru izbăvire din nevoi. Imperiul Otoman a scutit mănăstirea de plata taxelor de dragul icoanei.

Datorită multitudinilor de cereri împlinite, icoana a fost numită „Milostiva” sau „Cea Îndurătoare”.

Icoana Maicii Domnului „Milostiva” (Kykkiotisa) are o caracteristică remarcabilă: este acoperită de un văl din colțul din stânga sus până în dreapta jos, astfel încât nimeni să nu poată vedea fața Maicii Domnului și a Pruncului Hristos.

Această icoană este de timp „Hodighitria” (Îndrumătoarea) și se aseamănă cu Icoana „Axion estin" (Vrednică eşti) a Maicii Domnului.

O copie a acestei icoane este cinstită în Mănăstirea Nikolsk (mănăstire de maici) din orașul Mukachevo.

Sursa: Doxologia

Omul în fața lui Dumnezeu. Icoana / Prin cele ce se văd

Filmul Mitropolitului Ilarion (Alfeev) – (Человек перед Богом. Фильм 02. Икона.) Omul în faţa lui Dumnezeu. Icoana / (subtitrat în română)

Documentar din ciclul „Omul în faţa lui Dumnezeu” realizat de Studioul de filme „Neofit”, TV Cultura, anul producerii 2011.

Masă rotundă la Palatul Cotroceni: Icoana nouă

de Ştefana Totorcea

În perioada 12-15 mai 2014, Pivniţele Cantacuzine de la Palatul Cotroceni au găzduit Atelierul Internaţional de Pictură Bisericească. În cadrul acestuia, în frumosul spaţiu cu generozitate pus la dispoziţie de Muzeul Naţional Cotroceni din Bucureşti, mai mulţi pictori specializaţi în artă sacră au pictat icoane, publicul  având acces liber pe tot parcursul manifestării.

Vineri, 16 mai 2014, în aceeaşi locaţie a avut loc o masă rotundă pe tema icoanei, la care au participat părintele profesor dr. Constantin Coman, prof. dr. Georgios Kordis – iconar şi autor al unor cărţi despre teologia şi arta icoanei –, ucenicul acestuia, Mihai Coman – iconar şi el, asistent universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi doctorand la Universitatea din Atena –, maestrul Grigore Popescu – pictor al multor ansambluri, printre care şi Mănăstirea Lainici, Toma Gabriel Chituc, Vasile Tudor – profesor la Universitatea din Iaşi, Ioan Popa şi Daniel Codrescu, pictori de biserici. Din păcate, părinţii aghioriţi invitaţi nu au putut participa, iar doamna Elena Murariu, pictor restaurator, precum şi Vania Sapundzieva, profesor la Universitatea Veliko-Tarnovo, din Bulgaria, au fost prezente doar prin lucrările expuse.

Anul 2014 este dedicat Sfinţilor Martiri Brâncoveni, astfel încât multe din lucrările realizate în cadrul atelierului le-au fost dedicate acestora. Am văzut, într-adevăr, execuţii noi, îndrăzneţe, dar perfect încadrate în canoane şi recognoscibile ca parte a tradiţiei: icoane pe fundal roşu aprins sau verde (Mihai Coman), icoane în culori pastelate, parcă descinse din picturile lui Fra Angelico, pentru a face apel la sensibilitatea modernă tocită (Georgios Kordis). Sau tratări originale, precum cea a lui Gabriel Toma Chituc, care a pictat capetele Brâncovenilor într-o maramă desfăşurată din cer de Maica Domnului.

De altfel, tema mesei rotunde a fost icoana nouă şi tensiunea dintre viziunea tradiţională, în respectul canoanelor, şi creativitatea şi noutatea pe care fiecare pictor este liber să o aducă în tratarea temei.

Dezbaterea a ajuns la teme de mare rafinament filosofic şi conceptual, cum ar fi deosebirea dintre viziunea Sfinţilor Părinţi şi concepţia rusească de secol XX despre icoană. Redăm o parte din discuţii, cu menţiunea că sunt extrem de utile pentru corectarea unor interpretări moderne la care mulţi aderăm fără ca măcar să ne dăm seama. Profesorul Georgios Kordis ne-a îndemnat să facem un pas înapoi şi să ne întoarcem la învăţătura Sfinţilor Părinţi, pe care doar credeam că o ştim sau o înţelegem. Mai multe informaţii despre aceasta se găsesc în cartea acestuia recent publicată la Editura Bizantină: „HIEROTYPOS. Teologia icoanei după Sfinţii Părinţi”.

Georgios Kordis: Vă salut, Hristos a-nviat! Mă bucur foarte mult să fiu din nou alături de dumneavoastră în acest oraş şi mai ales în acest spaţiu atât de frumos.

Bineînţeles, mă bucur să fiu alături de prieteni pictori şi mă bucur că am lucrat aici împreună.

E foarte important că am lăsat ale fiecăruia deoparte şi am venit să ne întâlnim şi să facem ceva împreună. Fără îndoială, este dovada faptului că suntem creştini şi că e foarte important să facem ceva împreună. Pentru că dorinţa noastră ca şi creştini este de a ne uni cu întreaga lume întru Hristos. Referitor la tema supusă discuţiei. E foarte important să vorbim despre această temă, pentru că, pentru omul modern, cuvântul nou este foarte provocator.

Şi aş spune că, sub acest cuvânt, se subînţelege ceva bun fără să se ia în considerare multe aspecte importante.

O să vă spun părerea mea despre asta. Personal, cred că nu există „icoană nouă”. Icoana fiecărui sfânt este una, unică. După cum Tradiţia, prin Sfinţii Părinţi, a stabilit, icoana este înfăţişarea, chipul fiecărei persoane. Deci icoana este una. Nu poate fi nici nouă, nici veche, nici nu poate exista vreodată alta la fel. Ea e una singură. Ceea ce pot face pictorii este să creeze modalităţi prin care pot prezenta această icoană unică.

Aşadar, putem vorbi despre un nou mod pictural de a realiza icoana, dar nu de o icoană nouă. Este o distincţie foarte importantă, după părerea mea, întrucât una este să vorbim despre o nouă/altă icoană şi altceva să vorbim despre modalităţi noi de a realiza o icoană.

Modul are următoarea caracteristică: nu este absolut, aşadar nu este substanţial, îl putem modifica în funcţie de scopurile noastre. Aici apare, însă, şi marea dificultate. Problema care se pune este cum discernem dacă e bun ce facem, cum alegem modalităţile. În perioada contemporană, întrucât facem parte dintr-o lume postmodernă, o lume care urăşte realitatea obiectivă şi fiecare preferă să aibă un adevăr personal. De aceea, pare foarte greu să vorbim de criterii şi de un mod de a privi obiectiv.

De aceea, astăzi vedeţi că oamenii folosesc criterii foarte personale atunci când vorbesc despre icoane. Cel mai des auzim: „Această icoană este bună, pentru că mă pot ruga la ea”. Dar asta nu înseamnă nimic. Fiecăruia îi poate plăcea şi se poate ruga la orice. 

Pentru a considera acest fapt, trebuie să facem referire la singurul reper real pe care îl avem: iar acesta este tradiţia. Ceea ce vedem acolo este că lucrurile nu stau chiar aşa. Nu făcea orice pictor tot ce dorea. Exista o bază foarte stabilă pe care se ridica tot restul edificiului. Exista baza, care era foarte stabilă, şi lucrurile specifice, care variau. Dar baza era aceeaşi. Aşadar, modul în care azi gândim în funcţie de aceste criterii personale e problematic.

Pentru a aşeza încă o dată întrebarea: o icoană nouă înseamnă de fapt noi modalităţi de a face icoana. Există un motiv pentru a căuta noi modalităţi? De ce să nu folosim limbajul artistic deja creat, fără modificări?

Pentru a vă provoca, vă spun aceasta: „Câte miliarde credeţi că ar cere Coca Cola pentru a-şi schimba logoul, icoana?”

Cu niciun preţ nu ar face asta. Imaginea / icoana ei e recunoscută imediat şi aduce servicii uriaşe mărcii.

Aşadar, de ce să producem ceva nou, care nu va fi recunoscut/înţeles imediat. De ce avem nevoie de nou?

Ne ajuta la ceva sau ne încurcă şi e mai slab calitativ decât ceea ce aveam înainte? Nu o să vă răspund la această întrebare. Doar o pun, pentru că eu cred că e important pt noi ca şi comunitate să lucrăm pentru aflarea răspunsului la această întrebare.

Tendinţa fiecărui pictor este să realizeze ceva personal, pentru a-şi găsi locul în istoria artei. Însă, din perspectiva vieţii şi a artei acesteia, este necesară această schimbare?

Este mult mai important să punem aceste întrebări decât să găsim răspunsul la ele.

Suntem aici, în România, dar aceasta se întâmplă şi în alte părţi, deşi foarte puţini oameni sunt interesaţi. Ei încearcă să se plaseze în dialog cu tradiţia, încercând să realizeze ceva. Mă bucur de acest climat întâlnit aici şi ştiu cât de greu este aceasta în condiţiile în care tendinţa generală este să copiem icoanele vechi, cunoscute.

Trebuie însă ca şi cei care încearcă aceasta, să urmărească întrebările ridicate mai devreme. Dacă nu ni le punem, şi dacă nu găsim un răspuns serios, cu logică profundă, nu vom ajuta la continuarea tradiţiei. O să producem o mică schismă, ruptură, faţă de tradiţie. Şi facem ceva şi mai grav: introducem o procedură misticizantă şi fără multă logică, care e foarte periculoasă în interiorul Bisericii. Întotdeauna Părinţii Bisericii, care aveau experienţa adevărului, s-au luptat să închidă această experienţă într-un discurs pe structuri logice foarte clare. 

Aşadar, şi noi suntem datori azi, întrucât deschidem un dialog şi introducem ceva nou, să fim în stare să aşezăm această pate nouă în continuarea tradiţiei.

Atunci când Sf. Atanasie a spus că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, era un înţeles nou pentru acel timp şi a trebuit să demonstreze că această noutate a recapitulat toată tradiţia de până atunci şi era în total acord cu aceasta.

Asta suntem datori să facem şi noi. Când introducem un element nou – culoare, element stilistic etc – luăm elemente din arta contemporană. Trebuie însă să demonstrăm că astfel continuăm tradiţia, nu o părăsim.

Iar aceasta nu este doar un procedeu logic, care ţine de gândire. Sunt cu totul de acord cu maestrul Grigore Popescu: pentru a putea mai întâi trăi experienţa pe care dorim să o însemnăm pe lemn şi să putem alege ce e just şi potrivit în acest scop, noi, pictorii, trebuie să avem experienţă eclezială, să trăim în Biserică. 

Dar, pentru că suntem o comunitate de persoane care trăiesc într-o lume care nu mai deţine în mod firesc tradiţia, suntem datori să prezentăm această problematică într-un mod logic şi firesc, limpezind aceste probleme.

Cred că cea mai mare problemă azi este pe de o parte să înţelegem profunzimea tradiţiei moştenite şi pe de altă parte să formulăm criterii pentru a putea în continuare să prezentăm noi modalităţi de pictură care vor continua tradiţia dinlăuntrul ei.

Valentin Cioveie: Aţi retractat că există o icoană nouă. Când apare un sfânt nou, nu există acel chip unic, încă reprodus în icoană. De exemplu, chipul Sfântului Siluan nu exista până la sfârşitul acestui secol. E clar că există un sens măcar în care avem icoană nouă şi pe care l-aţi precizat înainte, dar acum l-aţi retractat.

Pr. Constantin Coman: Vă şi spun de ce. Am înţeles că acel chip şi icoană unică nu este icoana realizată, ci icoana nerealizată a sfântului. Deci ne referim la chipul propriu-zis unic al Sfântului Siluan, la care ne raportăm şi pe care îl reproducem în modalităţi diferite. Aşa am înţeles eu.

Valentin Cioveie: Profesorul Kordis a făcut distincţia între acel chip unic şi modalităţile diferite de reprezentare. Dar acel chip unic este el accesibil complet cuiva, chiar trăitorului însuşi? Avem o antropologie apofatică, un nucleu ascuns al fiinţei umane. Şi, dacă rămân la cazul Sfântului Siluan, probabil că părintele Sofronie a prins ceva din acel chip, chiar dacă nu ştiu dacă putem spune că părintele Sofronie a avut acces complet la acel chip. Aşadar, avem o unicitate a chipului, dar o inaccesibilitate a lui completă. Atunci poate că trăitori diferiţi din jurul Sfântului Siluan ar putea prinde diferite nuanţe ale chipului unic şi atunci să ajungem la icoane care se pot instaura ca tipare diferite când tradiţia decade. O anumită nuanţare nu intră în contradicţie cu ceea ce spune prof. Kordis. 

Aş mai reproduce o discuţie avută la Paris cu prof. Ozolin, legată direct de ceea ce a spus prof. Kordis: tiparele sunt o decădere a tradiţiei. Când se fixează un tipar, e o decădere a creativităţii. Creativitatea spre care poate tinde un tânăr nu e o problemă. L-am întrebat pe profesorul Ozolin unde îşi au originea acele tipare. Mi-a spus că îşi au originea într-o relaţie vie a celor care au avut acces la chipul respectiv (cum a fost Părintele Sofronie faţă de Sf. Siluan) şi transmiterea lor către ucenici – dar nu prin tipare, ci printr-o relaţie şi corecturi vii. Deci nu-ţi pune cineva în faţă un model unic, ci îţi povesteşte o experienţă despre sfântul respectiv, îţi explică un anume tip de trăire, şi în final tu ajungi să ai acces la o viziune, într-o trăire puternică interioară, la acel chip. Dar e vorba doar de acces, nu de o prindere completă a chipului respectiv.

Maestrul Grigore Popescu: Deci este tiparul, care trebuie respectat, şi, la un moment dat, cel care realizează are şi el partea lui, trăirea lui. Eu pot spune o întâmplare. La examinarea lucrărilor practice ale celor care urmau să fie atestaţi ca pictori, un candidat a avut ca temă Sf. Treime. Cel care realiza lucrarea cunoştea tema, care e reprezentată mult în bisericile ortodoxe. La un moment dat, m-a întrebat: „E bine aşa, cu mişcarea aceasta?” Era echilibru, era ritm, se simţea o compoziţie care dezvolta unitatea de treime, cu desen viguros. Eu i-am spus: „Fii sigur pe tine şi du lucrarea mai departe!” Eu am urmărit din spate evoluţia lucrării. Mă gândeam că era un om care avea să facă treabă în viitor. Îşi lua atestatul şi pusese mult suflet. La notare, unul dintre profesorii de teologie, zice: „Nu este bine!” Acuma toţi eram interesaţi de ce nu era bine. Noi avem reprezentarea Sfintei Treimi din timpurile vechi ale creştinismului şi a fost repetată secole de-a rândul la diferite popoare, în diferite zone geografice, la nivel de şcoli mari sau la nivel de şcoli populare provinciale. Sfânta Treime e Sfânta Treime şi o recunoşti cu uşurinţă. Profesorul, autor al mai multor lucrări şi descoperitor al unor fapte deosebite, al unor sfinţi care aveau scrieri până atunci pierdute, cu studii la Vatican şi profesor la Institutul Teologic. „Nu este bine! Şi pot să o dovedesc. Singura icoană cu Sfânta Treime adevărată este cea făcută de Rubliov. Pentru că e sfânt.” Acolo există o bună compoziţie la Rubliov, dar nu îi aparţine, ci e preluată. Doar că el a desăvârşit-o şi împlinit-o. Apoi o întreagă literatură a alimentat legenda icoanei şi a ridicat-o la statut de model. Rămân şi acum la ideea că nu există perfecţiune, dar tindem spre ea. Faptul că Rubliov a făcut lucrul acela este şi dovadă că e sfânt şi că rezistă. Poate că multe picturi la fel de bune s-au prăbuşit, au fost adunate cu făraşul. Dar şi cei dinaintea lui au înţeles tema şi au dus-o departe. Este o temă diversă şi încă mai sunt posibilităţi – fără a ajunge la mascarade ultramoderne, ciudate, care sunt originale, dar nu şi religioase. Este adevărat că tiparele te duc la o trăire unde nu putem să fim cu toţii fără să gândim şi să punem suflet. Propunerea pe care o faci tu nu e obligatorie pentru toţi ceilalţi. Nimeni nu pune stăpânire pe sufletul tău. Asta e frumuseţea de la Dumnezeu: că-ţi dă libertatea să gândeşti. Dar să ştii să fii cuviincios, să aduci bucurie, să aduci noul şi surprinzătorul fără să încerci să distrugi ceea ce este deja afirmat. Să nu intrăm în panică că vom sparge canoanele. Cine încearcă asta se elimină automat.

Pr. Constantin Coman: Recursul la tipare sau modele în icoane e foarte asemănător cu recursul la bibliografie al unui autor. Aceasta e dictată de lipsa de acces la sursele primordiale (la izvoarele arheologice, de exemplu). Când nu am acces la trăsăturile unui sfânt care aparţine altei epoci, pictor fiind, voi recurge la cei care au transmis chipul/chipurile respectivului personaj. Dacă recursul la acestea e de tip plagiat, vom reproduce modelul fără să adăugăm ceva de la noi. E important ca chipul să aibă asemănare cu prototipul, ca să te ajute să identifici personajul înfăţişat, iconizat. De aceea recurgem la surse mai apropiate de prototip. De exemplu, în iconografia Sf. Grigorie Palama. De câţiva ani, s-a descoperit alt chip al sfântului, într-un paraclis de la Vatopedu. Era făcut la 10 ani de la trecerea lui la cele veşnice. A început să circule şi acea icoană. Era Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Palama în faţa lui: „Noul Hrisostom”. Iconarul Sfântului Grigorie Palama va recurge la ambele tipare. Dacă face doar o copie, se va vedea, va fi doar un copist, un plagiator, dar dacă preia din model doar informaţii care să-l ajute să reproducă chipul în mod personal, va fi un creator autentic.

Georgios Kordis: Modul în care prezintă Valentin provine din erminia rusească a icoanei. Aşa explică ruşii icoana. Pavel Florenski a introdus la începutul secolului XX această interpretare. În esenţă, este o transpunere a modului de gândire romantic german în iconografie. E o temă foarte mare, nu are rost să dezvoltăm. Dar acest mod de gândire este cu totul necunoscut în tradiţia bisericii noastre. Este opus modului de gândire expus de Părinţii Bisericii. Prin Sf. Teodor Studitul, care a pus pecetea finală peste iconologia ortodoxă, Hristos s-a născut iconizat. Nu-l iconizăm noi. Iar Sfântul Teodor dă şi o definiţie a icoanei: icoana lui Hristos este exclusiv înfăţişarea Lui exterioară, chipul.

Părintele Ozolin şi toată şcoala rusă spun că chipul lui Hristos nu este icoana lui; pentru a deveni icoană, trebuie ca sfântul pictor să aibă o experienţa acestei persoane; şi, întrucât are experienţa, are cunoaşterea acestei, persoane, să aleagă o modalitate de a picta pe care doar el o poate face şi să creeze icoana lui Hristos; icoana este creată de acest pictor şi devine un arhetip iconică, o primă icoană. Acest mod de gândire este cu totul necunoscut pentru biserica noastră ortodoxă. Dacă îmi puteţi găsi măcar o referinţă (în acest sens) în o mie de ani de teologie, eu o să mă bucur foarte mult. 

Prin urmare, nu discut asta deloc, pentru că nu mă interesează: Biserica nu spune asta. Biserica e foarte limpede, a vorbit şi a stabilit asta la un sinod ecumenic şi este singurul lucru pe care îl putem accepta. Toate celelalte sunt gândiri filosofice, nu teologice, care în acest moment nu ne interesează şi nu le vom discuta.

Valentin Cioveie: Concepţia pe care a reprodus-o o consideră ne-eclezială. Care e concepţia eclezială?

Georgios Kordis: Cea a Sf. Teodor Studitul şi a Sinodului al VII-lea. Tocmai v-am spus: icoana lui Hristos a apărut odată cu întruparea, cu naşterea lui Hristos. Nu trebuie să fie un pictor care să creeze prima icoană de la care să plecăm. Icoana Sf. Siluan s-a născut odată cu naşterea Sfântului Siluan. Este chipului Sfântului Siluan. Nu e nevoie de un pictor sfânt care să creeze icoana lui.

Valentin Cioveie: Trebuie introdusă o distincţie. E clar că chipul lui Hristos este chipul, dar e legat mereu de o parte invizibilă.

Georgios Kordis: Nu există astfel de referiri în teologia Bisericii. Chipul este icoana (imaginea) ipostasului (persoanei). Nu există nimic de genul acesta în scrierile Părinţilor. Sf. Teodor Studitul le spune iconomahilor care cereau ca icoana să prezinte firile lui Hristos: Imaginea/icoana nu descrie sufletul, aşadar cum poate descrie firile? Nu există acest mod de gândire. Faptul că icoana descrie realitatea duhovnicească a sfântului nu există în tradiţia noastră.

Pr. Constantin Coman: Întrucât dezbaterea aceasta este una de mare fineţe, iar profesorul Georgios Kordis şi-a exprimat deja opinia în cărţi, cred că preopinenţii îşi pot exprima şi ei părerea tot în cărţi!

Preluare de pe Drum european

Şcoala de Duminică - Horia Bernea: „Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi”

Pe 14 Septembrie 1938 s-a născut, la Bucureşti, pictorul Horia Bernea (d. 2000, la Paris), ctitor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti şi una dintre marile conştiinţe ortodoxe contemporane.

„Am fost pus şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.

Am pus în centrul muzeului nostru „icoana” ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.

Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu „cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzica şi începi să elimini gândindu-te la o temă.

Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu „al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început nouă viaţa printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...

Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importantă şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.

Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Taranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene „de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi „instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl „îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.

Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţa de aprofundare lipsită de suficientă ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.

Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplină experimentului...

Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.

Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie „tare" şi articulaţie „slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerentă formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor „tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.

Articulaţia „slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.

Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce „vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.

Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?

Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.

Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, „muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze „slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt „simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un „simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin încorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu „producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.

Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?”

(fragmente din "Câteva gânduri despre cantităţi, mentalitate şi încrucişare", Horia Bernea, Mapa CRUCEA, Muzeul Ţăranului Român, 1993)

Sursă: Creștin Ortodox

15 august-Smerenie şi lacrimi în faţa icoanei Maicii Domnului

Este 15 august, zi în care în toate orașele și satele României se sărbătorește praznicul Adormirii Maicii Domnului. Mii de oameni din toate colțurile țării se îndreaptă către biserici și mănăstiri ca să se închine cu evlavie și cu smerenie icoanei Maicii Domnului.

Pe 14 august, în ajun de sărbătoare, în locașurile care își prăznuiesc hramul se face Priveghere. Anul acesta mă aflu la una din mănăstirile Moldovei, unde în ultimele zile am participat la pregătirile pentru hram, iar în această seară am mers la slujba de Priveghere. După ce se săvârșește Slujba Vecerniei și Prohodul urmează un moment emoționant: în curtea mănăstirii se face liniște deplină, iar preasfințitul îngenunchează și se roagă în tăcere în fața icoanei Maicii Domnului, în vreme ce strana cântă troparul Adormirii. După puțin timp este urmat de cei 800 de credincioși prezenți la slujbă. Aceștia îngenunchează cu toții, fiecare în locul în care se află, pe pământ, pe iarbă sau în praf, indiferent de statul social pe care îl are, fie el primar, medic, polițist, pompier sau simplu țăran. Așadar, poporul împreună cu păstorul se roagă Maicii Domnului pentru întreaga lume, pentru întoarcerea la credință, pentru menținerea familiei formată din bărbat și femeie. Harul se revarsă prin cuvintele păstorului duhovnicesc și atinge inimile mult încercate ale celor prezenți. Nu mai există teamă și neîncredere. Fiecare îngenunchează cu smerenie și lacrimi cerând iertare și mulțumind pentru toate.

Dragii mei, aceasta este Biserica lui Hristos, pe care nici porțile iadului nu o vor birui. Aceasta este credința vie a poporului român, aici e bucuria și Învierea care nu se va șterge vreodată din inimile noastre.

În fața acestei imagini pălesc toate atacurile împotriva bisericii și toate răutățile celor care afirmă că a scăzut încrederea oamenilor în biserică.

Alexandra Nadane,15 august 2013