Sf. Părinţi Ioachim şi Ana
Predică ţinută în biserica Sfântului Nicolae
din Trikala, Grecia, la 17 Ianuarie 1971, de Arhimandritul Emilian
Simonopetritul* – Muntele Athos
Nimeni nu va tăgădui că cea mai însemnată zi
din viaţa unui om, după naştere şi botez, este cea a nunţii. De aceea, nu este
surprinzător faptul că mişcările contemporane lumeşti şi instituţionale au ca
scop anume nimicirea preacinstitei şi sfintei taine a cununiei. Pentru mulţi,
căsătoria este doar un prilej de plăceri şi distracţii. Viaţa, însă, este un
lucru serios. E o luptă duhovnicească, un urcuş înspre un ţel – cerul. Punctul
cel mai crucial şi mijlocul cel mai însemnat al acestui urcuş este căsătoria.
Nimănui nu îi este îngăduit să se ferească de legătura căsătoriei, fie că va
face o nuntă de taină (mistică), dăruindu-se pe sine lui Dumnezeu [în
monahism], fie că va face o nuntă de sfinţire (sacramentală) cu un partener de
viaţă.
Astăzi ne vom ocupa îndeosebi cu nunta de
sfinţire. Vom vorbi despre cum poate contribui căsătoria la viaţa noastră
duhovnicească, urmând tema cuvântului de dinainte. Ştim că nunta este un
aşezământ rânduit de Dumnezeu. Este „cinstită” (Evr. 13:4). Este o „taină mare”
(Efes. 5:32). Cel necăsătorit trece prin viaţă şi apoi o părăseşte; cel
căsătorit, însă, trăieşte şi experiază pe deplin viaţa.
Unii s’ar putea întreba ce
cred oamenii de astăzi despre sfântul aşezământ al nunţii, această „taină
mare”, binecuvântată de Biserică. Ei se căsătoresc ca şi cum ar fuziona două
firme sau două conturi bancare. Doi oameni se unesc fără să aibă un ideal –
două zerouri, s’ar putea zice, fiindcă oamenii fără idealuri, fără căutări, nu
sânt nimic altceva decât un zero. „M’am căsătorit ca să-mi trăiesc viaţa”, îi
auzi spunând pe unii, „nu ca să stau închis între patru pereţi”. „M’am
căsătorit ca să mă bucur de viaţă”, spun ei, şi apoi îşi lasă copiii – dacă au
copii – în grija unei străine, ca să poată fugi la teatru, la film sau la vreo
altă adunare lumească. Şi astfel, casele lor ajung nişte hoteluri în care se
întorc seara sau, mai degrabă, noaptea, după ce s’au distrat şi le trebuie
odihnă. Oameni ca aceştia sunt goi pe dinlăuntru, şi simt un gol adevărat în
casele lor. Nu găsesc acolo nici o mulţumire, aşa că se grăbesc să alerge de
colo-ncoace, în căutarea fericirii.
Ei se căsătoresc fără să se
cunoască, fără un simţ al răspunderii, pur şi simplu fiindcă vor să se
căsătorească sau cred că trebuie să o facă pentru a fi nişte buni membri ai
societăţii. Însă care sânt urmările? Le vedem în fiecare zi. Căsătoriile eşuate
ne sânt cunoscute tuturor. O căsătorie lumească, aşa cum e înţeleasă astăzi, nu
are decât o singură caracteristică – uciderea vieţii duhovniceşti a unei
persoane. Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai
mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am
reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea,
încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria. Pentru că este o problemă atât de
serioasă, să trecem în revistă câteva condiţii necesare pentru o căsătorie
fericită şi cu adevărat creştină.
Pentru a avea o căsătorie
izbutită, e nevoie încă din copilărie de o educaţie potrivită. Aşa cum un copil
trebuie să studieze, aşa cum învaţă el să gândească şi să se preocupe de
părinţi sau de sănătatea sa, la fel trebuie şi să fie pregătit pentru o
căsătorie izbutită. În veacul de acum, însă, nimeni nu mai este interesat să-şi
pregătească copiii pentru această taină mare, o taină care va juca un rol
crucial în viaţa lor. Părinţii nu sânt interesaţi de aşa ceva, în afară de
zestre sau de ale probleme băneşti, care îi preocupă adânc.
Copilul trebuie să înveţe
încă din pruncie să iubească, să dăruiască, să sufere lipsuri, să asculte.
Trebuie învăţat să simtă că curăţia sufletului şi a trupului său este o comoară
de mare preţ, care trebuie păzită ca lumina ochilor. Firea copilului trebuie
modelată corespunzător, pentru a ajunge un om cinstit, curajos, hotărât,
deschis, vesel, iar nu o făptură care-şi plânge de milă şi se vaită de soarta
sa, un lucru slab şi neputincios, fără putere de a gândi. Încă din pruncie,
copilul trebuie învăţat să se preocupe de un subiect anume sau să se
îndeletnicească cu ceva anume, pentru ca în viitor să-şi poată întreţine
familia sau, în cazul unei fete, să ajute dacă e nevoie. O femeie trebuie să
înveţe să fie gospodină, chiar dacă are studii superioare. Trebuie să înveţe să
gătească, să coasă, să brodeze. Dar, veţi spune: părinte dragă, toate astea
sânt de la sine înţelese. Întrebaţi-i, însă, pe cei căsătoriţi, şi veţi vedea
cât de multe femei gata să se căsătorească nu ştiu nimic despre gospodărit.
De la o anumită vârstă, cu
atât mai mult, alegerea tovarăşului de viaţă este un lucru care nu trebuie
trecut cu vederea. Nu trebuie nici făcut în grabă, fiindcă, după cum spune o
zicală, „iute la însurătoare, iute la disperare”. Nu trebuie însă nici aşteptat
prea mult, fiindcă întârzierea este o primejdie ucigătoare de suflet. Ca
regulă, ritmul firesc al vieţii duhovniceşti începe cu căsătoria. Cel necăsătorit
se aseamănă cuiva care încearcă să locuiască pentru totdeauna în hol: nu pare
să priceapă la ce folosesc camerele. Părinţii ar trebui să se intereseze de
viaţa socială a copilului, dar şi de viaţa sa de rugăciune, încât fericitul
ceas să vină ca un dar de la Dumnezeu.
Fireşte, când e vorba de
alegerea unui partener, copilul va lua seamă la părerea părinţilor săi. Cât de
des nu simt părinţii un cuţit trecându-le prin inimă, atunci când copiii nu-i
întreabă despre cel care le va fi tovarăş în viaţă? Inima de mamă este
sensibilă, şi nu poate îndura o astfel de lovitură. Copilul ar trebui să
vorbească despre aceste probleme cu părinţii săi, pentru că aceştia au o
intuiţie anume, ce le dă putinţa să conştientizeze lucrurile care-i
îngrijorează.
Aceasta nu înseamnă însă că
tatăl şi mama ar trebui să facă presiuni asupra copilului. În cele din urmă, el
trebuie să fie liber să hotărască de unul singur. Dacă vă veţi împinge copilul
spre căsătorie, vă va socoti răspunzător dacă lucrurile nu vor decurge bine.
Nimic bun nu vine în urma presiunilor. Trebuie să-l ajutaţi, dar trebuie şi
să-i îngăduiţi să aleagă persoana pe care o preferă sau pe care o iubeşte –
însă nu pe cineva de care i-e milă sau de care-i pare rău. Dacă copilul vostru,
după ce se cunoaşte cu cineva, vă spune: „Mi-e milă de săracul om, mă voi
căsători cu el”, să ştiţi că sânteţi în pragul unei căsătorii eşuate. Doar o
persoană pe care el sau ea o preferă sau o iubeşte poate sta lângă copilul
vostru. Şi bărbatul, şi femeia trebuie să fie atraşi unul de celălalt şi
trebuie să vrea cu adevărat, în chip lăuntric, fără grabă, să trăiască
împreună. În această privinţă, totuşi, nu putem face presiuni asupra copiilor
noştri. Uneori, din dragoste, simţim că ei ne aparţin, că sânt ai noştri, şi că
putem face ce vrem cu ei. Şi aşa copilul ajunge o făptură neputincioasă să
trăiască – fie căsătorit, fie necăsătorit.
De bună seamă, procesul de
cunoaştere şi apropiere, o problemă foarte delicată – dar pe care adesea o
trecem cu vederea – ar trebui să aibă loc înaintea căsătoriei. Nu trebuie să
avem rezerve în a ne cunoaşte unul pe celălalt, mai ales dacă nu sântem siguri
de sentimentele noastre. Dragostea n’ar trebui să ne orbească, ci să ne
deschidă ochii pentru a-l vedea pe celălalt aşa cum este, cu neputinţele sale.
„E mai bine să iei din casa ta o încălţare, chiar dacă’i pingelită”, spune o
zicală. Adică e mai bine să iei pe cineva cu care ai ajuns să te cunoşti. Iar
cunoaşterea trebuie întotdeauna să fie legată de logodnă, o chestiune la fel de
anevoioasă.
Atunci când i-am sugerat
unei tinere că ar trebui să se gândească serios dacă să-şi ţină logodna, ea
mi-a răspuns: „Dac-o să rup logodna, mama mă va omorî”. Dar ce fel de
încredinţare e aceasta, dacă nu-ţi dă voie să renunţi la ea? A te logodi nu
înseamnă neapărat că mă voi căsători. Înseamnă că fac o încercare pentru a
vedea dacă ar trebui să mă căsătoresc cu persoana cu care m’am logodit. Dacă o
femeie n’are posibilitatea să rupă logodna, atunci n’ar mai trebui să se
logodească, sau, mai degrabă, n’ar trebui să meargă mai departe cu căsătoria.
În perioada logodnei, trebuie să avem grijă în chip anume. Cineva a spus cândva
că în perioada de cunoaştere a celuilalt trebuie să-ţi ţii inima cu amândouă
mâinile, ca pe o fiară sălbatică. Ştiţi cât de primejdioasă e inima: în loc să
te ducă la căsătorie, te poate duce la păcat. Există posibilitatea ca persoana
aleasă să te socotească doar o jucărie, sau o periuţă de dinţi bună doar de
încercat. Mai apoi, te vei deprima şi vei vărsa multe lacrimi. Dar atunci va fi
prea târziu, fiindcă îngerul tău se va dovedi unul de lut.
Nu alegeţi pe cineva care-şi
pierde vremea prin cluburi, distrându-se şi aruncându-şi banii pe excursii şi
luxuri. N’ar trebui să alegeţi nici pe cineva care, după cum veţi afla mai
târziu, îşi ascunde egocentrismul în spatele unor cuvinte de dragoste. Nu
alegeţi drept soţie o femeie ca praful de puşcă, care, de îndată ce-i zici
ceva, sare în sus. Nu-i o nevastă bună.
Mai mult, dacă vreţi să
aveţi o căsătorie cu adevărat izbutită, nu vă apropiaţi de tânăra sau tânărul
neputincios să-şi lase părinţii. Porunca lui Hristos este limpede: „va lăsa
omul pre tatăl său şi pre muma sa, şi se va lipi de femeia sa” (Marcu 10:7).
Dar când îl veţi vedea pe celălalt legat de mama sau tatăl lui, când veţi vedea
că îi ascultă cu gura deschisă şi este gata să facă orice-i vor zice, să vă
ţineţi departe. Este o persoană bolnavă sufleteşte, imatură psihologic, şi nu
veţi izbuti să faceţi cu dânsul o familie. Bărbatul care vă va deveni soţ ar
trebui să fie plin de viaţă. Însă cum ar putea fi aşa, dacă nu şi-a dat seama,
dacă n’a înţeles, dacă n’a asimilat faptul că casa părinţilor nu e nimic
altceva decât o glastră în care a fost aşezat, pentru a fi scos mai târziu şi
răsădit în alt loc?
De asemenea, când vă veţi
alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ – în care caz nu va
avea prieteni. Şi dacă azi n’are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă
drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi
întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc
mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi” şi altele de acest fel. Ceva la
aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă.
Păziţi-vă şi de fanaticii
religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina
unor lucruri mărunte, care critică tot şi sânt hipersensibili. Cum veţi putea
trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce
socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar
niciodată în viaţă nu m’am gândit să mă căsătoresc!”
Păziţi-vă de falşii
creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi şi
coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea (1). Dacă vă veţi căsători
cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea
sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află
greşeală într’înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce
se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.
Mai este o problemă serioasă
căreia trebuie să-i daţi atenţie: ereditatea. Căutaţi să-i cunoaşteţi bine pe
tatăl, mama, bunicul, bunica, unchiul celuilalt. Trebuie să existe şi minime
condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa
celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să
v’o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei
putea să intri tu în inima sa? Dacă n’a fost în stare să Îl preţuiască pe
Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Sfânta Scriptură îi spune bărbatului că
soţia trebuie să fie a „legământului tău” (Mal. 2:14), adică de credinţa ta, de
religia ta, ca să ţi se poată alătura spre Dumnezeu. Doar atunci veţi putea avea,
după cum zic Părinţii Bisericii, o căsătorie „cu încuviinţarea episcopului”(2),
adică cu consimţământul Bisericii, şi nu un simplu act formal.
Discută mai înainte
lucrurile cu duhovnicul. Examinează împreună cu el fiecare amănunt, şi el va
sta de partea ta ca un prieten adevărat, iar când îţi vei atinge ţinta,
căsătoria ta va fi un dar de la Dumnezeu (cf. 1 Cor. 7:7). Dumnezeu dăruieşte
fiecăruia în parte darurile sale. Pe unul îl duce înspre căsătorie, iar pe
altul înspre feciorie. Nu că Dumnezeu ar face această alegere zicând „tu du-te
aici” şi „tu du-te acolo”, însă ne dă tăria de a alege după dorirea inimii
noastre, precum şi bărbăţia şi puterea de a îndeplini această alegere.
Dacă ţi-ai ales astfel
soţul, mulţumeşte Domnului! Fă-i cunoştinţă cu duhovnicul tău. Dacă n’ai unul,
amândoi ar trebui să alegeţi împreună un duhovnic care să vă fie Stareţ,
părinte, cel care vă va aminti de Dumnezeu şi vi-L va arăta.
În viaţă veţi avea multe
greutăţi. Vor fi o sumedenie de probleme. Grijile vă vor înconjura, şi nu va fi
uşor să duceţi o viaţă creştinească. Însă nu vă temeţi. Dumnezeu vă va ajuta.
Faceţi ce vă stă în putinţă. Puteţi citi cinci minute în fiecare zi dintr’o
carte duhovnicească? Să citiţi. Vă puteţi ruga cinci minute în fiecare zi?
Rugaţi-vă. Şi dacă nu izbutiţi cinci minute, rugaţi-vă două. Celelalte ţin de
Dumnezeu.
Când veţi întâmpina greutăţi
în căsătorie, când veţi vedea că nu sporiţi în viaţa duhovnicească, să nu
deznădăjduiţi. Să nu vă mulţumiţi, însă, nici cu sporirea pe care aţi dobândit-o
până acum. Înălţaţi-vă inimile către Dumnezeu. Urmaţi celor ce au dat totul lui
Dumnezeu, şi faceţi ce puteţi ca să vă asemănaţi lor, chiar dacă tot ce puteţi
face este să vă doriţi în inimă asemănarea cu ei. Lăsaţi făptuirea în seama lui
Hristos. Şi, când veţi urca pe calea aceasta, veţi simţi cu adevărat care este
rostul căsătoriei. Altfel, veţi orbecăi în viaţă asemenea unui nevăzător.
Care este, aşadar, rostul
căsătoriei? Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi
de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se
cheamă „împreună-înjugare” (sizighia), adică lucrarea celor doi cu o sarcină
comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi,
bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist,
şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor,
tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi
să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte”(3), pentru că împreună vor
purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire”(4), pentru că ei se
unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii.
Când doi oameni se
căsătoresc, e ca şi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin
vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe,
împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai
departe în soare şi-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa
n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în
griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot
omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc.
„Dezlegatu-te-ai de femeie?”
– adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de
te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s’a măritat fecioara, nu a greşit; însă
asupreală trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre voi” (1 Cor.
7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte
de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce
înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale,
lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate
aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la
lumină.
Viaţa nu e o petrecere, aşa
cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria
este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu
persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi,
cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.
Să credem că nunta ar fi un
drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a
crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună
a carului pe drumul urcător al vieţii. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit”, spune
un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este
o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia”, zice un filosof din vechime, „e o
lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă”. Aşa cum oţelul se
căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor.
Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă
apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.
Dumnezeu zice că „nu este
bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe
cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă
pentru a ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere.
Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede
că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă.
Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o
cămaşă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.
Căsătoria este, aşadar, o
călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar
trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a
fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe
Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet.
Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va
avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul
Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite” (cf. Rom. 8:26).
În al doilea rând, căsătoria
este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a
unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5;
Mar. 10:7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi
oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile
inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de dragoste adâncă şi
spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sânt
căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără
tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu,
din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele.
El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.
Perechea schimbă inele
pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un
inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă
duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am
putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe
celălalt în însăşi miezul fiinţei sale.
„Ce mai faci?”, a fost
întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare
ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea”. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia,
iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.
Lucrul cel mai însemnat în
căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu
urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19:3-9;
Mar. 10:2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel
al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe
mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu
care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu
fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc
pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană
care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.
Ce vrea perechea mea? Ce-l
interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi
să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl
voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această
întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează
de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a
putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o
iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii
ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că
căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a
despărţit de copilul lor. Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare.
Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24).
Fericirea ei este să facă voia soţului.
Împotrivirea, încăpăţânarea
şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia
este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele
grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă
împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la
înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o
lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.
Bărbatul ar trebui să ţină
minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe
care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într’o bună zi va trebui să-l dea înapoi.
El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5:25). O ocroteşte,
îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când
este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru
care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (cf. 1
Pet. 3:7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi
poate cădea dintr’odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin
de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ.
Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre
stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.
După cum am văzut, căsătoria
este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a
dragostei; şi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la
Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32).
Vorbim adesea de şapte taine.
În această privinţă, o
„taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări
adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm
lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau
sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos,
ce cuprinde tainica sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică,
deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sânt doi sau trei adunaţi întru numele
meu, acolo sânt şi eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Şi de fiecare dată când se
cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi
arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche are conştiinţa acestui lucru, e
ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui
Dumnezeu).
Acesta este şi motivul
pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece
mireasa şi mirele sânt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar
acestea, dar şi toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează
fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile
noilor căsătoriţi, e ca şi cum le ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea
fecioarelor celor înţelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează şi
limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă,
prezenţa Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până
ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are
începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi
mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este
în centrul tainei şi în centrul vieţii lor (5).
Toate elementele slujbei
cununiei sânt umbre şi simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai
undeva şi vezi dintr’odată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar
ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a
răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într’adevăr, de
după munte, începe să răsară soarele.
Când îţi vezi căsătoria,
soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale
casei tale, să ştii că sânt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai
auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-i auzi
glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu
noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El
lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi ne încredinţăm că este cu noi. De
aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi
femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce
înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.
Cununiile sau coroanele de
nuntă sânt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele
simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sânt
gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sânt căsătorit” înseamnă
că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sânt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi
însetez după Hristos. Cununile sânt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia
sânt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a
Bisericii, o prelungire a Bisericii.
Care a fost începutul
căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie –
nu în înţelesul de astăzi. Abia după Cădere, după ce Adam şi Eva au fost
izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4:1) şi s’a pus început căsătoriei.
De ce atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi de izgonirea din
Rai, şi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o
întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sânt căsătorit”
înseamnă, aşadar, că sânt un împărat, un mădular credincios şi adevărat al
Bisericii.
Cununile simbolizează şi
biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când
preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru
Împărăţia ta”, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai
de pe urmă. Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în
cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va
duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de
la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste,
dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de
zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te
va duce acolo negreşit. Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul
le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând.
Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer,
în veşnicie.
Căsătoria pare să unească
două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia,
şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu
Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă.
În dănţuirea din jurul
mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos.
Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a
făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii (cf. Gal. 3:13).
În latină, cuvântul „taină”
a fost tradus cu „sacramentum”, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un
jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o
legătură netrecătoare cu Hristos.
„Sânt căsătorit”, aşadar,
înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă
vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta este înţelesul
căsătoriei în Biserica Orthodoxă, cea care v’a adus întru fiinţă. „Sânt
căsătorit” înseamnă: sânt robul lui Hristos.
Note:
(1). Vezi, de pildă, Sf.
Ioan Gură-de-aur, Omilie la Colosseni 12:6 – „Ce ruşine este în cele de cinste?
Pentru ce roşeşti din pricina celor neprihănite? Făcând aşa, defăimezi obârşia
naşterii tale, care-i un dar dela Dumnezeu.” (P.G. 62:388)
(2). Sf. Ignatie al
Antiohiei, Epistolie către Policarp (P.G. 5:724B).
(3). Sf. Simeon al
Thessalonicului, Dialogos 277 (P.G. 155:508B).
(4). C. Kallinikos, Biserica
creştină şi slujbele sale (Athena, 1968), 514.
(5). Sf. Grigorie
Cuvântătorul-de-Dumnezeu, Epistola 193: „Pun mâna unuia în a celuilalt, şi pun
pe amândoi în mâna lui Dumnezeu” (P.G. 37:316C).
Traducere: Radu Hagiu
*Mulţi preoţi, monahi şi
mireni din Grecia (şi nu numai) socotesc această omilie drept cea mai izbutită
scriere ortodoxă în privinţa căsătoriei. Arhimandritul Emilian Simonopetritul,
din Sfântul Munte, este unul din marii părinţi duhovniceşti contemporani, care
au revigorat viaţa duhovnicească a ultimelor decenii. Textul de faţă (pp
111-125) face parte dintr-o culegere mai cuprinzătoare a cuvintelor Stareţului
Emilian, reunite în greacă sub numele Biserica în rugăciune – Tainica liturghie
a inimii (Sfânta Mănăstire a Buneivestiri – Ormilia, Grecia, 2005).
Sursă: Taina Căsătoriei
0 comments:
Trimiteți un comentariu