APOSTOLUL
EVREI 6, 13-20
Fraţilor, Dumnezeu, când a dat
făgăduinţă lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se
jure, S-a jurat pe Sine însuşi, zicând: «Cu adevărat, binecuvântând te voi
binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi». Şi aşa, având Avraam
îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa. Pentru că oamenii se jură pe cel mai
mare şi jurământul ca chezăşie este sfârşitul oricărei neînţelegeri. În
aceasta, Dumnezeu voind să arate şi mai mult, moştenitorilor făgăduinţei,
nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul ca, prin două fapte
nestrămutate - făgăduinţa şi jurământul - în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să
fi minţit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem
nădejdea pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi
tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca
înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec.
EFESENI 5, 8-19
Fraţilor, altădată eraţi întuneric,
iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că
roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este
bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale
întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru
ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă
prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice:
«Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos».
Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei
înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi
fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin,
în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi
în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile
voastre.
*
EVANGHELIA
MARCU 9, 17-32
În vremea aceea a venit un om la
Iisus şi, îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: Învăţătorule, am adus la Tine pe
fiul meu care are un duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl zdrobeşte; şi face spume
la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am rugat pe ucenicii Tăi
să-l scoată, dar n-au putut. Atunci El, răspunzând lor, a zis: o, neam necredincios,
până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine! Şi
l-au adus la Dânsul. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a scuturat pe
copil şi acesta, căzând la pământ, se tăvălea şi spumega. Şi l-a întrebat pe
tatăl copilului: câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns:
din copilărie; şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă, ca să-l piardă;
şi de poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-ţi milă de noi! Iar Iisus i-a zis: de poţi
crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios. Atunci tatăl copilului a
strigat cu lacrimi şi I-a zis: cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Văzând că
dă năvală poporul, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut şi
surd, Eu îţi poruncesc: ieşi afară din copil şi să nu mai intri în el. Atunci
duhul, răcnind şi scuturându-l cu putere, a ieşit afară, iar copilul a rămas ca
mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a
ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă,
ucenicii Săi L-au întrebat deoparte: pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? Iar
Dânsul le-a zis: acest neam de diavoli, cu nimic nu poate fi izgonit, decât
numai cu rugăciune şi cu post. Ieşind apoi de acolo, treceau ei prin Galileea,
iar Iisus nu voia să ştie nimeni. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că
Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor omorâ; iar după ce-L vor
omorâ, a treia zi va învia. Dar ei nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L
întrebe.
MATEI 4, 25; 5, 1-12
În vremea aceea după Iisus au mers
noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de
dincolo de Iordan.
Iisus, văzând mulţimile, s-a suit în
munte, a şezut jos şi ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând
gura Sa, îi învăţa zicând: fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este
împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiţi
cei blânzi, căci aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi
însetoşează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, căci
aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe
Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, căci a lor este împărăţia
cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când, din pricina Mea, vă vor ocărâ şi vă vor
prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă
şi vă veseliţi, căci plata voastră multă este în ceruri.
*
Sfântul Ioan Gura de
Aur:
Tu posteşti! Bine, dar arată-mi
aceasta prin fapte ! Prin ce fapte ? – întrebi tu.
Iată: când vezi un sărac, fie-ţi
milă de dânsul; când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele
tău norocit, nu-1 pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare
şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi
urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău. Mâinile tale să
postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului.
Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele
necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi cu
aprindere. Privirea este mâncarea ochilor. Dacă privirea este neiertată,
păcătoasă, vătăma postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare
nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i
îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-ţi lăsa
nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi urechile tale trebuie să postească.
Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra
cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele
mincinoase” (leş. 23, 1). încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de
la vorbele cele de ruşine şi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă
noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele
cel bun al fraţilor noştri ?
Defăimătorul, într-adevăr, sfâşie şi
mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbeşte Pavel, când zice: „Iară de vă
muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către
altul” (Gal. 5, 15). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul
aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, 1-ai rănit cu
bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite
daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a
ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un
tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru
mândrie şi prin păcatul altora va ti împins a cugeta lucruri înalte despre
sine. Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte;
căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte,
aşa prin descoperirea păcatelor El se defăima şi se necinsteşte. Pe lângă
aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta 1-ai făcut mai fără de
ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Citeste
mai mult...
*
Sfântul Teofan
Zavoratul:
“Ce mijloace nu intrebuinteaza, mai
ales in aceste zile de post, Sfanta lui Dumnezeu Biserica pentru a tine
totdeauna gandul nostru insufletit si priveghetor in ostenelile noastre de a
placea lui Dumnezeu si a ne mantui sufletul! Duminica trecuta, Ea a infatisat
cinstirii si inchinarii voastre Crucea Domnului, ca sa ne spuna: “Nu va temeti
de crucea lepadarii de sine si rastignirii de sine; intreaga greutate a crucii
a ridicat-o Domnul singur, iar voua va raman doar roadele ei mangaietoare“.
Acum ea infatiseaza aducerii si luarii voastre aminte Scara care duce la cer,
ne arata pilda suirii pe aceasta scara in scriitorul ei, Sfantul Ioan, si ne
descrie fericirea insasi in pericopa evanghelica a Fericirilor. Ea spune acum
fiecaruia dintre noi: “Nu cruta ostenelile; uita-te ce sfarsit fericit asteapta
pe ostenitori si insufleteste-te; grabeste, fugi, alearga in asa fel ca sa
ajungi la tinta“. Biserica face acelasi lucru ca cei care organizeaza curse.
Acestia ofera premii pentru cei care intrec pe ceilalti la curse, ca fiecare sa
vada ca are de ce sa se osteneasca. Asa si Biserica – arata fericirea
desavarsita si indeamna pe fiecare: “Vrei asemenea fericire? Osteneste-te”.
Fara osteneala, si inca osteneala din greu, nu vom primi nimic. Citeste
mai mult...
*
Sfântul Luca al
Crimeii:
 |
| Peştera Sfântului Ioan Scărarul |
Prăznuim acum pomenirea Cuviosului
Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare
vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea
sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de
ani în pustie, la poalele acestui munte.
Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris
o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă
„Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate
virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire.
Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi
despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire:
despre cuvânt. Citeste
mai mult...
*
Părintele Rafail Noica:
Fericiti cei saraci cu duhul, ca
acelora este Imparatia cerurilor. Cum pot fi fericiti cei saraci cu duhul? Dar
noi nu stim ce este saracia cu duhul. Ce, fericiti cei prosti, ca nu astepti
mult de la ei? Ca usor se vor mantui, ca-s prosti si nu inteleg mai mult? Nu. E
un paradox. Fericiti cei saraci cu duhul, nu cu mintea, ci cu duhul, ca a lor este
– tocmai imparatia duhovniceasca. Paradox dumnezeiesc.
Care este deci paradoxul?
Marturiseste tot Vechiul Legamant, ca sa nu mai vorbesc de Noul Legamant, ca
nimenea, dar nimenea este drept inaintea lui Dumnezeu, nimenea a gasit
sfintenia, nimenea a gasit slava lui Dumnezeu, nici viata vecinica, toti suntem
robi mortii. Dar iata ca in fiecare din noi traieste un bogatas. A, ca eu am
educatie, ca eu sunt mai bun decat celalalt, mai frumos decat cineva, mai
nu-stiu-ce decat altul.
Si asa, comparandu-ne si
inmagazinand tot felul de cunostinte, elemente materiale, bani, incepem sa ne
falim cu cate una, cu cate alta, si as zice ca mai periculos decat toate sunt
agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat
semenii nostri sau, pe drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea
agonisirilor. Citeste
mai mult...
*
Părintele Nicolae Steinhardt:
Cine porneşte spre Hristos – şi cât
de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi
întâlnit!
Oare încă departe fiind el, nu l-a
văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l?
Sartre, de altfel, recunoaşte că
acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să urmeze ori ba cariera
militară, a şi luat în sinea sa hotărârea.
Tot aşa omul care-şi expune
îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el a şi ales: nu
ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe
Acesta.
Un caz recent şi edificator este al ilustrului
nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit
de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte
a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema
existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai
corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai
stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor
Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în
univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi,
rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi
de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.
Iată că acum, la bătrâneţe (e născut
în anul 1912, ca şi mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate
în urmă de oastea care nu mai vrea să ştie de verbul a da înapoi. „S-a
declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux să spună.
În recenta sa carte La quete
intermittente (cuvîntul quete l-aş tălmăci print-un complex de termeni
româneşti: investigaţie, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la
sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate
lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-şi credinţa, nuanţând-o
totuşi cu verbul a nădăjdui. În cine cred? – zice. Şi-şi formulează, ca mare
dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în
Iisus Hristos, sper! Citeste
mai mult...
*
Parintele Ilie Cleopa:
O imagine clară a îndoielii noastre
în credinţă o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată şi-a adus copilul bolnav
de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întîi a cerut să-l vindece ucenicii Săi
dar n-au putut. Apoi căzînd la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea şi L-a
rugat să-i vindece copilul. Dar Mîntuitorul întîrzia să facă minunea. De ce?
Din cauza necredinţei tatălui copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de
poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ţi milă de noi!" Atunci Hristos i-a
răspuns: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios. Tatăl
copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne!
Ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul
rău din copil şi l-a vindecat.
Oare cîţi dintre creştinii noştri nu
cîrtesc înaintea lui Dumnezeu cînd sînt în suferinţă şi necaz? Cîţi nu vin la
biserică şi se roagă mai mult din interese pămînteşti, zicînd cam aceleaşi
cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai
iertat, miluieşte-mă! Doamne, dacă poţi şi vrei, vindecă-mă şi pedepseşte pe
vrăjmaşii mei!" Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!
Iubiţi credincioşi,
Dacă vrem să ne mîntuim şi să fim
miluiţi de Hristos, să avem credinţă tare, vie, curată, statornică. Altfel nu
ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De
poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios! Să avem credinţă puternică
şi toate le vom dobîndi.
Îndoiala în credinţă a adus lumea
aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credinţă a creat atîtea secte şi a
adus dezbinarea în Biserică, în familie şi peste tot. Cum ne putem întări în
credinţă ca să scăpăm de îndoială şi de cumplitele ei urmări? Numai prin
rugăciune şi post, prin deasă spovedanie şi împărtăşire şi prin citirea
cărţilor sfinte. Căci aşa a răspuns Mîntuitorul ucenicilor Săi care L-au
întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puţina voastră credinţă
(Matei 17, 19-20). Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai
cu rugăciune şi cu post! (Marcu 9, 28-29). Citeste
mai mult...
*
0 comments:
Trimiteți un comentariu