1 aprilie este Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă si alte zone, ale deportărilor, ale foametei si ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Tinutul Herta, nordul Bucovinei si întreaga Basarabie.
Ce fel de oameni au fost cei care au fost dispuși să moară pentru a trăi în România?
Iata câțiva dintre ei:
Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)
Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă.
Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:
Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată.
Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.
Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.
Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.
În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”
Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.
Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor.
Apar tot felul de „savanţi”-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o ţară bogată şi… mulţi oameni săraci… Pentru a ieşi din această situaţie e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr.
Astăzi, ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa.
(Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar – ION CREŢU, Cernăuţi)
*
Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă
din cartea „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar,
Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor
După „alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.
Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.
Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.
Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.
Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:
- Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?
- Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!
Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:
- Duceţi-vă acasă, vedeţi-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi. Mulţimea s-a înfierbântat. Şi oamenii strigau:
- Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!…
Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:
- Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!
Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.
Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.
Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară.
După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.
Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.
*
Preot Simion Ivaniuc a vrut
să plece în Germania când a văzut ce se întâmplă după ocupaţie. A venit o
delegaţie de enoriaşi: „Sfinţia-Ta pleci! D-voastră scăpaţi doi oameni, dar pe
noi în seama cui ne lăsaţi? Ce ne facem noi sub stăpânire duşmană fără preot şi
fără biserică? Noi unde să ne ducem şi încotro s-o apucăm? Un gospodar mai în
vârstă îmi spune cu lacrimi în ochi, dar cu toată blândeţea:
- Părinte, în Evanghelia de
la Ioan Mântuitorul nostru spune limpede: Eu sunt păstorul cel bun care
sufletul său şi-l pune pentru turma sa. Această poruncă am primit-o de la Tatăl
Meu.
- Nu ne părăsi, părinte, că
faci păcate grele!”. S-a rugat şi a simţit ceva deosebit şi a rămas. Ca
mulţumire, un an casa i-a fost păzită ziua de 6 pers, iar noaptea de 12 pers.
La slujbe pomenea pe Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun, ca fiind ctitori de
biserici şi mănăstiri din Bucovina. Pomenea pe Patriarhul Miron, pe Mitropolitul
Tit şi pe Regele Mihai. Credincioşii plângeau şi spuneau: „Dacă pomeneşte pe
Patriarh, pe Mitropolit şi pe regii noştri, asta înseamnă că România nu ne-a
uitat şi va veni înapoi”.
*
Veronica Amariei, cea care a
vorbit cu Generalul Jukow:
„- Dle General, eu îs femeie
şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat
credinţa.
- Adică cum v-am luat
credinţa? întreabă generalul.
- Iată cum – aţi pus pe
biserică un bir de 3.500 de ruble, iar preotului (n.n. Preotul Simeon Ivaniuc) i-aţi
luat tot pământul parohiei, i-aţi golit podul de grâne şi i-aţi mai pus un bir
de 10.000 de ruble. El şi-a vândut 5 vite mari şi acareturi şi tot nu-i ajung
să plătească impozitul, dar la anul ce va vinde?
- Dar de ce îţi pasă aşa de
mult de preot?
- Iaca, că îmi pasă, că dacă
el nu poate plăti impozitul, o să ne închideţi biserica, iar noi l-am oprit pe
preot să nu plece în Germania unde a avut aprobare, ci să rămână cu noi, iar
noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem ci o să plecăm de aici chiar dacă
ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Şi apoi nu înţelegem de ce îl prigoniţi pe
preot şi-l purtaţi mereu pe la Raion, că dacă îl prigoniţi pe el înseamnă că
prigoniţi biserica şi ne prigoniţi pe noi. Apoi în casa parohială primăria vrea
să facă club, iar noi nu putem îngădui una ca asta, pentru că noi am construit
casa respectivă pentru preot şi nu pentru club.
De asemenea ne daţi tot
felul de ordine ca în duminici şi sărbători să ieşim cu animalele la lucru, iar
învăţătorii voştri spun copiilor să sărbătorească sâmbăta, iar Duminica să vină
la şcoală ca evreii, şi-i învaţă că nu este Dumnezeu şi alte multe care nu sunt
în folosul lor. Acestea sunt pricinile pentru care căutăm altă ţară în care să
putem trăi liberi şi să trăi creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi
strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.”
Pentru a scăpa de ocupaţie
s-a hotărât să se postească negru în fiecare vineri. La animale se dădea doar
apă. Întrebat de un nacealnic de ce, Ion Mihailovici a răspuns: „Postim şi noi
şi animalele ca să scăpăm de robia voastră, pentru că ne chinuiţi ca pe nişte
robi”.
*
În cadrul alegerilor care se
falsificau, s-a mers cu urnele la oameni acasă. Domnica Martiniuc, de 80 de
ani, a scris cu cărbunele, în văzul comuniştilor, numele Regelui pe buletinul
de vot. Zamfira Amariei, de 76 ani, a vrut să arunce urna cu voturi în cuptor
când i s-a spus că nu sunt trecuţi Regele şi Generalul Antonescu la candidaţi,
ci Generalul Jukov şi Hruşevschi.
La Hliboca s-a strigat către
ofiţerii NKVD: „Noi nu v-am chemat aici şi nici nu v-am votat la alegerile
voastre, acestea sunt pământurile noastre lăsate moştenire de Marele Ştefan,
aşa că ori plecaţi, ori lăsaţi-ne să plecăm noi peste graniţă şi să vă lăsăm
gospodăriile noastre cu vite cu tot! Noi vrem Patria noastră românească şi
biserica noastră strămoşească de care voi vă bateţi joc! Noi nu putem schimba
libertatea noastră de jugul vostru de oţel!”
*
Ţăranul Vasile Timeş din Cupca a rostit următoarea
rugăciune, la Suceveni:
„Doamne Dumnezeul nostru, fiinţă prea înaltă, nefăcută,
neînchipuită, fără de început şi fără de sfârşit, Tu ce ai zis şi ai făcut
toată făptura şi dai viaţă zidirilor Tale, iar prin a cărnii puteri se mişcă
libere toate vietăţile de pe pământ şi le hrăneşti până în crăpăturile
pietrelor; nu întoarce faţa Ta de la noi păcătoşii, ci ridică sabia mâniei Tale
de peste noi şi ne mântuieşte, că Tu ne-ai zidit şi numai Tu ne poţi mântui.
Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre şi ne ajută să scăpăm de stăpânirea
păgână care ne chinuieşte şi ne distruge Biserica Ta. Nădejdea noastră este
Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Duhul Sfânt,
Treime Sfântă, mărire Ţie. Amin!”
Primul a murit Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce.
Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, cel care a strigat: „Oameni buni, nu
scoateţi sabia, că cine scoate sabia de sabie va pieri”, Mihai Ţugui, Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce,
Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în faţă.
*
Un martor povesteşte: „În ochii mei, un flăcău voinic, cu
tricolorul în mână, s-a prabuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele
lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru
libertate!»”.
*
Ecaterina Suceveanu, o tărancă din partea locului, în
vârstă de 67 de ani, îşi aminteşte de vărul ei, Constantin, şi de sute de alţi
români care au fost împuşcaţi fără milă în locul acela: “Vărul meu a fost
printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să
acopere cu trupul lui un băiat din sat”. Băiatul a fost unul dintre puţinii
supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. “Ne-a adus căciula
lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de
sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei
noastre”.
0 comments:
Trimiteți un comentariu