Ce drum voi alege în viaţă?

Un bătrân ascet a povestit cândva cele ce urmează.

Trăia odată o monahie, care sporise mult în virtute şi evlavie. Când am întrebat-o din ce motiv a plecat din lume şi s-a călugărit, aceea mi-a povestit viaţa ei:

„Când eram mic copil, părinte, ţin minte că tatăl meu era om foarte bun şi cumsecade. Ocupaţia lui era cultivarea pământului şi aducea adesea acasă roadele trudei sale. Vorbea puţin şi cei care nu-l cunoşteau credeau că e mut.

Mama mea era total diferită faţă de tata. Era curioasă şi nu avea ocupaţie, vrând să afle şi veşti din afara satului nostru. Era atât de vorbăreaţă, încât nimeni nu a văzut-o vreodată să aibă gura închisă. Uneori se certa cu oamenii, iar alteori glumea, rostind cuvinte necuviincioase şi indecente. În cea mai mare parte a timpului, se deda beţiei şi tovărăşiei bărbaţilor ticăloşi. Cheltuia aproape toţi banii din casă, căci tata îi încredinţase ei treburile economice ale casei. Cu toate că trăia în asemenea excese, niciodată nu se îmbolnăvise, nici nu simţise nici cea mai mică durere; şi cu toată viaţa ei mizerabilă, îşi menţinea trupul sănătos.

A venit vremea ca tatăl meu să moară, după o boală îndelungată. Dar, la moartea lui, s-a întâmplat ceva neobişnuit. S-a iscat un vânt puternic, cu fulgere şi tunete, încât regiunea a fost răvăşită, a căzut ploaie torenţială şi noi n-am îndrăznit să ieşim din casă. Astfel, tata stătea mort de trei zile în cameră, neputând să-l îngropăm. Consătenii mei văzând aceasta, îl acuzau pe mort şi spuneau: „Vai, vai, ce mare rău trăia printre noi şi noi nu ne-am dat seama de asta! Acest om trebuie că a fost mare duşman al lui Dumnezeu şi de aceea Dumnezeu nu îngăduie nici măcar să fie înmormântat”.

Noi însă, pentru ca trupul să nu înceapă a putrezi, am cutezat ca prin ploaia torenţială să-l însoţim pe mort până la cimitir şi să-l înmormântăm.

De atunci, mama mea, având şi mai multă libertate, s-a dedat cu şi mai mare neruşinare orgiilor şi faptelor necuviincioase.

A devenit atât de necuviincioasă, încât a transformat casa în atelier de fărădelege şi depravare şi a cheltuit întreaga avere a noastră. A venit vremea şi a murit şi ea, nepocăindu-se pentru păcatele pe care le-a făcut. Rudele mele i-au făcut o înmormântare strălucită şi fastuoasă, cu coroane şi fanfară, iar timpul era senin şi însorit.

După moartea mamei mele, având atunci cam 13-15 ani, într-o seară mi-a venit în minte un gând: ce drum voi alege în viaţă? Să aleg trăirea tatălui meu şi să vieţuiesc în cumpătare, decenţă şi bunătate? Dar el, deşi a trăit în virtute, n-a dobândit nici un bun aici pe pământ. Bolile l-au mâncat, iar dispreţul oamenilor l-a însoţit până la mormânt! Dacă viaţa lui a fost bineplăcută lui Dumnezeu, de ce să încerce atâtea nenorociri? Cum trăise mama mea? A trăit în sănătate, cu toate că se dedase tuturor plăcerilor şi desfătărilor lumii. Aşadar, viaţa asta o voi urma şi eu. Căci este preferabil să cred în ce văd ochii mei decât în vorbele altora.

Luând această hotărâre, m-am întins să dorm. Noaptea, în faţa mea a apărut un om de dimensiuni uriaşe şi cu înfăţişare sălbatică. M-a privit cu mânie şi m-a întrebat cu severitate:

„Care sunt gândurile inimii tale?” Eu m-am speriat atât de tare, încât n-am îndrăznit să-l privesc. Acela m-a întrebat din nou:

„- Spune-mi deci, ce-ai hotărât?”

Când m-a văzut că paralizez de frică şi sunt gata să înnebunesc, mi-a amintit chiar el ceea ce cugetasem seara.

Eu, când mi-am revenit puţin din teamă, n-am putut, desigur, să neg cele ce spusesem şi am început să-l rog să mă ierte.

Acela, destul de blând de data asta, m-a luat de mână şi mi-a spus:

„- Vino să vezi unde se află tatăl şi mama ta şi apoi alege singură drumul pe care vrei să mergi”.

Aşadar, după ce m-a scos de acolo unde eram, m-a condus într-o grădină nesfârşită, unde erau plantaţi diferiţi copaci frumoşi, plini de roade şi mai minunaţi decât se poate spune în cuvinte. În timp ce păşeam împreună cu călăuza mea, deodată m-am întâlnit cu tatăl meu care m-a îmbrăţişat şi, după ce m-a sărutat cu blândeţe, mi-a spus:

„- Dragul meu copil!”

Eu atunci l-am îmbrăţişat şi l-am rugat să rămân lângă el. Dar el mi-a spus cu afecţiune:

„- Acum, fetiţa mea, nu e cu putinţă să se întâmple asta. Însă, dacă vrei să urmezi felul meu de viaţă, nu va trece multă vreme şi vei veni şi tu aici, împreună cu mine.”

Eu l-am rugat să mă ţină lângă el, dar îngerul care mă însoţea m-a tras de mână, zicându-mi:

„- Vino s-o vezi pe mama ta, pentru ca lucrurile însele să-ţi arate ce drum e mai bine să alegi”.

După ce m-a condus într-un loc foarte întunecat, unde se auzeau strigăte şi gemete, mi-a arătat un ceaun aprins care, cu cât se mărea focul, fierbea şi în jurul lui stăteau câţiva oameni mizerabili şi înfricoşători la chip.

În timp ce priveam acel loc înfricoşător, am văzut-o pe mama mea, care era îngropată până la gât în acest ceaun şi viermi nenumăraţi o mâncau pe tot trupul. Tremura de durere şi groază, iar dinţii îi clănţăneau şi era tulburată cu totul. Când şi-a ridicat privirea şi m-a văzut, a început să plângă cu suspine şi să-mi spună: „Vai şi amar, copilul meu! Durerile mele sunt insuportabile şi chinurile nesfârşite! Vai de mine, nefericita! Pentru câţiva ani de plăcere trupească şi desfătare păcătoasă, câte pedepse înfricoşătoare sunt supusă să îndur! Pentru desfătările trecătoare ale vieţii mă chinui acum veşnic. Copilul meu, miluieşte-o pe mama ta, care, după cum vezi, arde în acest foc şi e mâncată de viermi. Adu-ţi aminte, fetiţa mea, că te-am alăptat şi te-am crescut. Dă-mi mâna şi scoate-mă de aici. Nu mai pot răbda”.

Eu eram înmărmurită şi nu îndrăzneam să mă apropii de mama mea, văzându-i pe acei diavoli întunecaţi la chip.

„- Fetiţa mea, ajută-mă, nu nesocoti rugăminţile mamei tale. Nu trece fără să vezi cât de nefericită sunt, chinuită în gheenă şi mâncată încontinuu de viermele cel neadormit”.

Atunci eu, din compătimire, am întins mâna ca să o scot din iad. Însă, îndată ce flacăra focului mi-a atins mâna, am simţit o durere foarte mare şi am început să strig şi să plâng cu suspine. Din pricina suspinelor şi a strigătelor, s-au trezit toţi cei care erau în casă şi au alergat la patul meu, întrebându-mă de ce plâng şi de ce oftez. Atunci eu, revenindu-mi, am început să le povestesc vedenia mea. Din clipa aceea, m-am hotărât definitiv să trăiesc precum tatăl meu. Mă rog ca Dumnezeu să mă învrednicească să reuşesc să mă întâlnesc cu el, ca să trăim împreună, cu Harul lui Dumnezeu, de vreme ce lucrurile însele m-au învăţat ce slavă şi ce cinstiri le sunt pregătite celor care au preferat cumpătarea şi virtutea şi ce pedepse înfricoşătoare şi chinuri îi aşteaptă pe cei care cheltuiesc această viaţă pe patimi şi pe plăceri”.

(din volumul „Vedenii şi istorisiri de folos despre viaţa de dincolo”, Edit. Egumeniţa)

Sursă: Orthograffiti.ro