Psiholog Eva Pirosca
Are Biserica o părere despre
relaţia dintre mamă şi copil, despre bătaie şi despre educaţia copilului? Am
întrebat-o pe Maica Siluana, Stareţa Mănăstirii Sfântul Siluan Athonitul din
Iaşi.
Maica Siluana este
Coordonator al Centrului de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi
Gavriil" şi Stareţa Mănăstirii Sfântul Siluan Athonitul din Iaşi. Maica oferă consiliere online pe site-ul Centrului prin Seminarul Duhovnicesc „Să ne
vindecăm iertând" şi răspunsuri la întrebările care îi sunt adresate pe
site. Este autor a 10 cărţi şi membru fondator al Şcolii "Varlaam Mitropolitul",
patronată de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi de 2 ani este implicată în
proiectul „Scoala Părinţilor" în cadrul fundaţiei cu acelaşi nume.
Dacă ar fi să alegeţi
trei calităţi obligatorii pe care trebuie să le aibă o mamă, care ar fi
acestea?
O primă calitate necesară
unei mame, cred că este să fie credincioasă, în sensul de a trăi credinţa în
Dumnezeu, cât mai profund şi mai practic cu putinţă. Această calitate o va
ajuta să fie conştientă de sensul vieţii omului pe pământ şi să-i crească pe
copiii ei în armonie cu acest sens, care depăşeşte cerinţele vieţii ca
supravieţuire sau vieţuire.
O a doua calitate necesară o
consider a fi dragostea, că dăruire conştientă şi liberă de sine.
Iar a treia, dar nu ultima,
cred că este responsabilitatea, capacitatea de a-şi asuma consecinţele oricărui
gest, cuvânt său gând. Nu mă refer la responsabilitatea ca „socoteală" pe
care va trebui să o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, în vederea
continuării vieţii în plinătatea sensului pe care i-l dăm, liber şi conştient.
Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea împiedica să fie o mamă bună,
atât omeneşte, cât şi duhovniceşte.
Cum vede Biserica relaţia
dintre mamă şi copil? Cât de importantă este comunicarea dintre copil şi
părinte?
În Biserică, relaţia dintre
mamă şi copil este o relaţie de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt.
Acesta este o realitate ontologică şi nu circumstanţială. Trăirea şi împlinirea
ei în viaţa concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de
desăvârşire, în funcţie de putinţă şi bunăvoinţa fiecăruia. pentru că şi mama
dă, efectiv, din viaţa sa, copilului. Ea se dă pe sine că hrana pentru menţinerea
în viaţă şi creştere. Mai întâi, în pântece, îşi dă propriul sânge ca hrană;
apoi, după naştere, oferă laptele produs în sânul vieţii sale. Iar după
înţărcare, îşi dă ca hrana zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre
copilul său că „i-a mâncat zilele". Un tată se plânge de obicei că i se
„mănâncă banii"!
În Biserică, o mamă este
conştientă că a născut şi creşte la sânul său un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru că
fiecare om primeşte prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după
har" în Fiul Cel Unul Născut. De contribuţia mamei depinde, în primul
rând, realizarea spirituală a omului.
Apoi, în Biserică, o mamă nu
este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una şi
această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relaţia lor se poate
destrăma, omeneşte vorbind. Nimeni nu va mai despărţi, în sângele şi
moştenirile copilului, „partea" mamei de cea a tatălui.
Pentru familia creştină,
comunicarea dintre copil şi părinţi este strâns legată de comunicarea cu
Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primeşte fiecare energiile necreate,
dumnezeieşti, care vindeca neputinţele omeneşti generatoare de traume şi de
nefericire.
Grija şi oferta Bisericii,
pentru cine are ochi să vadă, urmăreşte să îl scoată pe om din relaţiile bazate
pe reciprocitate şi administrate de „un pilot automat". Acest "pilot
automat" al nostru, comandat de tipare emoţionale şi de scheme psihologice
pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învăţarea necesară supravieţuirii.
Harul îl face pe om liber şi capabil să iubească în mod conştient şi
jertfelnic.
Cum vede Biserica
educaţia copilului? Care este mai importantă: educaţia spirituală, cea
emoţională sau cea intelectuală?
În Biserică, omul este văzut
şi cinstit ca întreg. Iar educaţia presupune îngrijirea şi cultivarea tuturor
dimensiunilor şi lucrărilor persoanei umane. Educaţia spirituală înseamnă
ridicarea componentelor afective şi intelectuale ale omului la rangul lor cel
adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simţire,
minte şi inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al
cuvântului, uneşte toate puterile şi lucrările omului şi le spiritualizează, le
induhovniceste prin lucrarea Duhului Sfânt. Educaţia copilului în Biserică
înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal raţional", la starea
de om deplin, de fiinţă spirituală.
Să nu vă speriaţi de aceste
cuvinte şi nici de constatările pe care le faceţi privind în jurul vostru. Să
nu facem din neputinţa creştinului actual, măsură lucrării Bisericii.
Ce trebuie să facă o mamă
dacă are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?
În primul rând, o mamă care
are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în
copilul ei, în comportamentul acestuia. Şi tatăl la fel. Ce face copilul este
ceea ce a învăţat, în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei,
ci prin conţinuturile minţii şi sufletului ei, transmise direct şi viu copilului,
încă din momentul conceperii.
Dacă mama va alege să-şi
vindece rănile emoţionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel,
bolile ei ascunse vor fi duse mai departe şi manifestate de copil şi, apoi, de
nepoţi.
În privinţa pedepselor, ele
sunt necesare atunci când sunt ceea ce arata însuşi cuvântul la originea lui:
pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.
Ce părere are Biserica
despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia "ruptă din
rai", cum se spune în popor?
Da, da! Bătaia e ruptă din
rai, adică este despărţită, prin rupere, de iubirea şi respectul care
caracterizau relaţiile umane, înainte de căderea protopărinţilor noştri. Iar
iluzia că bătaia ar putea naşte iubire este o formă ascunsă a criminalităţii
umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.
Dacă în Sfânta Scriptură şi
în Biserică se vorbeşte despre pedeapsa corporală, despre bătaie ca mijloc de
educaţie, este în sensul de a-i produce copilului o experienţă dureroasă, care
să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poţi explica
unui copilaş că este periculos să umble la prizele electrice, pentru că nu are
structurile neuronale necesare înţelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna
care se duce la priză, poate fi asociată cu priza care va deveni periculoasă.
Totul este că acest copil să simtă dragostea părinţilor în momentul acela şi nu
frică, ură sau mânie...
Biserica priveşte orice abuz
că pe un păcat grav şi oferă remedii atât victimei, cât şi abuzatorului. Din
păcate, în epoca postmodernă, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge la
sufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru,
deşi s-au făcut paşi importanţi spre a ieşi în întâmpinarea omului, cu nevoile
şi durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaştere adecvată a acestor pasi
va aduce un mare ajutor tuturor părinţilor şi educatorilor oneşti şi dedicaţi.
Cum să procedeze o mamă
pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu?
Să-L iubesca ea însăşi pe
Dumnezeul Cel Viu, prezent şi lucrător, în Biserică şi în viaţa sa.
Ce să îi răspundem unui
copil de 3-4 ani care ne întreabă cine este Dumnezeu?
Mai întâi să-l lăsăm pe
copil să meargă la Domnul aşa cum ni se oferă El în Biserică, încă dinainte de
a fi conceput! Relaţia dintre Dumnezeu şi copil este nemijlocita şi vie. Dacă
vom proceda aşa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil cine este
Dumnezeu. Vom fi uimiţi de răspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla şi
noi mai multe despre Dumnezeu.
De la ce vârstă putem
duce copilul la Biserică şi care ar fi cele mai importante motive pentru a face
asta?
Cum am mai spus, dinainte de
a-l concepe. Copiii sunt prezenţi în viaţa părinţilor normali mai întâi prin
dorirea lor. Aceasta dorire să fie trăită în Biserică. Apoi, sămânţa părinţilor
să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinţii îl primesc prin sfintele
Taine şi îl păstrează, şi care lucrează prin rugăciunea şi prin viaţa lor, în
credinţă.
Apoi, copilul va creşte în
pântecele mamei în Biserică. Va beneficia de harul şi iubirea lui Dumnezeu,
prin mama sa, şi în prezenţa tatălui, iubitoare şi protectoare. După naştere,
va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care Cele mai
mari sunt Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie. Botezul este naşterea sa
în Împărăţia lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de
Viată Sfântă", iar Împărtăşania este hrana cea cerească.
Care este motivul pentru a
face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în
viaţa „lumii acesteia". Pentru creştin, viaţa aceasta este doar o
pregătire pentru viaţa adevărată, care este viaţa veşnică. Şi viaţa veşnică,
totuna cu viaţă fericită, începe aici, în viaţa pământească altoita pe Viaţă
Care este Dumnezeu.
Acum participăm la
bunătăţile cele cereşti, le pregustăm, aşa cum pruncul din pântecele matern
participa la viaţa de după naştere. Tot mai mulţi experţi care studiază
calitatea vieţii omului, dovedesc ştiinţific importanta experienţelor
intrauterine ale copilului în „destinul" său viitor. Tot aşa, viaţa
actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieţii veşnice.
Iar dacă nu l-am dus pe
copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al
vieţii lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format depinderi de vieţuire doar
în dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul
are în adâncul său ceva care îl leagă şi îl cheamă la Viaţa cea adevărată, care
este viaţa cu şi în Dumnezeu. Acest ceva se află în om încă de la facerea lui
şi nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelaţia numeşte darul de
a fi "după chipul lui Dumnezeu". Acest dar este lucrător şi nu îl
lasă pe om să-şi afle linişte, până ce nu-i aude glasul!
De ce este atât de
important botezul în viaţa copilului nostru? La cât timp de la naştere trebuie
botezat bebeluşul? Care sunt cele mai importante tradiţii care trebuie
respectate în acest sens?
Botezul este naşterea omului
în Hristos, este restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul
sfinţitor. Omul nebotezat, omul căzut, cum îl numim în teologia noastră, a rămas
în legătură de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă făptură adusă de Dumnezeu
la existenţă. El beneficiază astfel de menţinerea în existenţa, de purtarea de
grijă a lui Dumnezeu, numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor şi
călăuzire, pentru a căuta revenirea la Viaţă pe care a pierdut-o, atunci când a
renunţat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Şi anume, harul sfinţitor,
harul necesar lucrării asemănării cu Dumnezeu.
Biserica oferă familiei
învăţătura necesară şi corectă privind Botezul pruncilor, care sunt priviţi ca
persoane umane, şi nu că anexe ale părinţilor.
Ce sfaturi puteţi oferi
mămicilor Qbebe pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care îşi
respectă părinţii şi lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să îşi ferească
micuţul de relele ce îl înconjoară?
Dragi mămici,
Căutaţi mai întâi Împărăţia
lui Dumnezeu şi tot restul dorit de voi se va adăuga vouă. Acest cuvânt este
chiar făgăduinţă lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să ne facă pe noi dumnezei,
cu harul Său.
Străduiţi-vă să înţelegeţi
aceasta chemare-fagaduinţă şi să o urmaţi, pornind de acolo de unde vă aflaţi
acum şi veţi cunoaşte bucuria după care tânjeşte inima voastră. Şi nimeni şi
nimic nu va putea lua de la voi această bucurie. Eu am făcut aşa, iar acum
trăiesc această bucurie, oricare ar fi evenimentele sau condiţiile exterioare.
Bucurie sfântă şi pace
inimilor voastre în iubirea lui Dumnezeu!
Sursă: Portalul Qbebe
0 comments:
Trimiteți un comentariu