Şcoala de Duminică - IPS Ierotheos Vlachos: "Oamenii au nevoie de un duş cu apa rugăciunii şi a dragostei"

IPS Ieroteos Vlachos

Este binecunoscut faptul că, în societatea contemporană, tinerii simt o acută lipsă a modelelor. Vă rugăm să ne vorbiţi despre modelele Înaltpreasfinţiei Voastre.

Îmi este foarte greu să vorbesc despre acest lucru, dar trebuie să vă spun că primele modele din viaţa mea sunt părinţii mei, care erau oameni simpli, dar Îl iubeau foarte mult pe Dumnezeu şi erau apropiaţi de Biserică. De la vârstă fragedă ne-au pus în legătură cu Biserica şi cu viaţa duhovnicească. Amândoi erau oameni cu credinţă şi oameni de rugăciune. S-au căsătorit în 1942 când Grecia era sub ocupaţie germană şi era foamete. Şi nu au spus: „Mai întâi să treacă situaţia asta grea şi după aceea ne vom căsători”. Nu, nu. S-au căsătorit atunci. Şi s-au căsătorit ca ascultare de părintele lor duhovnic. Duhovnicul i-a spus tatălui meu: „Să te căsătoreşti cu fata aceasta”. Şi mai târziu, tatăl meu mi-a scris o scrisoare în care îmi spunea: „M-am căsătorit din două motive. Mai întâi pentru că am făcut ascultare de părintele meu duhovnicesc şi în al doilea rând pentru că am vrut să  zămislesc copii ca să le slujesc”.

Îmi amintesc de el cum citea „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. Şi în fiecare zi citea Evanghelia şi interpretarea ei scrisă de Nichifor Teotokis. Iar mama mea se ruga foarte mult, era un om de rugăciune. Şi când tatăl meu a murit, mama era într-o altă cameră imobilizată la pat şi fraţii mei nu i-au spus imediat. Ulterior a trebuit să-i spunem: „Tata a murit”. Şi când m-a întrebat: „Unde l-aţi pus acum?”, i-am răspuns: „În camera alăturată în coşciug”. „Mă duc să văd cum este!”. Şi am condus-o încet, încet. S-a aşezat în scaun şi a început să-l mângâie pe frunte. I-a spus: „De ce ai plecat fără să mă saluţi? Cum ai făcut de ai uitat asta? Atâţia ani am petrecut împreună în dragoste şi în pace. Cum ai plecat fără să mă saluţi?”. Şi i-a spus: „Hai, du-te cu bine şi la revedere!”. Şi apoi s-a dus la patul ei să se odihnească.

V-am spus acest lucru ca să înţelegeţi cum și-au început viaţa de familie şi cum au încheiat-o cu dragoste şi cu credinţă. De mici ne-au crescut cu multă dragoste şi ne-au pus în legătură cu părinţi duhovniceşti.

În ce mă priveşte, după ce am devenit student şi apoi cleric, mergeam foarte des în Sfântul Munte. Nu mă interesau niciodată clădirile, muzeele şi nici bibliotecile. Căutam să găsesc monahi care trăiesc tradiţia ortodoxă, fie în mănăstire, fie în pustia Sfântului Munte. Şi am găsit foarte mulţi asemenea oameni sfinţi, adică organisme vii. Ştim că viaţa se transmite din generaţie în generaţie prin organisme vii. Un organism mort nu poate să nască. Nici o femeie moartă nu poate să zămislească în pântece. De asemenea şi organismele duhovniceşti vii pot să nască întru Hristos. Am petrecut o perioadă când mergeam în Sfântul Munte şi întrebam în continuu pe toţi cei care îi întâlneam despre rugăciunea minţii. M-am dus la Cuviosul Paisie şi m-a reţinut la el o noapte întreagă, am dormit acolo. Şi toată noaptea s-a plimbat pe afară şi s-a rugat.

Vă rugăm să daţi un sfat cu privire la un program de rugăciune pentru tineri, dar şi pentru laici în general.

Înainte de a mai spune ceva, trebuie să vă amintesc că eu nu sunt părintele vostru duhovnicesc. O să vă vorbesc ca un învăţător din afară, nu vă voi spune ce trebuie să faceţi dumneavoastră, ci ceea ce spun eu fiilor mei duhovniceşti.

Primul lucru pe care trebuie să-l facă este să urmeze toată viaţa bisericească, liturgică. Să aibă Biserica ca centru de referinţă pentru casa lor. Apoi trebuie să aibă un părinte duhovnicesc căruia să-i spună păcatele şi să-i împărtăşească gândurile. Pentru că înlăuntrul inimii noastre au intrat tot felul de gunoaie, de praf. Dumnezeu este iubire şi de oameni iubitor. Nu este nici poliţist, nici judecător. Apoi în fiecare dimineaţă şi seara trebuie să facă rugăciune. Se scoală de dimineaţă, se spală pe faţă. Nu trebuie să-i spună „Bună dimineaţa!” lui Dumnezeu? După cum spun „Bună ziua!” celor apropiaţi, nu trebuie să-i spună şi lui Dumnezeu „Bună ziua!”? Să spună cele rânduite: „Împărate ceresc” şi celelalte rugăciuni începătoare. Dacă va spune psalmii Utreniei, bine va face. Seara să spună Pavecerniţa sau bucăţi din Pavecerniţă. Şi nu după ce ne-am uitat toată ziua la televizor şi suntem obosiţi, să-I spunem lui Dumnezeu un „Noapte bună!” obosit. Nu este posibil să dăm tuturor celorlalţi sau să consumăm pentru toate celelalte lucruri lumeşti cele mai bune, cele mai treze ore ale noastre şi pentru Dumnezeu să fim obosiţi, moţăiţi şi grăbiţi.

Asociaţia Psihologilor din America a editat o carte în care vorbeşte despre metodele terapeutice ale diferitelor religii. Şi acolo unde se referă la Ortodoxie, foloseşte un fragment din cartea mea „Psihoterapia ortodoxă”: „ortodocşii au rugăciunea către Hristos. Şi această rugăciune are aceleaşi rezultate în depresie ca şi medicamentele.” Este un lucru extraordinar că asociaţia aceasta a psihologilor din America ajunge să spună că rugăciunea are aceleaşi rezultate ca şi medicamentele. Pentru că atunci când spunem rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, fug gândurile şi se eliberează mintea de sub influenţa gândurilor. Şi apoi se eliberează şi inima de patimi pentru că nu se mai hrăneşte din gândurile rele. În acelaşi timp, atunci când facem rugăciune, primim harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Acest lucru este foarte important. De asemenea atunci când spunem rugăciunea producem un gând bun.

Am cunoscut o tânără care era botezată, dar nu trăia potrivit după harul botezului. La un moment dat a fost atrasă de budism şi a plecat în India şi a devenit budistă. A intrat într-o mănăstire budistă şi a început să facă o „asceză” de auto-concentrare. Şi exersându-se în această auto-concentrare a coborât în adâncul inimii ei şi a văzut acolo o bisericuţă în care era lumină. Acest lucru a tulburat-o foarte mult. Şi a plecat din India şi a venit în Grecia unde a găsit un părinte aghiorit şi l-a întrebat ce este biserica aceea. Şi aghioritul i-a spus că „acea biserică este harul Sfântului Botez şi al Mirungerii. Şi Dumnezeu a îngăduit să o vezi ca să părăseşti budismul.” Şi aceasta a devenit apoi monahie şi a învăţat să se roage.

A trăit în Grecia un scriitor şi iconar, pe care cred că îl ştiţi – Fotis Kontoglou. El a scris un text foarte frumos: „O pictez pe soţia mea care stă şi împleteşte. Şi atunci mă podidesc lacrimile şi spun «Doamne, îţi mulţumesc pentru darurile pe care mi le-ai făcut, pentru soţia mea! Cât de smerită este şi cât te iubeşte. Suntem oameni săraci, dar avem dragoste unul faţă de altul». Ce bine ar fi să spunem: „Doamne îţi mulţumesc pentru acest frumos dar pe care mi l-ai făcut, pentru buna mea soţie sau pentru bunul meu soţ”. Pe când eram tânăr student, m-am întâmplat la Athena şi acolo a fost invitat părintele Dumitru Stăniloae să ţină o conferinţă. Şi a ţinut o conferinţă în care a spus că trebuie să vedem întreaga lume ca dar al lui Dumnezeu. Ceea ce a spus, mi-a făcut o deosebită impresie, a dezvoltat în mine această înţelegere teologică a darului lui Dumnezeu. 

Acelaşi lucru îl vedem la Sfântul Maxim Mărturisitorul care spune că întreaga lume este darul lui Dumnezeu. Şi eu extind acest lucru şi spun că bărbatul este un dar al lui Dumnezeu pentru femeie, după cum femeia este dar al lui Dumnezeu pentru bărbat. Părinţii trebuie să-i considere pe copii ca dar al lui Dumnezeu către ei. Copiii la rândul lor trebuie să-i vadă pe părinţi ca pe darurile lui Dumnezeu către ei. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple între părintele duhovnicesc şi fiii duhovniceşti. Dacă ne raportăm astfel la toate acestea, atunci viaţa întreagă devine un schimb de daruri între noi şi Dumnezeu. Atunci când doi oameni se întâlnesc, unul îi dă un dar celuilalt, şi celălalt îi dă la rându-i un dar, fac schimb de daruri. Atunci când trăim în felul acesta viaţa noastră duhovnicească, viaţa noastră cotidiană, atunci punem în lucrare preoţia împărătească şi atunci nu mai există patimă între noi.

Cum trebuie să procedeze preoţii pentru a-i apropia pe tineri de Biserică?

Îmi este greu să răspund la această întrebare pentru că şi eu sunt episcop şi nu am reuşit să aduc în Biserică foarte mulţi tineri. Şi ce sfaturi să vă dau, dacă eu n-am făcut acest lucru în viaţa mea. Eu vin de la o mitropolie mică, din Nafpaktos, şi, după cum ştiţi, secularizarea a pătruns adânc în viaţa societăţii. Sediul Mitropoliei este într-un port mic foarte frumos şi de jur împrejur sunt toate cafenelele şi barurile oraşului. De la opt, nouă seara până dimineaţa la patru, cinci, beau, mănâncă, se distrează, cântă, consumă droguri. Mă scol dimineaţa pe la ora şase şi trec pe lângă o mulţime de tineri beţi şi merg în biserică şi nu văd pe nimeni, văd doi, trei tineri. Voi staţi foarte bine în privinţa asta. Sper să nu deveniţi ca noi în 30 de ani.

De multe ori mă întreb ce trebuie să fac. Mă duc la şcoli şi, cu permisiunea profesorilor, le vorbesc copiilor. Îmi pun întrebări în mod foarte deschis, tinere de 15 ani mă întreabă despre avort, alţii despre sinucidere. Sunt foarte mâhnit de cele ce aud. Pentru că Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că plăcerea duce la durere; orice plăcere produce durere. Şi atunci când cineva încearcă să evite durerea printr-o altă plăcere va ajunge la o durere mult mai mare. Ce să fac? Să mă duc în miezul nopţii la ei şi să le spun: „Copii, pocăiţi-vă!”? Nu pot să fac acest lucru. Nu este uşor. Ce altceva să fac? Odată a venit un om beat, a bătut la uşa mitropoliei şi striga: „Părinte! Părinte!”. Nu era beţiv, ci mânca acolo şi la un moment dat am văzut cum a intrat diavolul în el şi a început să strige la mine: „Părinte! Părinte!”. 

Odată a sunat telefonul la mitropolie la ora 4 dimineaţa, m-am speriat, l-am ridicat. Era o tânără care a făcut o greşeală şi, în loc să-l sune pe prietenul ei, m-a sunat pe mine. Am înţeles că era lângă mare. I-am zis: „Alo” şi ea a zis: „Iorgo, dormi?”. Şi eu i-am zis: „Nu ţi-e ruşine fată tânără? Suni la ora asta, nu eşti acasă?” şi ea s-a enervat şi a zis: „Tu eşti de la şcoala catehetică? Şi dormi la ora asta acasă la tine?”. I-am închis telefonul. Ce pot face? Ies pe balcon la ora 11, 12 noaptea şi îi văd pe copiii aceştia şi îi binecuvântez, fără ca ei să mă vadă. Şi spun: „Doamne, te rog, luminează-i pe copiii aceştia să nu păţească ceva rău în noaptea aceasta şi luminează-i să înţeleagă care este dragostea adevărată şi care este viaţa adevărată.” Şi atunci când întâlnesc nişte tineri, încerc să le vorbesc pe limba lor. Nu le vorbesc așa cum v-am vorbit astăzi. Încerc să cobor foarte mult nivelul şi să le vorbesc pe limba lor ca să înţeleagă. Încerc să-i înţeleg şi să le arăt puţină dragoste - nimic mai mult. Şi cel mai mult încerc să mă rog pentru tinerii, pentru copiii aceştia şi pentru oameni.

Odată m-am întâlnit cu o tânără într-un grup într-o casă şi mi-a pus câteva întrebări. Şi mi-a spus: „Ce este spovedania aceasta? Aceasta este pentru băbuţe!”. „Aşa este! Este pentru băbuţe, ele se duc să se spovedească. Dar tu nu simţi câteodată nevoia să-ţi deschizi inima şi să spui cuiva durerea ta? Tu nu ai suferit niciodată înlăuntru tău, n-ai avut dureri lăuntrice? De ce păstrezi toate aceste în lăuntrul tău. Ele sunt şerpi, îţi otrăvesc inima.” Şi atunci s-a ridicat şi mi-a spus: „Eu niciodată nu o să mă spovedesc la tine!”. Şi eu i-am spus: „Cine ţi-a spus că vreau să te spovedesc? De ce să sufăr şi să te spovedesc pe tine? Nu te vreau!” Atunci s-a enervat şi a început să spună tot felul de întâmplări din viaţa ei. Şi eu nu-i spuneam nimic.

Ea a început singură să-mi spună despre avorturile pe care le-a făcut, despre prietenii pe care i-a avut. Şi eu, la fiecare lucru pe care îl spunea, încercam să găsesc o deschidere, o fereastră prin care să intru înăuntru. Arta duhovnicului este, prin luminarea lui Dumnezeu, să găsească nişte mici găuri, nişte deschideri pe care le face celălalt în cuvântul său, în spovedanie. Atunci când cineva vorbeşte, primul cuvânt pe care îl spune, este foarte important, foarte serios. Spre exemplu poate să spună: „Părinte, eu am făcut foarte multe rele în viaţa mea”. Apoi continuă să spună alte lucruri, însă eu reţin aceste lucruri – „foarte multe rele”.

La un moment dat observ că, în timp ce vorbeşte, lăcrimează. Acest lucru poate să fie foarte simplu pentru mine, dar pentru persoana care se spovedeşte este foarte important. Încerc să păstrez acea deschizătură şi să folosesc un cuvânt al unui părinte şi să pătrund prin acea deschizătură. Apoi observ altceva şi pătrund mai departe aşa cum chirurgul avansează încet, încet în corp, face mai întâi o anestezie şi deschide încet, încet şi ajunge. Aşa femeia aceea a început să spună, să spună, iar eu mai găseam o fereastră şi îi spuneam ceva ce a spus, ştiu eu, un cântăreţ anume. Şi după vreo trei ore, ea care a spus că „Nu mă voi spovedi niciodată la tine!”, a spus „Aaaa! Adică eu m-am spovedit?”. „Da. Probabil.” Şi a întrebat: „Vrei să citeşti rugăciunea?” Şi i-am citit şi rugăciunea.

Alt exemplu – a venit o tânără şi mi-a spus că vrea să vorbim. Şi a început să spună, să spună. Ştiţi câte mi-a spus? Nouă ore neîntrerupt! Şi atunci eu eram preot tânăr şi n-aveam altă treabă şi am stat cu ea nouă ore. Şi după ce am stat cu ea nouă ore, mi-a zis: „Acum am terminat. Ce să fac?” Şi eu i-am vorbit un singur minut. I-am spus: „De acum înainte o să mergi în fiecare duminică la biserică şi în fiecare dimineaţă o să faci rugăciune. Şi să mergi să asculţi predicile, cuvintele duhovniceşti.” Şi cea care mi-a vorbit nouă ore, fără ca eu să-i spun nimic, a plecat de acolo şi a spus tuturor: „Cel mai bun duhovnic! Cel mai bun duhovnic!”. Dar nu i-am spus nimic.

Singurul lucru pe care l-am făcut, a fost să am mare răbdare să o ascult. Ştiţi, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni pe care să-i asculte. Nu să găsească predicatori, ci să găsească oameni care să le asculte durerea. Şi părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma de a asculta, nu de a vorbi. Vorbim în biserică şi aici, dar la spovedanie ascultăm şi ne rugăm în acelaşi timp. Adică îi facem duş şi aruncăm peste el apa rugăciunii şi a dragostei. Citeşte întreg interviul pe site-ul Pemptousia...