Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci)

sâmbătă, 6 aprilie 2013

| | |




APOSTOLUL

Evrei 4, 14-16; 5, 1-6 

Fraţilor, având Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci, ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă, şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit.

Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta ci, dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut». În alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec».

EVANGHELIA

Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.

*

Sfântul Ioan Gură de Aur:
Pentru ce ne temem noi de moarte ? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.

Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista.

Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer ! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia.

Precum cel ce se lupta cu umbra si bate aerul nu poate rani pe nimeni, asa si cel ce se lupta impotriva celui drept, se lupta numai cu umbra, cheltuieste zadarnic puterea sa, si nu poate sa aduca aceluia nici o lovire.

Daca poti tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi, şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului. Dacă este aşa atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire. Citeste mai mult...

*

Sfântul Ignatie Briancianinov:
Ce înseamnă lepădarea de sine?

Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine.

Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. Ea cere hrana sa – păcatul, desfătarea sa – păcatul: prin mijlocirea acestei hrane şi a acestei desfătări, moartea veşnică sprijină şi păstrează stăpânirea sa asupra omului. Însă omul căzut socoate sprijinirea şi creşterea în el a stăpânirii morţii creştere şi sporire a vieţii. Astfel, cel molipsit de boala ucigaşă e stăpânit de cerinţa silnică a bolii şi caută mâncăruri care sporesc boala – le caută ca pe mâncarea cea mai de trebuinţă, ca pe o desfătare de care este neapărată nevoie şi cât se poate de plăcută.

Împotriva acestei morţi veşnice, care se înfăţişează drept viaţă omenirii bolnave de căderea ei înfricoşătoare, Domnul rosteşte osânda Sa: „Cine voieşte să mântuiască sufletul său sporind în el viaţa căderii, altfel spus moartea veşnică, pierde-l-va pe el: iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie” omorând în sine poftele păcătoase şi lepădându-se de ndulcirea cea păcătoasă, „acela îl va mântui pe el” (Marcu 8, 35). Arătând la întreaga lume care e înfăţişează privirilor noastre cu toate frumuseţile şi ispitele ei, Domnul grăieşte: Ce va olosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Ce folos pentru om, ce dobândeşte, dacă ar pune stăpânire nu pe vreun lucru de puţină însemnătate, ci chiar pe întreaga lume văzută? Această lume văzută este numai un adăpost vremelnic pentru om! Citeste mai mult...

*

Sfântul Nicolae Velimirovici
Ce înseamnă aceasta: să-ţi iei crucea?

Aceasta înseamnă primirea de bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă  din mâna lui Dumnezeu, oricât de amar ar putea fi.

Cad nenorociri mari asupra ta? Fă ascultare faţă de Voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Noe.

Ţi se cere jertfă? Aşează-te în mâinile lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam, atunci când a mers ca să-şi jertfească fiul.

Ţi s-a năruit gospodăria? Ţi-au murit copiii dintr-odată? Îndură toate cu răbdare, lipindu-te de Dumnezeu în inima ta, aşa cum a făcut Iov.

Te părăsesc prietenii şi te-au împresurat duşmanii? Rabdă toate fără cârteală şi cu credinţa că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, aşa cum au făcut Apostolii.

Eşti trimis la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici creştini.

Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost înainte, ci tu vei urma mai degrabă exemplul multora – apostoli, sfinţi, mărturisitori şi mucenici – care au făcut Voia lui Hristos. Mai mult decât atât, trebuie să ştim că umblând după răstignirea noastră, Domnul vrea răstignirea omului celui vechi, a omului alcătuit din obiceiurile cele rele şi din slujirea păcatului. Căci, prin această răstignire, omul cel vechi, deopotrivă cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcătuit după asemănarea şi nemurirea lui Dumnezeu, se înalţă la viaţă.

După cum  spune Apostolul: “Omul cel vechi a fost răstignit” şi lămureşte de îndată de ce: “pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6:6).

Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup „cu patimi şi cu pofte„ (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc.

Crucea „pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne lăudăm în Crucea lui Hristos şi în crucea pe care o purtăm pentru El.

Domnul nu caută ca noi să luăm Crucea Lui, ci pe a noastră. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost răstignit pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre şi, de aceea Crucea Lui este cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru propriile noastre păcate: de aceea crucea noastră este mai uşoară.

Şi, când suferinţele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie să spunem că sunt prea mari, că depăşesc toate limitele. Dumnezeu este viu şi El cunoaşte măsura suferinţei noastre şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decat ne stă în putinţă să răbdăm. Citeste mai mult...

*
Părintele Serafim Rose:
Noi, cei ce ne zicem creștini, nu trebuie să așteptăm nimic altceva decât să fim răstigniți. Căci a fi creștin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri și în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Viața Sa este model – și avertisment – pentru noi toți. Trebuie să fim răstigniți individual, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către înviere. Dacă vom învia cu Hristos, trebuie mai întâi să ne smerim împreună cu El – chiar până la umilința cea din urmă, cea de a fi înghițiți și scuipați afară de lumea cea neînțelegătoare. Și trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci Împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singură clipă. Lumea îl poate accepta doar pe Antihrist, acum sau în orice altă vreme. Sursa

*

Părintele  Ilie Cleopa
Sufletul pruncului dupa botez este curat ca un inger. De aceea pruncul care moare indata dupa botez, fiind fara pacate este sigur mantuit si numarat in ceata sfintilor. Pentru aceea si Mantuitorul a luat un prunc in sfintele Sale brate, zicand: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este Imparatia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul ingerului, al sufletului, al omului desavarsit, nestapanit de nici un pacat, de nici un gand necurat. Iata, pe pamant, copilul este cea mai potrivita icoana a sfinteniei, a sufletului mantuit.

Cum ne putem curati sufletul, constiinta, inima si trupul de pacatele ce ne apasa? Cel dintia lucru ce trebuie sa-l facem in posturi este spovedania cu cainta si lacrimi si Sfanta Impartasanie. Apoi este sfanta rugaciune. Ne trebuie mai multa rugaciune, fratii mei, mai multa evlavie si rabdare la rugaciune, prezenta regulata la biserica. Cititi apoi zilnic psaltirea, o catisma sau doua, ca psalmii si din inima de piatra scot lacrimi, zice Sfantul Vasile cel Mare. Mai cititi seara sau dimineata un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugaciunile zilnice din cartea de rugaciuni si adaugati metanii si inchinaciuni cu rugaciunea lui Hristos, dupa putere.

A treia fapta buna care ajuta mult rugaciunea este postul. Mare este puterea rugaciunii unita cu postul. Amandoua fac adevarate minuni; inalbesc sufletul innegrit de pacate si de ginduri rele. Fiecare sa posteasca dupa putere, numai sa posteasca. Adica sa manince de post, iar miercurea si vinerea sa tina post macar negru pana la amiaza.

Alta mare fapta buna care ajuta mult la mintuirea sufletului este milostenia. Miluiti cat puteti, ajutati cu dragoste si inima buna pe orice om care va cere.

Mare putere are milostenia sufleteasca. Indemnati-va unii pe altii la biserica, la rugaciune, la spovedanie, la pocainta. Cercetati pe cei bolnavi, ajutati pe cei intristati cu cuvinte de mangiiere, cu carti sfinte de citit si cititi, mai ales, in Noul Testament. Iar cununa bunatatilor este dragostea crestina. Iubiti duhovniceste pe toti, cereti iertare de la toti si bucurati-va in Hristos, ca Dumnezeu este dragoste. Iata cea mai buna cale de curatenie si de mantuire a sufletelor noastre. Citeste mai mult,,,

*

Părintele Dumitru Stăniloae
Crucea este, în primul rând, o stăruire în rezistenţa faţă de rău, o stăruire în postul de apărare a fiinţei noastre de valurile agresive ale ispitelor inferioare, care vor să o cucerească, să o copleşească, să o slăbească; în acest sens şi postul e o cruce, iar purtarea crucii înseamnă şi ea a sta la post, a păzi postul de apărare a propriei fiinţe. Toată viaţa trebuie să stăm la acest post de apărare, sau să ne purtăm crucea, pentru că în toată viaţa are loc o năvală a pornirilor inferioare din noi asupra părţii conducătoare şi răspunzătoare a fiinţei noastre, pentru a o târî spre rău, pentru a o îneca în valurile patimilor şi neputinţei, ca să nu aibă cine se împotrivi în noi răului.

Dar crucea nu trebuie înţeleasă numai în acest sens negativ sau defensiv. Chiar prin faptul că stă la postul de apărare a ceea ce e bun în noi, crucea întăreşte fiinţa noastră, binele din noi. Prin cruce ne zidim pe noi înşine din zi în zi, ca fiinţă neclintită în bine, prin cruce facem să sporească fiinţa noastră în frumuseţea ei niciodată terminată, după chipul modelului dumnezeiesc.

Crucea e unealta de diamant a voinţei, cu care dăltuim zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă chipul nostru adevărat, scoţându-l la iveală din materialul fără formă în care e îngropat şi din care tânjeşte să iasă la lumină.

Iar pentru că fiecare om are de luptat împotriva altor porniri, ispite şi probe concrete, cu alte insuficienţe şi deficienţe, în alte situaţii, fiecare are o altă cruce de purtat, alte operaţii dureroase de îndeplinit, adică trebuie să folosească o unealtă întrucâtva potrivită cu materialul netrebnic şi rezistent pe care trebuie să-l înlăture de pe chipul său înăbuşit în el. Fiecare trebuie să folosească adică crucea care i se potriveşte lui, să-şi ia crucea sa şi cu ea să pornească pe urmele lui Hristos, pentru a se face tot mai asemenea lui.

Dar crucea e o forţă pozitivă şi în alt înţeles. Ea este inspirată şi susţinută nu numai de voinţa de a ne întări propria fiinţă, ci şi de voinţa de a ne spori iubirea faţă de alţii. De altfel, nu poţi să-ţi înfrumuseţezi propria fiinţă decât prin obişnuirea de a face bine altora, de a sluji din iubire altora. Astfel prin cruce ne servim nu numai nouă, ci şi celorlalţi. Acestea două merg împreună. Şi amândouă sunt împreunate cu o anumită suferinţă şi osteneală, dar cu bun efect, cu efect de bucurie durabilă şi curată. E obositor pentru mamă să vegheze asupra copilului bolnav, e o cruce, dar e o oboseală a bucuriei curate şi durabile. E obositor şi dureros pentru un fiu al Patriei să o apere la vreme de primejdie, dar e o oboseală şi o durere împreună cu o bucurie înaltă. Orice slujire a altora e împreunată cu greutăţi, pentru că e antiegoistă. Dar tocmai prin aceasta aduce bucurii superioare. Hristos ne este pildă şi izvor de putere în purtarea crucii din iubire pentru alţii. El, cel mai mare, ne-a slujit nouă, micşorându-Se mai mult decât toţi, în loc să aştepte slujirea noastră. Dar tocmai de aceasta s-a arătat adevărata Lui mărire. Noi de asemenea creştem spre înviere prin această cruce a servirii. Căci bucuria de înviere este o bucurie în comuniune, spre care înaintăm prin slujire.

Între servire şi cruce e o strânsă legătură, deci şi între servire şi înviere. Cine nu e în stare să slujească oamenilor, nu poartă crucea urmând lui Hristos şi nu înaintează spre mărire şi spre înviere cu Hristos, în bucuria comuniunii.

Pe de altă parte, omenirea de azi are nevoie mai mult ca oricând de slujirea fiecăruia. Ea trebuie ajutată să învingă primejdia războiului şi a atâtor lipsuri în multe părţi ale lumii, să înfăptuiască o eră de frăţietate, de dreptate şi de bunăstare, de bucurie în iubire. Citeste mai mult...

*
Părintele Constantin Galeriu:
Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea infinitei asemanari cu El. Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul, prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a ramas intiparit; e de nesters, de nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti, asemanarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi, suntem deci partasi existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si ia inapoi nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu - chipul Crucii. In el si prin el lucram asemanarea - luand crucea Lui.

De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine” – sa se uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea; si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: Chipul din noi e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu - adica lucrarea asemanarii - tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face liberi. Si, Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea noastra: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine - si aici vine un cuvant parca mai greu decat celelalte - sa se lepede de sine”.

La acest cuvant, de atatea ori rostit si talcuit in felurite chpiuri, indraznim a cugeta si noi astazi, impreuna. Ce inseamna “sa se lepede de sine”, sa te lepezi de sinea ta? S-a zis de atatea ori: de pacat. Dar in ce consta pacatul in lucrarea lui, in aratarea lui. Pacatul, cum Scriptura il descopera, punandu-l in vazul constiintei tuturor, este insfulat (nu inspirat – numai Dumnezeu ne inspira) de demon, sub chipul sarpelui, catre Eva: “V-a zis Dumnezeu ca de veti gusta din pomul cunostintei binelui si raului veti muri? Nu veti muri, ci veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul”. Aici este aratarea si un fel de inceput al pacatului: Veti fi ca niste dumnezei; veti fi voi dumnezei (e la plural scris in Scriptura; de aceea au si aparut idolii), cunoscand binele si raul – decizand voi ce este bine si rau. Sa luam aminte o clipa: “ca niste dumnezei”. Tu sa-ti devii dumnezeu… In locul lui Dumnezeu esti ispitit sa pui un nou inceput, asadar. Talcuiam si alta data noi: orgoliul, mandria. Cand Luicifer a voit sa-si puna tronul alaturi de Cel preainalt. El, Lucifer, purtatorul de lumina, alaturi de Cel Preainalt. Si, spune Proorocul: “O, cum ai cazut, Luceafar!” Iar Mantuitorul l-a vazut cazand, cum citim dupa sfantul Evanghelist Luca: “Vazut-am pe Satana ca un fulger cazand din cer”. Caderea in orgoliu, cum ne-a luminat Dumnezeu sa o talcuim, incerand sa pui in tine inceputul. Dar intelegi deodata ca tu nu-ti esti inceput: Era un timp cand tu nu erai. Citeste mai mult...