APOSTOLUL
Evrei 4, 14-16; 5, 1-6
Fraţilor, având Arhiereu mare, Care
a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie
mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în
slăbiciunile noastre, ci, ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de
păcat. Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă,
şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit.
Căci orice arhiereu, fiind luat
dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă
daruri şi jertfe pentru păcate; el poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi
rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină
dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru
păcate. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta ci, dacă este chemat de
Dumnezeu, după cum şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi,
ca să Se facă arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: «Fiul Meu eşti Tu, Eu
astăzi Te-am născut». În alt loc se zice: «Tu eşti Preot în veac după rânduiala
lui Melchisedec».
EVANGHELIA
Marcu 8, 34-38; 9, 1
Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină
după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Căci
cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-şi va pierde
sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i
foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau
ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va
ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul
Omului se va ruşina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.
Apoi a zis către ei: adevărat vă
spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce
nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.
*
Sfântul Ioan Gură de Aur:
Pentru ce ne temem noi de moarte ? Pentru că nu avem o
conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea,
nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi
nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor
cea lăuntrică.
Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l
poate întrista.
Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un
asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o
comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer !
Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu
bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul
lui. Totuşi el iarăşi va învia.
Precum cel ce se lupta cu umbra si bate aerul nu poate rani
pe nimeni, asa si cel ce se lupta impotriva celui drept, se lupta numai cu
umbra, cheltuieste zadarnic puterea sa, si nu poate sa aduca aceluia nici o
lovire.
Daca poti tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi
să mă omori astăzi, şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de
repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva,
tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii
păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului. Dacă este aşa
atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra
păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este
însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar
morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire. Citeste
mai mult...
*
Sfântul Ignatie Briancianinov:
Ce înseamnă lepădarea de sine?
Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă.
Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins
întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc:
lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea
noastră este lepădarea de sine.
Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut
pentru noi în viaţă. Ea cere hrana sa – păcatul, desfătarea sa – păcatul: prin
mijlocirea acestei hrane şi a acestei desfătări, moartea veşnică sprijină şi
păstrează stăpânirea sa asupra omului. Însă omul căzut socoate sprijinirea şi
creşterea în el a stăpânirii morţii creştere şi sporire a vieţii. Astfel, cel
molipsit de boala ucigaşă e stăpânit de cerinţa silnică a bolii şi caută
mâncăruri care sporesc boala – le caută ca pe mâncarea cea mai de trebuinţă, ca
pe o desfătare de care este neapărată nevoie şi cât se poate de plăcută.
Împotriva acestei morţi veşnice, care se înfăţişează drept
viaţă omenirii bolnave de căderea ei înfricoşătoare, Domnul rosteşte osânda Sa:
„Cine voieşte să mântuiască sufletul său sporind în el viaţa căderii, altfel
spus moartea veşnică, pierde-l-va pe el: iar cine-şi va pierde sufletul său
pentru Mine şi pentru Evanghelie” omorând în sine poftele păcătoase şi
lepădându-se de ndulcirea cea păcătoasă, „acela îl va mântui pe el” (Marcu 8,
35). Arătând la întreaga lume care e înfăţişează privirilor noastre cu toate
frumuseţile şi ispitele ei, Domnul grăieşte: Ce va olosi omului de ar dobândi
lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Ce folos pentru om, ce dobândeşte,
dacă ar pune stăpânire nu pe vreun lucru de puţină însemnătate, ci chiar pe
întreaga lume văzută? Această lume văzută este numai un adăpost vremelnic
pentru om! Citeste
mai mult...
*
Sfântul Nicolae Velimirovici
Ce înseamnă aceasta: să-ţi iei
crucea?
Aceasta înseamnă primirea de
bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă din mâna lui
Dumnezeu, oricât de amar ar putea fi.
Cad nenorociri mari asupra ta? Fă
ascultare faţă de Voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Noe.
Ţi se cere jertfă? Aşează-te în
mâinile lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam, atunci când a
mers ca să-şi jertfească fiul.
Ţi s-a năruit gospodăria? Ţi-au
murit copiii dintr-odată? Îndură toate cu răbdare, lipindu-te de Dumnezeu în
inima ta, aşa cum a făcut Iov.
Te părăsesc prietenii şi te-au
împresurat duşmanii? Rabdă toate fără cârteală şi cu credinţa că ajutorul lui
Dumnezeu este aproape, aşa cum au făcut Apostolii.
Eşti trimis la moarte pentru
Hristos? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici
creştini.
Nu se va cere de la tine nimic ce
nu a mai fost înainte, ci tu vei urma mai degrabă exemplul multora – apostoli,
sfinţi, mărturisitori şi mucenici – care au făcut Voia lui Hristos. Mai mult
decât atât, trebuie să ştim că umblând după răstignirea noastră, Domnul vrea
răstignirea omului celui vechi, a omului alcătuit din obiceiurile cele rele şi
din slujirea păcatului. Căci, prin această răstignire, omul cel vechi,
deopotrivă cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcătuit după
asemănarea şi nemurirea lui Dumnezeu, se înalţă la viaţă.
După cum spune Apostolul:
“Omul cel vechi a fost răstignit” şi lămureşte de îndată de ce: “pentru a nu
mai fi robi ai păcatului” (Romani 6:6).
Crucea este grea pentru omul cel
vechi, trupesc, grea pentru un trup „cu patimi şi cu pofte„ (Galateni 5:24),
dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc.
Crucea „pentru cei ce pier, este
nebunie; iar pentru cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni
1:18). De aceea noi ne lăudăm în Crucea lui Hristos şi în crucea pe care o
purtăm pentru El.
Domnul nu caută ca noi să luăm
Crucea Lui, ci pe a noastră. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost
răstignit pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre şi, de aceea Crucea Lui
este cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru propriile noastre păcate: de
aceea crucea noastră este mai uşoară.
Şi, când suferinţele noastre sunt
cele mai mari, nu trebuie să spunem că sunt prea mari, că depăşesc toate limitele.
Dumnezeu este viu şi El cunoaşte măsura suferinţei noastre şi nu ne va lăsa să
suferim mai mult decat ne stă în putinţă să răbdăm. Citeste
mai mult...
*
Părintele Serafim Rose:
Noi, cei ce ne zicem creștini, nu trebuie să așteptăm nimic altceva decât să fim
răstigniți. Căci a fi
creștin înseamnă a
te răstigni, în aceste vremuri și în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia
dată. Viața Sa este model
– și avertisment –
pentru noi toți. Trebuie să fim răstigniți individual, mistic, căci răstignirea deplină este
singura cale către înviere. Dacă vom învia cu Hristos, trebuie mai întâi să ne
smerim împreună cu El – chiar până la umilința cea din urmă, cea de a fi înghițiți și scuipați afară de lumea cea neînțelegătoare. Și trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci
Împărăția lui Hristos
nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, nici măcar un singur reprezentant
al ei, nici pentru o singură clipă. Lumea îl poate accepta doar pe Antihrist,
acum sau în orice altă vreme. Sursa
*
Sufletul pruncului dupa botez este curat
ca un inger. De aceea pruncul care moare indata dupa botez, fiind fara pacate
este sigur mantuit si numarat in ceata sfintilor. Pentru aceea si Mantuitorul a
luat un prunc in sfintele Sale
brate, zicand: Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca
acestia este Imparatia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14).
Copilul botezat este deci, prototipul ingerului, al sufletului, al omului
desavarsit, nestapanit de nici un pacat, de nici un gand necurat. Iata, pe
pamant, copilul este cea mai potrivita icoana a sfinteniei, a sufletului mantuit.
Cum ne putem curati sufletul,
constiinta, inima si trupul de pacatele ce ne apasa? Cel dintia lucru ce
trebuie sa-l facem in posturi este spovedania cu cainta si lacrimi si Sfanta
Impartasanie. Apoi este sfanta rugaciune. Ne trebuie mai multa rugaciune,
fratii mei, mai multa evlavie si rabdare la rugaciune, prezenta regulata la
biserica. Cititi apoi zilnic psaltirea, o catisma sau doua, ca psalmii si din
inima de piatra scot lacrimi, zice Sfantul Vasile cel Mare. Mai cititi seara
sau dimineata un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugaciunile zilnice din cartea de rugaciuni
si adaugati metanii si inchinaciuni cu rugaciunea lui Hristos, dupa putere.
A treia fapta buna care ajuta mult
rugaciunea este postul. Mare este puterea rugaciunii unita cu postul. Amandoua
fac adevarate minuni; inalbesc sufletul innegrit de
pacate si de ginduri rele. Fiecare sa posteasca dupa putere, numai sa posteasca.
Adica sa manince de post, iar miercurea si vinerea sa tina post macar negru
pana la amiaza.
Alta mare fapta buna care ajuta mult
la mintuirea sufletului este milostenia. Miluiti cat puteti, ajutati cu
dragoste si inima buna pe orice om care va cere.
Mare putere are milostenia
sufleteasca. Indemnati-va unii pe altii la biserica, la rugaciune, la
spovedanie, la pocainta. Cercetati pe cei bolnavi, ajutati pe cei intristati cu
cuvinte de mangiiere, cu carti sfinte de citit si cititi, mai ales, in Noul
Testament. Iar cununa bunatatilor este dragostea crestina. Iubiti duhovniceste
pe toti, cereti iertare de la toti si bucurati-va in Hristos, ca Dumnezeu este
dragoste. Iata cea mai buna cale de curatenie si de mantuire a sufletelor
noastre. Citeste
mai mult,,,
*
Părintele Dumitru Stăniloae
Crucea este, în primul rând, o stăruire în rezistenţa faţă
de rău, o stăruire în postul de apărare a fiinţei noastre de valurile agresive
ale ispitelor inferioare, care vor să o cucerească, să o copleşească, să o
slăbească; în acest sens şi postul e o cruce, iar purtarea crucii înseamnă şi
ea a sta la post, a păzi postul de apărare a propriei fiinţe. Toată viaţa trebuie să stăm la acest
post de apărare, sau să ne purtăm crucea, pentru că în toată viaţa are loc o
năvală a pornirilor inferioare din noi asupra părţii conducătoare şi
răspunzătoare a fiinţei noastre, pentru a o târî spre rău, pentru a o îneca în
valurile patimilor şi neputinţei, ca să nu aibă cine se împotrivi în noi
răului.
Dar crucea nu trebuie înţeleasă numai în acest sens negativ
sau defensiv. Chiar
prin faptul că stă la postul de apărare a ceea ce e bun în noi, crucea
întăreşte fiinţa noastră, binele din noi. Prin cruce ne zidim pe noi înşine
din zi în zi, ca fiinţă neclintită în bine, prin cruce facem să sporească
fiinţa noastră în frumuseţea ei niciodată terminată, după chipul modelului
dumnezeiesc.
Crucea e unealta de diamant a voinţei, cu care dăltuim zi de
zi, ceas de ceas, clipă de clipă chipul nostru adevărat, scoţându-l la iveală
din materialul fără formă în care e îngropat şi din care tânjeşte să iasă la
lumină.
Iar pentru că fiecare om are de luptat împotriva altor
porniri, ispite şi probe concrete, cu alte insuficienţe şi deficienţe, în alte
situaţii, fiecare are o altă cruce de purtat, alte operaţii dureroase de
îndeplinit, adică trebuie să folosească o unealtă întrucâtva potrivită cu
materialul netrebnic şi rezistent pe care trebuie să-l înlăture de pe chipul
său înăbuşit în el. Fiecare trebuie să folosească adică crucea care i se
potriveşte lui, să-şi ia crucea sa şi cu ea să pornească pe urmele lui Hristos,
pentru a se face tot mai asemenea lui.
Dar crucea e o forţă pozitivă şi în alt înţeles. Ea este
inspirată şi susţinută nu numai de voinţa de a ne întări propria fiinţă, ci şi
de voinţa de a ne spori iubirea faţă de alţii. De altfel, nu poţi să-ţi
înfrumuseţezi propria fiinţă decât prin obişnuirea de a face bine altora, de a
sluji din iubire altora. Astfel prin cruce ne servim nu numai nouă, ci şi celorlalţi. Acestea
două merg împreună. Şi amândouă sunt împreunate cu o anumită suferinţă şi
osteneală, dar cu bun efect, cu efect de bucurie durabilă şi curată. E
obositor pentru mamă să vegheze asupra copilului bolnav, e o cruce, dar e o
oboseală a bucuriei curate şi durabile. E obositor şi dureros pentru un fiu al
Patriei să o apere la vreme de primejdie, dar e o oboseală şi o durere împreună
cu o bucurie înaltă. Orice slujire a altora e împreunată cu greutăţi,
pentru că e antiegoistă. Dar tocmai prin aceasta aduce bucurii superioare.
Hristos ne este pildă şi izvor de putere în purtarea crucii din iubire pentru
alţii. El, cel mai mare, ne-a slujit nouă, micşorându-Se mai mult decât
toţi, în loc să aştepte slujirea noastră. Dar tocmai de aceasta s-a arătat
adevărata Lui mărire. Noi de asemenea creştem spre înviere prin această cruce a
servirii. Căci bucuria de înviere este o bucurie în comuniune, spre care
înaintăm prin slujire.
Între servire şi cruce e o strânsă legătură, deci şi între
servire şi înviere.
Cine nu e în stare să slujească oamenilor, nu poartă crucea urmând lui Hristos
şi nu înaintează spre mărire şi spre înviere cu Hristos, în bucuria comuniunii.
Pe de altă parte, omenirea de azi are nevoie mai mult ca
oricând de slujirea fiecăruia. Ea trebuie ajutată să învingă primejdia
războiului şi a atâtor lipsuri în multe părţi ale lumii, să înfăptuiască o eră
de frăţietate, de dreptate şi de bunăstare, de bucurie în iubire. Citeste
mai mult...
*
Părintele
Constantin Galeriu:
Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea
infinitei asemanari cu El. Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul,
prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a ramas intiparit; e de nesters, de
nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti, asemanarea; dar chipul nu l-am
pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi, suntem deci partasi
existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si ia inapoi
nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu - chipul
Crucii. In el si prin el lucram asemanarea - luand crucea Lui.
De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: “Cel ce
voieste sa vina dupa Mine” – sa se uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea;
si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: Chipul din noi
e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar
intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu - adica lucrarea asemanarii - tin de
vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram
libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face
liberi. Si, Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea
noastra: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine - si aici vine un cuvant parca mai
greu decat celelalte - sa se lepede de sine”.
La acest cuvant, de atatea ori rostit si talcuit in felurite
chpiuri, indraznim a cugeta si noi astazi, impreuna. Ce inseamna “sa se lepede
de sine”, sa te lepezi de sinea ta? S-a zis de atatea ori: de pacat. Dar in ce
consta pacatul in lucrarea lui, in aratarea lui. Pacatul, cum Scriptura il
descopera, punandu-l in vazul constiintei tuturor, este insfulat (nu inspirat –
numai Dumnezeu ne inspira) de demon, sub chipul sarpelui, catre Eva: “V-a zis
Dumnezeu ca de veti gusta din pomul cunostintei binelui si raului veti muri? Nu
veti muri, ci veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul”. Aici este
aratarea si un fel de inceput al pacatului: Veti fi ca niste dumnezei; veti fi
voi dumnezei (e la plural scris in Scriptura; de aceea au si aparut idolii),
cunoscand binele si raul – decizand voi ce este bine si rau. Sa luam aminte o
clipa: “ca niste dumnezei”. Tu sa-ti devii dumnezeu… In locul lui Dumnezeu esti
ispitit sa pui un nou inceput, asadar. Talcuiam si alta data noi: orgoliul, mandria. Cand Luicifer a voit sa-si puna tronul alaturi de Cel
preainalt. El, Lucifer, purtatorul de lumina, alaturi de Cel Preainalt. Si,
spune Proorocul: “O, cum ai cazut, Luceafar!” Iar Mantuitorul l-a vazut cazand,
cum citim dupa sfantul Evanghelist Luca: “Vazut-am pe Satana ca un fulger
cazand din cer”. Caderea in orgoliu, cum ne-a luminat Dumnezeu sa o talcuim,
incerand sa pui in tine inceputul. Dar intelegi deodata ca tu nu-ti esti
inceput: Era un timp cand tu nu erai. Citeste
mai mult...
0 comments:
Trimiteți un comentariu