Fotograf: Marius Florescu
A cincea luptă o avem
împotriva întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere
duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Când duhul acesta
viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai îngăduie
să-şi facă rugăciunile cu osândire, nici să stăruie cu folos pe lângă sfintele
citiri şi nu rabdă pe om să fie blând şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte
scârbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt
vorbind, întristarea turbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi uscă
toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca pe un ieşit din minte şi legându-l
de gândul deznădejdii.
De aceea, dacă avem de gând
să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să
păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. IV,
23). Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă
sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întâlnirea bună şi nu-l lasă să
primească cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i
îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl umple
de amărăciune şi de nepăsare. În sfârşit, îi pune în minte gândul să fugă de
oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-l lasă să-şi
dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcându-se
arătată când vine vreo ispită care o dă la iveală. Căci niciodată nu s-ar
vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor.
De aceea Ziditorul a toate
şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu Cel ce singur ştie rănile sufletului cu
de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din
noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte
nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoşi.
Când, aşadar, pentru oarecare pricini, zise „îndreptăţite“, ne despărţim de
fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala
ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri. De aceea, tot
războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoate
pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii,
dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov:
„Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace“ (V, 23).
Deci mai întâi trebuie să
luptăm împotriva duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca
să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască
după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vândut pe Domnul. Să ne
deprindem numai în acea întristare care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate
şi e împreunată cu nădejdea cea bună.
Despre aceasta zice şi
Apostolul: „Întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mântuire, fără
părere de rău“ (2 Cor. VII, 10). Căci întristarea cea după Dumnezeu, hrănind
sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om
osârduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit,
blând57(În P. G. 28, 898C, de aci până la nota următoare lipseşte.), gata să
sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu
adevărat după Dumnezeu.
Ea face să se arate în om
roadele Sfântului Duh, care sunt bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare,
bunătatea, credinţa şi înfrânarea. De la întristarea cea potrivnică însă
cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trândăvia, lipsa de răbdare, mânia,
ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugăciune. De această întristare suntem
datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mânie şi de toate
celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dumnezeu,
prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin petrecerea cu oamenii cuvioşi.
Sursă: Patericul
0 comments:
Trimiteți un comentariu