Polonezii s-au luptat pentru recunoaşterea crimelor din pădurea Kathynului.
Ucrainienii comemorează foametea sau holodomorul din anii '32-33 (a fost una
dintre cele mai grave catastrofe naţionale ale ucrainenilor din istoria
modernă, cu un număr de morţi estimat la câteva milioane, n.red). Românii nu
sunt în stare să scrie o pagină a propriului lor trecut.
"Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi
cunoaşte părinţii", spunea Nicolae Iorga. Astăzi e momentul să privim în
faţă un episod dureros, o călătorie infernală spre libertate a unor români
aflaţi la graniţa crudă a istoriei.
1 aprilie 1941. O zi tragică, o pagină lipsă în manualele de istorie a
românilor. Câteva mii de locuitori din Bucovina de Nord au pornit spre graniţa
arbitrar trasată de peniţa lui Stalin, dar drumul lor s-a transformat într-un
calvar. Nici unul nu a mai ajuns la destinaţie. O rană a rămas deschisă: crimele
de la Fântâna Albă.
Ilie Popescu: "Tata a fost arestat în '41, nu departe de Fântâna Albă. Când a văzut că se trage cu mitralierele a fugit, dar n-a fugit departe,
că la un moment dat grenicerii l-au prins. Şi l-au dus acolo la Hliboca, l-au
aruncat, l-or bătut, l-or mai chinuit cât l-or mai chinuit... Au fost prinşi 22 de persoane care s-au considerat că au organizat
Revoluţia pe malurile Siretului şi pe tata, era primul pe
listă, primul, chipurile ca a condus revoluţia din 41. Eu până azi nu cred că a
fost aşa ceva…"
Gheorghe Holovati: "Bastoi", stai! S-a uitat lumea, că uite, ce
facem, uite că ne somează…Nu există să fie nici un pericol, nu poate să tragă.
Aici sunt mii de oameni, nu există pe globul pământului aşa ceva când ai
mulţime de mii de oameni să tragă în noi. Ei te somează, dacă stai, stai, dacă
nu, nu. Numa o făcut un semnal cu un drapel roşu, când a făcut semnalul ăla au
început mitralierele, am rămas încremeniţi aşa. Ieşea flacăra dintr'însa…de acolo şi de acolo şi de acolo…Vai de mine şi de mine….o început lumea
să ţipe. Dar în timp ce ţipa de spaimă, o început să ţipe şi de
gloanţe că o început să iasă sângele de acolo.
Unul ţipa: Jos, culcaţi la pământ… Unii s-au culcat, alţii fugeau…"
Sfârşitul anilor '30 a găsit Europa într-o situaţie explozivă. Se apropia
cel de-al Doilea Război Mondial, iar România era în centrul de interes al
marilor puteri. În vara anului 1939 negocierile pentru fixarea echilibrului de
forţe erau în toi. La Moscova negociau atât germanii, cât şi anglo-francezii,
pentru a obţine de partea lor puterea ursului sovietic. Iar zarurile au fost
aruncate în favoarea lui Hitler. Istoria începea să se scrie.
La 23 august 1939 se semnează pactul de neagresiune germano-sovietic
cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov, în fapt împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Pactul era însoţit de un protocol adiţional secret în
care la punctul 3, "se atrage atenţia de către partea sovietică a
interesului său pentru Basarabia", iar partea
germană "îşi declară totalul sau dezinteres politic faţă de această
zonă". De aici şi până la invazie nu a mai fost decât un pas.
Profesor universitar dr. Petre Otu - istoric militar: "Anexa aceasta
secretă cuprindea Finlanda, Polonia, Ţările Baltice şi, în ceea ce priveşte
România, prevedea încorporarea Basarabiei la Uniunea
Sovietică. De precizat că Bucovina nu apărea în acest document."
În 26 iunie 1940 la ora 22 şi 30 de minute, ambasadorul României la Moscova,
Davidescu, este chemat şi i se înmânează o notă ultimativă la care se anexează o hartă cu teritoriile pe care statul român trebuie să
le abandoneze în 3 zile: Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.
Profesor universitar dr. Petre Otu - istoric militar: "Bucovina are un
rol strategic de intrare în Europa de Est şi nu fusese niciodată a Rusiei
pentru că a fost administrată de curtea imperială de la Viena. Se pare că a
existat o înţelegere că teritoriul să nu intre în componenţa URSS."
Herţa sau Bucovina de Nord n-au aparţinut niciodată imperiului rus şi, cu
toate acestea, retrasarea graniţelor în 1940 a fost o formalitate. Politicienii
români au fost luaţi, ca de obicei, prin
surprindere şi a lipsit voinţa de a încerca un gest de demnitate naţională.
Curând, prin Dictatul de la Viena a fost ruptă şi o bucată din Transilvania de
Nord în favoarea Ungariei hortyste şi Cadrilaterul recuperate de Bulgaria.
În Uniunea Sovietică au rămas aproape 3 milioane de români. Timp de 50 de ani s-a vorbit foarte puţin despre soarta acestora.
Pentru a înţelege această bucată de istorie complicată, i-am căutat pe cei care au fost martorii evenimentelor. Vasile Ilica are
88 de ani, trăieşte acum în Oradea şi ultimii ani şi i-a dedicat scrierilor
despre locurile natale din Bucovina de Nord. În 1940 avea 16 ani.
Vasile Ilica, scriitor: "Noi, populaţia, habar n-aveam ce se întâmplă.
Mai mult, armata, armata care era pe frontieră, nu a
fost înştiinţată în timp util ca să poată să se retragă. Am văzut ofiţeri care
au fost dezarmaţi. Am văzut cum plângeau, pentru asta, că ţara i-a lăsat în
asemenea situaţie."
Trupele Armatei Roşii şi ale NKVD-ului, Securităţii sovietice, au ocupat cu
rapiditate teritoriul luat. Multe familii au fost luate prin surprindere de
această desfăşurare rapidă a evenimentelor, cu membri de ambele părţi ale noii
graniţe: soţi şi soţii, părinţi şi fraţi, rude şi prieteni, despărţiţi nouă
graniţă arbitrar trasată la Moscova.
Vasile Ilica: "Ruşii au venit foarte bine pregătiţi. Aicea, nici un
soldat n-avea voie să ia contact cu nici un localnic."
Singurii care aveau voie să ia legătura cu localnicii erau activiştii
vorbitori de limba română cu discurs pregătit de la Moscova.
Vasile Ilica: "Că în URSS se trăieşte foarte bine. Ca
în URSS nu mai există închisori. Ca URSS este cea mai avansată ţară din punct
de vedere ştiinţific..."
Dar poveştile nu puteau înlocui realitatea.
Se recrutau cu forţa tineri pentru munca în URSS în construcţii sau mine,
mâncarea era rechiziţionată, s-a impus o nouă administraţie
locală loială sovieticilor, o limbă nouă, problemele sociale s-au acutizat.
Gheorghe Holovati era şi el elev la liceul Ferdinand din Storojineţ. Acum e un pensionar de 88 de ani în Timişoara.
Gheorghe Holovati: "Chinul, necazul ăsta, spaima asta nu erai obişnuit
dom'le, îţi venea să-ţi pui ştreangul la gât, nu se putea trăi în halul ăsta.
Nu eram învăţaţi să trăim, de la regimul din România
la regimul sovietic, că băga o spaimă să te intimideze, să bage o spaimă în popor să nu mai zică nimeni nimica. Şi dacă i-ai luat
tot ce există carte, tot ce există înscris, or venit ei cu istoria lor şi or
luat mâncarea tot. Păi fără carte şi mâncare l-ai nenorocit, faci din om aşa ce
faci dintr-o plastelină, ce vrei, aia faci."
În Bucovina de Nord trăia o comunitate foarte mare de etnici germani.
Aceştia au primit acceptul lui Stalin să emigreze în Germania sau Polonia
ocupată de nazişti. Peste 50.000 de germani şi-au vândut bunurile şi au plecat
ajutaţi de comisiile mixte sovieto-germane. În urmă, românii se uitau cu speranţă.
Atunci a fost declanşată o mare mârşăvie. Pentru a putea vedea starea de
spirit din teritoriile ocupate, noile autorităţi locale au început să primească
cereri de repatriere.
Sovieticii au fost luaţi prin surprindere: sute, mii de cereri au început
să curgă spre autorităţile comuniste. Acestea erau depăşite şi îngrijorate de exodul
pe care îl pregăteau românii şi atunci au regizat o mascaradă.
Gheorghe Holovati: "Dom'le atât de puternică a fost păcăleală asta, ca
s-o înscris multă lume. O trecut o lună, două trei, nimic,
nici o mişcare. Nu comunică nimeni nimic."
Am plecat pe Valea Siretului să reconstituim o poveste
rămasă ca o rană deschisă pentru bucovineni. Hliboca
sau Adâncata cum îi era numele pe vremuri, este centrul raional, un fel de
capital de judeţ. Împreună cu un român inimos din Cernăuţi, Vasile Tarâţeanu, ajungem la ziarul Monitorul de Hliboca unde îl găsim pe Petro, unul
dintre puţinii ucrainieni care s-a aplecat asupra istoriilor de acum mai bine
de 70 de ani.
În 26 martie 1941, după o iarnă grea, populaţia românească din satele de pe
Valea Siretului s-a adunat la raionala de partid să ceară să le fie admise cererile de repatriere.
Petro Christiuc: "În clădirea respectivă era sediul comitetului raional de partid. Raionala de partid, da, noua putere, toată administraţie. Aici au
fost aduse cererile celor care voiau să se repatrieze. Din toate satele din
zonă: Pătrăuţi, Suceveni, cu toţii s-au strâns aici - În această piaţă a fost
un miting. Din această clădire au ieşit oficialii care le-au spus că nu au voie
să plece. Li s-a spus că nu au voie să plece, ca graniţa este închisă.
Apăruseră însă alţii, necunoscuţi, care agitau spiritele şi îi manau ca pe nişte oi împreună, dar cine au fost
aceşti oameni, nu se ştie…"
Între timp, zona fusese înţesată de trupe ale Ministerului de Interne.
Noi nu ştim nici măcar ce s-a întâmplat cu miile de români din Nordul Bucovinei. Ne lipseşte simţul fundamental al demnităţii
naţionale. Nu căutăm, nu arătam responsabilitate istorică.
În acest reportaj, însă, ascultăm mărturii dureroase despre crimă
multiplicată din Nordul ţării şi despre martiri fără nume. Şi citim documente
care, rămase secrete timp de o jumătate de secol, vorbesc cu cifre seci despre
vieţi dispărute ori distruse.
Gheorghe Sidoreac are 89 de ani. Este unul dintre puţinii supravieţuitori
care, în primavera lui 1941, a fost acolo.
Gheorghe Holovati, supravieţuitor de la Fântâna Albă: "Da da, "budiha, budihaia", o să mergeţi, o să mergeţi…
Dom'le nu ne daţi drumu, ne-aţi înscris, ne-aţi promis…nu ne daţi drumul să
mergem în România, nu vrem să facem altceva - vrem să mergem să trăim mai departe în ţara în care ne-am născut. Sunt
român, suntem români, ne-am născut sub drapelul tricolor, vrem să mergem în România. Să trăim
cât om trăi, să murim acolo, să nu murim în altă ţară, în URSS."
Încurajată chiar de unii reprezentanţi ai autorităţilor locale sovietice,
lumea s-a adunat din nou în 1 aprilie cu dorinţa de a pleca în România. Visul
lor s-a transformat însă într-o tragică păcăleală. Mii de localnici, civili
nevinovaţi s-au indreaptat spre Suceveni, o localitate apropiată de graniţă.
Ion Sucevean este profesorul de geografie din sat. Mulţi dintre ai săi au
pierit în timpul prigoanei staliniste: "Ei atuncea s-au întors înapoi la
Suceveni, pentru că pe la Suceveni trecea drumul care lega Suceveniul cu
Fântâna Albă unde era graniţa. Drumul care lega
satele de pe Valea Siretului cu Rădăuţiul. Au luat cruci, icoane, prapuri…Şi au venit la biserică de la Suceveni,
aici da, chiar aici şi au pornit pe drumul calvarului."
Aici la Suceveni, în dimineaţa zilei de 1 aprilie, oamenii au fost părtaşi
la o slujbă, au luat prapurii din biserică şi au plecat spre România. O
procesiune impresionantă. 3-4000 de ţărani, marea majoritate bărbaţi, dar şi
femei, copii şi bătrâni. În frunte aveau steaguri albe, icoane şi prapuri. La 2
km de graniţe au fost aşteptaţi de cuiburi de mitralieră şi gropi comune.
Tatăl lui Vasile Sucevean era în frunte cu o cruce mare.
Vasile Sucevean, supravieţuitor al Gulagului sovietic: "Tata, cum o luat crucea din biserică, cu toată lumea aceea cât o fost s-or dus
la graniţă. Amu acolo este o pădure, dar atunci când l-o împuşcat pe tata acolo
era teren gol. Şi când au ajuns ei pe terenul acela, din mitraliere au deschis
focul. Prima dată i-a împuşcat pe cei care erau cu protestul înainte."
Gheorghe Holovati: "Ieşea flacăra dintr'insa…de acolo şi de acolo şi
de acolo…Vai de mine şi de mine….o început lumea să ţipe. Dar în timp ce ţipa de spaimă, o început să ţipe şi de gloanţe ca o început să iasă sângele de
acolo. Unul tipa, jos, culcaţi la pământ… Unii s-au culcat, alţii fugeau… Unul
îi mitraliat, altul ţâşneşte sânge din el, altul trăistuţa cu turte care le-o
luat de acasă sare nu ştiu unde, altul haina, altul i-o fost găurit, mie mi-o
fost găurit cojocelul la poale. Tata mă caută tot timpul, mă lua în faţa lui,
să îl împuşte pe el, să mă salveze pe mine, unii s-or trântit jos, dar tot
împuşcaţi…"
O zi şi o noapte s-au auzit împuşcăturile. Sute de oameni au fost ucişi sau
răniţi.
Holovati: "Or fi fost cel puţin 5000 de oameni. Şi din ăştia jumătate,
nu ştiu, că îi vedeai că n-or ieşit din pădure, unde să fie. El era deja în
pădure. Era rănit sau mort în pădure… Şi după aia or împuşcat şi în noaptea aia,
or împuşcat cât or prins. Şi acasă când am ajuns încă se mai auzeau
împuşcături. Noi am scăpat minune dumnezeiască - ne rugăm la Dumnezeu,
"Doamne, Dumnezeule, salveaza-ne' şi ne-a salvat pe
amândoi, şi ne-a salvat pe amândoi, şi eu şi tata…"
Într-o telegramă trimisă la Moscova, Nichita Sergheevici Hruşciov, pe
vremea aceea secretarul general al Partidului Comunist din Ucraina, îi raportă
triumfător lui Iosif Visarionovici Stalin că nici un român nu a trecut graniţa!
Sute de români au fost atunci aruncaţi în gropile comune, unii fiind încă
în viaţă. Localnicii spun că timp de două zile pământul înroşit de sânge s-a
mişcat până când toţi şi-au dat duhul.
Petro Christiuc: "Gropile commune? Undeva pe aici, nimeni nu ştie
sigur unde…Însă în acest loc a existat o cruce mare din lemn şi lângă câteva
cruci mai mici. Iar mormintele erau tot undeva pe aici - Câte unu, doi, trei - Se spune că au fost trei gropi comune".
După destrămarea Uniunii Sovietice, în locul teribilei crime au fost
ridicate monumente de comemorare.
Petro Christiuc: "L-am întrebat pe tatăl meu de ce … Apoi brazii au
crescut şi veneam aici după ciuperci, iar bunicul meu îmi spunea să plec din
acest loc, pentru că aceste ciuperci cresc pe sângele oamenilor. Ciupercile
aveau pălăria oarecum roşie. Prin urmare, m-am tot gândit ce putea să se
întâmple în acest loc. Pe urmă, am crescut, iar la şcoală nimeni nu vorbea
despre acele evenimente, ziarele nu scriau despre acest lucru. Oamenii scriau că cineva a fost împuşcat în această zonă, că aşa au fost timpurile."
La doar câţiva kilometri , peste graniţe este mănăstirea Putna. Aici a fost
ridicat unul dintre primele memoriale pentru cei decedaţi la Fântâna Albă.
Părintele Dosoftei: "Chiar dacă ei nu vor fi canonizaţi aşa, formal,
de către biserică, Dumnezeu îi ştie pe fiecare şi oamenii se închina cu multă evlavie la această
troiţă."
Părintele Dosoftei: "Ce-o fi fost în sufletul oamenilor ălora când
şi-au părăsit casa, animalele, gospodăria în care au muncit o viaţă întreagă…-
ei părăseau ceva văzut, dar se duceau la ceva nevăzut, casa nevăzută unde ştiau
ei că sunt acasă. Adică ţara văzută, România. Ei au spus că nu iau nimic cu ei, lăsăm acolo toată bogăţia, şi
aveau pentru că bucovinenii sunt vrednici de felul
lor, dar nu aveau libertatea aceasta de a fi conform firii lor."
Dar ce au făcut autorităţile, cele de aici şi de peste graniţă? Cum este
privit momentul în lucrările de istorie româneşti? Cât de multe ştiu tinerii
ucrainieni despre istoria recentă, comună, nouă şi lor?
Coşmarul supravieţuitorilor de pe Valea Siretului era abia la început. S-au făcut anchete, arestări, liste.
Documentele din acea perioadă sunt încă secretizate de Securitatea ucrainiană, chiar şi acum după 70 de ani de la evenimente. Am reuşit să cercetăm doar
câteva dosare.
Dacă Teodor sau Gheorghe Popescu au fost acuzaţi pentru "trădarea
patriei, Uniunea Sovietică ", Ilie Vasca a fost fost acuzat că a făcut
parte dintr-o grupare anti-sovietică şi a încercat să trădeze patria.
În noaptea de 12 spre 13 iunie peste 13.000 de familii de bucovineni au
fost ridicate şi deportate în Siberia şi Kazahstan. Puţini s-au mai întors.
Vasile Sucevean avea 9 ani când a fost ridicat împreună cu mama sa şi
fratele său de 4 ani şi trimişi în Kazahstan. Au ajuns acolo după 3 săptămâni
petrecute într-un vagon de vite înghesuiţi cu alte zeci de bucovineni.
Vasile Sucevean: "Ne-o dat într-un grajd cu dormitor. Şi am stat în
grajdul acela vreo 3 sau 4 luni. Şi după aceea ne-o dat o cameră, eram 25 de
oameni, stăteam pe jos în paie. Şi aşa îţi dădea, care lucra 450 de grame şi
care nu lucra, 150 de grame, ori orz ori secară ori grâu. Trebuia să râneşti
sau îl uscam în oală şi puneam nişte apă şi amestecăm aşa cum ai mesteca la
vacă."
Vasile Sucevean: "Căutam nişte suşi, nişte guzgani aşa galbeni pe câmp, şoareci, şobolani, da, mergeam cu găleţiile de apă şi turnam unde era borta
lui şi el ieşea din borta şi noi îl prindeam şi îl trânteam cu capul de găleată şi îl pârleam o ţâră prin ce aveam paie sau fân, că acolo e uscat, verde nu
era. Purtăm cu noi un ceunaş, aveam de acasă un ceunaş aşa, îl puneam aşa, îl fierbeam şi-l mâncam."
Prima iarnă a fost fatală pentru mama care n-a putut rezista. Pământul era
atât de îngheţat încât morţii trebuiau să aştepte primavera până în a-şi găsi
liniştea.
Acolo şi-a pierdut şi fratele care într-o zi a dispărut. După 7 ani de chin, Vasile s-a întors acasă unde speră şi acum, după aproape 70 de ani, să
primească un semn de la Grigore, frăţiorul lui bun…
Oamenii din Suceveni au ridicat un paraclis în memoria celor omorâţi de
regimul stalinist.
Ion Sucevean: "Pe Popescu Vasile îl ridică în noaptea de 14 spre 15 ,
pe soţia de 29 de ani şi pe bunelul de 82 de ani. Şi uitaţi-vă 1, 2, 7 fetiţe,
dintre care cea mai mare de 10 ani şi cea mai mică de 2 ani şi or murit cu toţii
în Kazahstan."
Prima atestare a Cernauţiului apare în urmă cu 605 ani în
hrisoavele domnitorilor moldoveni. Cernăuţi este un oraş încărcat de istorie.
Într-o clădire de acolo a studiat Mihai Eminescu.
Aici îl întâlnim pe Ilie Popescu, profesor universitar pensionat. De loc
este din Pătrăuţi, aproape de Fântâna Albă. Tatăl său, Vasile Grijincu apare în
documentele NKVD-ului. "Au fost prinşi 22 de persoane care s-au considerat
că au organizat Revoluţia pe malurile Siretului şi pe tata, era primul pe
listă, primul, chipurile ca a condus revoluţia din '41. Eu până azi nu cred că
a fost aşa ceva… Hotărârea a fost ca noi să fim arestaţi, tata împuşcat, averea
să fie confiscată şi noi să fim deportaţi. Tatăl său
s-a prăpădit în Siberia, înainte de a fi executat. Cei care au rămas în urmă, o
mamă cu opt copii au fost trimişi în Kazahstan."
Au ajuns într-un bordei fără uşi şi geamuri la 7000 de km de casă.
Ilie Popescu, supravieţuitor al Gulagului sovietic: "Stăm noi oamenii şi îngheţăm, murim. Şi s-o dus mama
şi o observat un cimitir cu cruci. Şi unele erau deja putrede şi cădeau. Păi
acum ce să facem, luăm o cruce din aceea şi s-o dus, noi în casa muream şi s-o
dus cu Ionică şi o luat crucile acelea de jos şi a zis Doamne iartă-mă, că dacă
nu facem foc mor cei 8 copii. Dacă ne vede cineva o să creadă că suntem păgâni,
dar noi nu eram păgâni, eram creştini., dar eram între moarte şi viaţa!
Şi era problema nr 1: să aprindea, ba nu se aprindea chibritul acela. Băi
oameni buni. Şi tremurau toţi fraţii mei că dacă nu se aprinde ultimul băţ îi gata. Măi şi Dumnezeu a făcut şi s-a aprins! Şi pe pereţi era de 2 degete, era
omăt. Şi o început să se dezgheţe în bordeiul ăla şi o început să-mi cadă pe
cap bucăţi cu lut şi am început a plânge…"
Plânsul lui a fost plânsul miilor de bucovineni care au supravieţuit
gulagului sovietic, dar au lăsat acolo copilăria, tinereţea, familiile…
Pe străzile din Cernăuţi îl cunoaştem pe Victor. Bulbuc Victor. El e ucrainean.
Părinţii au fost români… Habar nu are de crimele împotriva
românilor.
Ascultă muzică românească, "populari",
"manali", pentru sufletul lui. "Cel mai tare îmi place Ionuţ
Prinţul, io nu ştiu familia lui, dar foarte mulţi îmi place cum cântă."
Tinerii ucrainieni ştiu cine este Ionuţ Prinţu, dar au o vagă idee despre
prigoana împotriva celor care aveau altă părere decât regimul stalinist.
Andrei este cadru universitar şi, împreună cu soţia sa Julia, acceptă să vorbească despre cunostiintele lor de istorie. Am aflat cu surprindere
că numele lui este…Roşculeţ. Şi părinţii lui au fost români…
Andrei Roşculeţ: "Eu cred că aceste evenimente au fost secretizate. În perioada
sovietică toate documentele despre NKVD au fost secretizate. Astăzi însă în
Ucraina unele documente sunt desecretizate, însă nu s-a discutat foarte mult despre
acest lucru. Cred că puţină lume ştie despre asta. Eu sincer nu am auzit
niciodată despre acest lucru, ştim că au fost omorâţi foarte mulţi oameni
nevinovaţi, însă este posibil ca acest lucru să se fi auzit abia recent….
L-am întrebat pe tatăl meu despre acele evenimente şi mi-a spus că unchiul
lui a fost deportat în Siberia şi s-a întors bolnav. Din păcate nici în România
nu s-a vorbit foarte mult despre evenimentele de acum 70 de ani. Nici un
istoric nu s-a aplecat cu seriozitate asupra celor întâmplate acum 70 de ani la
FÂNTÂNA ALBĂ.."
Fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe şi fost consilier
presidential, Eugen Tomac este unul dintre puţinii demnitari care ştie ce a
fost la Fântâna Albă.
"O spun răspicat, e de neiertat faptul că tratăm cu atât indiferenta trecutul deloc îndepărtat. Vorbim de români care fără nici o vină şi-au pierdut viaţa într-un tragic masacru regizat
de NKVD atunci când oamenii au avut o singură dorinţă, aceea de a se repatria
în propria ţară."
Votată de Parlament şi promulgată de
preşedintele României, din 2011 avem o lege prin care ziua
de 1 Aprilie a devenit Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone ale deportărilor, ale foametei și ale altor forme de
represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ținutul Herța, nordul
Bucovinei şi întreaga Basarabie.
Deputatul Eugen Tomac face demersuri
pentru că o comise de anchetă formată din istorici şi din alţi specialişti să
afle ce s-a întâmplat la Fântâna Albă: "Şi mai important este să ştim
cine a ordonat acest masacru. Pentru că vorbim despre un act care nu poate fi
trecut cu vedere nici acum şi nici peste 100 de ani."
Vasile Tarăţeanu ne conduce în suburbiile Cernauţiului. Intrăm în cea mai frumoasă localitate, într-una dintre cele mai mari
comune din regiunea Cernăuţi, comună Mahala. Este una dintre comunităţile de
români care au suferit mult în timpul prigoanei staliniste. De aici, în
februarie 1941, un grup numeros, aproape 500 de oameni au încercat să treacă
graniţa. Doar 57 au scăpat de sovietici, restul au fost ucişi sau deportaţi.
În Mahala ajungem la tanti Aurora Bujeniţa. Aceasta a fost deportată în 1941 în Kazahstan. În vara tragicului an 1941 a ajuns în taiga, într-un
lagăr de muncă. "Când am ajuns acolo, ne-o aşezat în genunchi pe fiecare
să ne poată număra. S-o aşezat şi mama în genunchi, dar pentru că fratele tare
plângea o vrut să se ridice să-l poată clătina pentru că până am ajuns în
poiana aia mama mă ducea de mână şi bunica pe Petruta în braţe. Şi acolo mama
s-o ridicat şi acolo un soldat o aţintit puşca spre dansa s-o împuşte. Dar
altul, nu-i pădure fără uscături şi nu-I lume
fără oameni buni. O fost unu mai milos sau mai priceput şi o arătat uite, îi
plânge copilul."
Mama, bunica şi o mătuşă au fost trimise
în pădure la tăiat de lemn.
Aurora: "Pentru că mama muncea primea 400 de grame de pâine. Dar ce
fel de pâine era, vara, toamna, cum era, dacă o strângeai în mâna picura apă.
Dar iarna o tăia cu toporul. Mama când venea de la lucru din pădure venea cu
400 de grame şi se aţinteau încă 4 ochişori, doi de aicea de un an ai fratelui
şi ai mei de 4 ani. Să ne dea mama o fărmătură de pâine, cât putea mama să împărţească din acele 400 de g şi nouă să ne dea şi ea să mănânce că mâine ea din nou
să poată lucra.
Dacă noi am ajuns în iulie să zic, acolo, bunica în septembrie o murit.
Mătuşa o mai trăit până aproape primavera. Şi mama când o venit de la muncă o
găsit-o pe bunica moartă. No, cum să vă spun, mama ei moartă, în străinătate,
nu ştie limba, doi copii lângă, şi de aceea noaptea aceea am dormit cu bunica
moartă pe pat. Şi mama o trebuit a doua zi să se ducă la muncă şi pe bunica or
încărcat-o şi or dus-o la mormânt obştesc. N-o avut nici mormânt, nici preot…Şi
îi arunca aşa că pe bolovani."
După doi ani au fost mutaţi într-o zonă mai bună. Aurora s-a dus la şcoală
să înveţe să scrie ruseşte, mai ales că primea şi ea o bucată de pâine. Fratele
de 3 ani era dus la creşă, dar a rămas cu probleme după frigul îndurat în prima
iarnă din taiga.
Odată mama a lipsit trei zile de la muncă, a rămas în lagăr să-i facă
micuţului Petru masaj şi băi cu apă fierbinte. Pedeapsa a fost cruntă.
Aurora: "Trebuie să te judece că ai lipsit trei zile de la lucru. Şi
s-o dus mama, dimineaţa io m-am dus la şcoală, mama l-o dus pe fratele, mama
m-o rugat să nu ne despărţim. Cum om putea, dar să am grijă de fratele. Nu şi-a
dat seama că o să ne ia, ne-a şi luat la casa de copii (ghitop), ştie Dumnezeu ce-o fi fost cu noi. Şi s-a dus la judecată şi de acolo
i-or dat 3 ani s-o ducă de acolo."
După 5 ani de gulag, au supravieţuit şi s-au întors acasă în Mahalaua
Cernauţiului. N-a uitat prin ce-a trecut,
aşa cum n-a uitat cântecele şi poeziile româneşti învăţate de la mama. Aşa sunt
toţi acolo.
Zeci de mii de civili nevinovaţi au fost ucişi, schingiuiţi, deportaţi
pentru unică vină de a fi fost români. Toate acestea se întâmplau în timp de
pace, România nu era în stare de război. Fântâna Albă este o lecţie de istorie şi demnitate naţională ce nu trebuie să lipsească
din manualele nici unei generaţii.
Localităţi martire în Bucovina de Nord:
-► Raionul Herţa: Culiceni, Godineşti, Horbova, Hreatca, Mihoreni, Molniţa, Ostriţa, Pilpauti, Proboteşti, Tărnăuca
-► Raionul Hliboca: Carapciu pe Siret, Ceahor, Cupca, Dimca, Molodia,
Oprişeni, Puieni, Stăneşti, Tereblecea,
Suceveni, Iordăneşti, Voloca pe Derelui, Bahrineşti
-► Raionul Noua Sulita: Boian, Buda Mare, Mahala, Stroieşti, Costiceni
-►Raionul Storojinet: Budinet, Crasna, Igesti, Patrautii de Jos, Patrautii
de Sus, Storojinet Maidan, Ropcea Rosa-Cernauti, Horecea-Cernăuţi
Întregul reportaj poate fi vizualizat aici.
Sursă: Pro-TV - Emisiunea "România te iubesc"
0 comments:
Trimiteți un comentariu