Săptămâna Patimilor – Semnificaţia zilelor: Marţea Mare

Părintele Teofil Pârâian

În Marţea Săptămânii celei Mari am făcut pomenire, tot îndrumaţi de Sfânta noastră Biserică, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele înţelepte şi despre fecioarele neînţelepte. Este o pildă spusă de Domnul Hristos şi pe care Sfânta noastră Biserică ne-o pune în fata conştiinţei în Marţea cea Mare. Şi noi, parcurgând Săptămâna Sfintelor Pătimiri, am pomenit marţi pilda cu cele zece fecioare şi pe cele zece fecioare, luând aminte şi prin textele liturghice din ziua respectivă la cele cinci fecioare înţelepte, care au avut untdelemn în candelele lor şi care l-au întâmpinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu el în cămara nunţii şi s-au bucurat de ospăţul mirelui, în timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de întâlnirea cu Mirele pentru că au mers să-şi cumpere untdelemn pentru candelele lor.

Această pildă, Domnul Hristos ne-o pune în fată ca să ne gândim la faptul că trebuie să fim întotdeauna pregătiţi prin fapte bune pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, să fim alcătuiţi prin faptele nostre cele bune ca să putem lua parte la ospăţul cel veşnic. Domnul Hristos ne îndeamnă la priveghere, concluzia pildei fiind: privegheaţi şi vă rugaţi că nu ştiţi când vine Fiul Omului (Mt. 25, 13). Deci, Sfânta noastră Biserică ne învaţa în fiecare zi de marţi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ne-a învăţat şi în această săptămână în ziua de marţi, să fim cu luare aminte la noi înşine, la datoriile noastre, să aşteptăm pe mirele ceresc cu inimă iubitoare şi cu fapte bune, ca şi întru aceasta să se preamărească Tatăl nostru cel din ceruri. În această zi de marţi, ca şi în celelalte zile din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, până miercuri inclusiv, la slujba de dimineaţa, la utrenie, se spun următoatrele cuvinte:

"Iată mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care va afla-o priveghind; iară netrebnică e cea pe care o va găsi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii şi afară din Împărăţie să te încui, ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi".

Fragment dintr-un interviu difuzat în Vinerea Mare (10 aprilie 1998) pe Canalul Radio România Actualităţi

Sursă: Pr. Iulian Nistea

Mărturisire după un avort: Îmi doresc ca avortul să fi fost ilegal!

de Peter Baklinski, 

San Diego, California, 8 aprilie 2013

Tânăra femeie aflată în camera de cămin a prietenei sale avea crampe şi sângera - stând pe closet. Era începutul anului 2008, când tocmai urma să împlinească nouăsprezece ani. Asistenta clinicii îi dăduse o pilulă pe care să şi-o administreze oral şi câteva supozitoare. Ştia că în câteva ore totul se va termina, va scăpa de această inconvenienţă. Îşi va putea trăi  din nou viaţa.

Se convinsese că acesta era cel mai bun lucru pe care-l putea face.

Dar Hannah Smith (numele a fost schimbat) nu putea să treacă cu vederea ironia situaţiei: că exact în ziua în care trebuia să-şi sărbătorească propria zi de naştere avea grijă ca nouă viaţă dinăuntrul ei să nu aibă niciodată o zi de naştere pe care să şi-o sărbătorească. Cum a ajuns la asta? Hannah derula evenimentele cu ochii minţii.

Tânăra femeie tocmai îşi începuse primul an de studiu în cadrul unei universităţi din afara statului său. Părinţii ei, care îi plăteau studiile, aveau mari aşteptări de la ea. Hannah fusese crescută în spiritul religiei catolice, dar renunţase la acele valori religioase învechite şi restrictive pentru binefacerile şi plăcerile atrăgătoare oferite de lume.

În timpul vacanţei de Crăciun, pe care a petrecut-o acasă au început complicaţiile. Mama Hannei, pe post de peţitoare, i-a făcut cunoştinţă cu fiul unui prieten apropiat. Au mers mult prea departe într-un timp foarte scurt. Tânărul cuplu a ţinut-o numai în chefuri şi a sfârşit prin a întreţine relaţii sexuale de câteva ori. Hannah se credea invincibilă în perioada respectivă şi era convinsă că nu putea apărea nimic care să schimbe planul vieţii sale.

Apoi a descoperit că era gravidă.

Nu a îndrăznit să-i spună mamei ei, de care era sigură că o va face să păstreze copilul. Dacă s-ar fi întâmplat asta atunci felul ei de viaţă urma să ia sfârşit. Prietenul ei i-a spus clar că nu vroia să aibă nimic de-a face cu ea sau cu copilul lor. Îi dăduse Hannei 350 de dolari şi-i spusese să avorteze.

Abandonată, singură şi speriată, Hannah nu-şi putea imagina viaţa ca mamă singură. Prin urmare iat-o - în ziua în care împlinea nouăsprezece ani - stând pe closet şi avortandu-şi copilul.

Trăind ca să uite

Au trecut câţiva ani. Hannah era acum măritată şi însărcinată cu primul copil din acea căsătorie. Încercase să trăiască de parcă avortul nu se întâmplase niciodată. Planul ei era să uite de acel capitol din existenţa ei pentru tot restul vieţii ei. Păstrase secretul avortului ei chiar şi faţă de soţ.

Apoi, într-o zi, experienţa ei reprimată cu avortul a ieşit la iveală dintr-o dată, asemenea unei fantome din trecut, afectând-o în mod direct.

Hannah citea despre experienţa unui bărbat care fusese în moarte clinică şi în care acesta s-a văzut pe punctul de a fi aruncat în iad pentru faptul de a fi ales să se iubească şi să se slujească pe sine în locul celor care îi fuseseră trimişi în viaţa de Dumnezeu.

Viitoarea mama a avut brusc o cădere nervoasă şi a început să plângă incontrolabil înţelegând acum limpede că ea era responsabilă pentru moartea copilului ei şi că într-o zi va trebui să dea seama pentru alegerea ei.

Hannah citise în acea perioadă şi despre experienţa unei doctoriţe columbiene care a fost lovită de fulger şi, aflată în moarte clinică, a avut o revelaţie în legătură cu faptul că avortase un copil şi luase în mod neintenţionat vieţile multor altor copii prin folosirea contraceptivelor sale toxice.

Conform spuselor doctoriţei, avortul e ‚,cel mai rău dintre pacate" pentru că înseamnă "să-ţi omori proprii copii, să omori un copilaş". Doctoriţa spunea că în clipa în care o nouă viaţă este creată, e ca şi cum o sclipire minunată de lumină trimisă de Dumnezeu explodează în uterul noii mame.

Pentru prima oară Hannah a început să vadă concepţia primului ei copil drept o întâmplare frumoasă plină de lumină şi de duh. Şi-a dat seama că fusese prea egoistă şi prea interesată de propria persoană ca să lase o asemenea frumuseţe să-i intre în viaţă. Acum îşi vedea clar alegerea de a avorta ca fiind un act egoist şi laş. A realizat că luase viaţa unei persoane noi, frumoase, de neînlocuit pe care ar fi iubit-o şi care i-ar fi întors dragostea.

Găsirea păcii după avort

Hannah, care are acum 24 de ani, crede că durerea şi pierderea nu au ultimul cuvânt de spus în privinţa experienţei avortului. În ciuda faptului că plânge des din cauza pierderii şi suferinţei sale, ea crede în adâncul sufletului că bebeluşul ei avortat este cu Dumnezeu în rai şi speră că într-o zi va fi cu bebeluşul ei acolo, unde Dumnezeu‚ va şterge orice lacrimă din ochii lor, după cum spune Biblia. (Apocalipsa 21.4). 

Hannah, care şi-a trimis mărturia către LifeSiteNews, a spus într-un interviu că privind retrospectiv poate vedea ce a determinat-o să aleagă avortul: ''Niciunul din prietenii mei nu erau religioşi, nu aveau principiile morale cu care fusesem crescută iar eu am vrut să mă integrez printre prietenii mei, chiar dacă asta însemna să fac lucruri pe care fusesem învăţată să nu le fac. De asemenea cu atâta sexualizare în mass media era la modă să fii activ sexual, era cull, mai ales în mediul studenţesc.

M-am conformat presiunii societăţii şi am devenit o femeie egoistă şi independentă, aşa cum a vrut societatea", a spus ea.

Ca mama a doi copii, Hannah înţelege acum motivele pentru educaţia creştină care cere ca viaţa umană să fie respectată şi cinsită în totalitatea ei şi recomandă păstrarea fecioriei pentru căsnicie.

''Acum, că sunt un pic mai matură şi am o familie, înţeleg de ce părinţii şi religia mea m-au învăţat acele lucruri. Acum ştiu că e important să fiu o persoană mai bună şi să arăt asta ca să fiu un exemplu bun pentru copiii mei''.

Hannah a ajuns să-şi regrete profund ''alegerea''. Îşi doreşte ca oprirea vieţii copilului ei să nu fi fost niciodată o decizie legală pentru ea.

''Ştiu că nu aş fi făcut acea alegere dacă nu ar fi fost aşa de accesibilă pentru mine. M-aş fi confruntat cu urmarile'', a spus ea. ''Îmi doresc ca avortul să nu fie legal, iar eu să nu fi avut niciodată acea alegere, pentru că acum aş fi împreună cu copilul meu, iar viaţa mea nu ar fi atât de plină de durere şi regret''.

Hannah a subliniat faptul că dacă dreptul la viaţa garantat de Declaraţia de Independentă ar fi apreciat şi iubit de toţi americanii, atunci avortul nu ar fi tolerat. A ajuns să vadă ''alegere'' drept un eufemism urât pentru ''omor''.

''Avortul e cel mai mare rău al timpului nostru, iar noi l-am dat deoparte de parcă ar fi alegerea unei femei. Dacă aş putea sta la închisoare pentru omorul pe care l-am comis, aş face-o. Nu ar trebui să fie o alegere,'' a subliniat ea.

Un dar pentru bebeluşul tău

Hannah speră că mărturisirea ei să prevină alte femei să nu facă greşeala ei.

Vă rog, nu luaţi viaţa copilului vostru. Păstraţi-vă speranţă şi ţineţi-vă capul sus. Puteţi să vă atingeţi scopurile chiar şi având un copil, sau puteţi oricând să daţi copilul spre adopţie către un cuplu iubitor care are nevoie de un copil.

Nu-l lipsiţi pe acel copil de viaţă sa doar pentru că vouă vă e frică sau credeţi că viaţa voastră va lua sfârşit. Dacă păstraţi copilul, acel copil vă va aduce atâta bucurie şi dragoste cum nu vă puteţi imagina vreodată ca fiind posibile. Ştiu asta pentru că acum am doi copii iubitori care au dat sens vieţii mele.

Nu o faceţi pentru că o veţi regreta la un moment dat în viaţa voastră, mai ales când o să aveţi copii. Veţi şti ce aţi ratat. E foarte dureros şi greu să te ierţi după un avort. Trebuie să vă uitaţi la ce frumoasă e viaţa voastră, şi la faptul că dacă mama voastră ar fi ales să avorteze, nu aţi mai fi avut parte de ea.

Vă rog daţi-i copilului dumneavoastră acest dar. Vă rog alegeţi viaţa.

Traducere de Flavia-Maria Hemcinschi

Sursă: http://www.lifesitenews.com/

Săptămâna Patimilor – Semnificaţia zilelor: Lunea cea Mare

Părintele Teofil Pârâian

Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup şi la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toţi prin dorinţa lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorinţa lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a fost bun şi binevoitor cu fraţii săi care l-au vândut în Egipt. El este o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vândut de Iuda, unul dintre ucenicii săi, este o preînchipuire a Domnului Hristos, care a ţinut să împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc şi să ne fie nouă pildă de urmat. 

Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate câte s-au întâmplat cu el. A fost iubit de părinţii lui, a fost iubit de Patriarhul Iacob. Fraţii lui l-au vândut în Egipt. A ajuns în Egipt şi aşezarea sufletului său a fost probată într-o ispită peste care a trecut. A ajuns în închisoare învinuit fiind de păcate, el, care a ţinut să rămână fără de păcat, apoi ca tâlcuitor al viselor lui Faraon, mai-marele Egiptului, însă a fost găsit drept înţelept şi bun de a conduce Egiptul şi a salvat de la moarte prin înfometare pe concetăţenii săi şi pe conaţionalii săi, pe care după aceea i-a adus în Egipt. De aceea Sfânta noastră Biserică îl pomeneşte cu cinstire ca un preînchipuitor al Mântuitorului.

Tot în această zi de Luni binecuvântată, pomenim şi o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos, o minune spre înţelepţirea credincioşilor, pentru că negăsind smochine într-un smochin neroditor, l-a blestemat să se usuce şi s-a uscat, iar Sfânta noastră Biserică pomenind această întâmplare, are în vedere o explicaţie pentru cei credincioşi, atrăgându-le atenţia că suntem toţi chemaţi spre rodire şi că Domnul Hristos aşteaptă ceva de la noi, şi noi suntem datori să-i oferim Mântuitorului virtuţile noastre în loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este un fel de pildă pentru noi, ca să ştim că Domnul Hristos răsplăteşte nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci răsplăteşte şi pedepseşte şi îndărătniciile lor, şi neangajările lor spre bine. 

Se spune în Sinaxarul de la slujba de Luni, din Săptămâna Patimilor că Domnul Hristos nu şi-a arătat niciodată puterea pedepsitoare asupra oamenilor - să înţelegem în vremea propovăduirii Sale - dar şi-a arătat-o asupra unui smochin, ca să se înţeleagă din aceasta că El are şi putere pedepsitoare, iar credincioşii să se silească să fie, nu sub blestem, ci sub binecuvântarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese şi dintr-o alcătuire din Postul Sfintelor Paşti, în care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet şi ne îndemnăm pe noi înşine să nu dormităm, ci să ne trezim şi să lucrăm pentru slavă lui Dumnezeu şi pentru binele nostru vremelnic şi veşnic.

"Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte" (Luminânda).

Fragment dintr-un interviu difuzat în Vinerea Mare (10 aprilie 1998) pe Canalul Radio România Actualităţi

Sursă: Pr. Iulian Nistea

Aprilie: Luna de conştientizare a nevoii de recuperare după avort

de Kirsten Andersen

Aprilie este Luna de conştientizare a nevoii de recuperare după avort, potrivit Grupului Pro-viaţă Recuperare după Avort InterNaţional (”Abortion Recovery InterNational – ARIN”).

ARIN a început "Luna conştientizării nevoii de recuperare după avort" în anul 2005, în vederea încurajării femeilor şi a familiilor suferinde în urma unui avort pentru a căuta vindecarea.

În decursul lunii aprilie, ARIN îşi îndeamnă susţinătorii din toată lumea să înveţe mai multe despre cum să se apropie de prieteni sau cunoscuţi pentru a le da o mână de ajutor după un avort.

“Un avort, printr-un efect de undă, poate atinge inimile a 40-50 de persoane într-o viaţă”, spune Preşedintele ARIN, Stacy Massey. “Noi, ca societate, nu suntem întotdeauna pregătiţi să ajutăm. Personalul nostru, voluntarii şi afiliaţii sunt aici să-i asiste nu doar pe cei în suferinţă, ci să educe şi societatea şi Biserica”.

ARIN a creat un calendar de Conştientizare a nevoii de recuperare după avort, care oferă idei şi resurse pentru a promova vindecarea după avort.

În ultimii ani, guvernatorii republicani din toate statele Americii au promulgat rezoluţii acceptând Luna de conştientizare a nevoii de recuperare după avort, inclusiv guvernatorul Rick Perry din Texas, Terry Branstad din Iowa, Bobby Jindal din Louisiana şi fostul guvernator Tim Pawlenty din Minnesota.

În ciuda puternicului sprijin republican, Massey spune că grupul ei este apolitic şi nu este partizan, iar despre această Lună de conştientizare a nevoii de recuperare după avort afirmă că ”este de ajutor oamenilor”, scopul său final fiind oferirea de ”ajutor, vindecare şi speranţă”.

Traducător: Diana Lois

Sursa: http://www.lifesitenews.com

Săptămâna Patimilor – Semnificaţia zilelor: Duminica Floriilor

Părintele Teofil Pârâian

Răstimpul acesta până la Sfintele Paşti, până în Sâmbăta cea Mare inclusiv, se numeşte Săptămâna Patimilor sau poate că mai corect Săptămâna Pătimirilor Domnului Hristos, pentru că în acest răstimp se pomenesc evenimente legate de suferinţele Mântuitorului şi evenimente premergătoare acestor suferinţe, şi se face pomenire de lucruri care privesc mântuirea noastră, lucruri de o importantă deosebită. De aceea săptămâna aceasta se mai numeşte şi Săptămâna Mare, săptămâna în care ne gândim la lucruri mari şi minunate, de importantă pentru fiecare dintre noi.

Credincioşii în această săptămână sunt cu mai multă grijă în ceea ce priveşte rânduiala Postului, sunt cu mai multă luare aminte la slujbele dumnezeieşti care se fac în mod deosebit în această săptămână, slujbe mai lungi, slujbe mai adânci parcă decât în altă vreme, slujbe mai angajante pentru credincioşii care iau parte la ele, în dorinţa de a-şi aduce iubirea şi recunoştinţa lor fată de Mântuitorul care pentru noi şi pentru a noastră mântuire s-a răstignit în vremea lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi s-a îngropat, ca după aceea să urmeze Învierea cea de-a treia zi, propovăduită de Scripturi şi prăznuită de noi la Sfintele Paşti.

În primele zile ale Săptămânii Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos este rânduit ca în Sfânta Biserică să se spună în chip de mărturisire şi de rugăciune următorul text liturgic: "Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă miluieşte".

Duminica Floriilor este punct de început al privegherii pentru adâncirea în gândurile prăznuitoare ale evenimentelor care ţin de mântuirea noastră. De fapt, Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr, în care Biserica pomeneşte învierea lui Lazăr făcută de Domnul nostru Iisus Hristos şi care are legătură şi cu Duminica Stâlpărilor, în înţelesul că primirea triumfală ce I s-a făcut Domnului Hristos, care a intrat în Ierusalim ca Împărat smerit, împlinind o proorocire din Vechiul Testament, a fost determinată cumva şi de învierea Sfântului şi dreptului Lazăr, de minunea premergătoare primirii triumfale a Domnului în Ierusalim. De aceea Biserica şi zice, vorbim cu Domnul Hristos şi în sâmbăta premergătoare Duminicii Floriilor, şi în Duminica Floriilor, zice exprimând prin alcătuirea Bisericii următoarele cuvinte: "Învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai înviat, Hristoase Dumnezeule.”

Pentru aceasta şi noi că pruncii semnele biruinţei purtând, Ţie biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului". Aducem în actualitatea noastră un eveniment petrecut în vremea propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos şi participăm şi noi la el în vremea noastră. Îl avem în fată pe Mântuitorul care intră în Ierusalim, călare fiind pe mânzul asinei, cum spune proorocia. Şi noi îl întâmpinăm pe Domnul nostru Iisus Hristos cu crengi înverzite şi cu inima primitoare, ca Domnul Hristos să nu intre numai în Ierusalimul cel pământesc, ci mai ales în Ierusalimul sufletului nostru, Ierusalim însemnând cetatea păcii sfinte, pacea sfântă.

Aducem şi noi Mântuitorului laudă, aşa cum i-au adus pruncii din Ierusalim când au zis: "Osana celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului" (Mt. 21, 9), iar Domnul nostru Iisus Hristos s-a îndreptat spre Templul din Ierusalim unde a făcut minuni. Aşteptam ca şi în sufletul nostru să intre Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca într-un lăcaş al Său, ca într-un templu şi să vindece neputinţele noastre. De aceea zicem cu Biserica: "Învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai înviat Hristoase Dumnezeule". Şi din partea noastră spunem: "Pentru aceasta şi noi că pruncii" - se înţelege de odinioară - "semnele biruinţei purtând", - semnele Învierii, arătată în viaţa cea nouă din crengile pe care le avem în mână sau măcar în conştiinţa - "Ţie biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel Ce vii întru numele Domnului". Şi adăugăm: Vino şi în viaţa noastră, în conştiinţa noastră, vino şi ne ajută să-Ţi aducem tot mai multă mărire, să conştientizăm tot mai mult binefacerile Tale.

Fragment dintr-un interviu difuzat în Vinerea Mare (10 aprilie 1998) pe Canalul Radio România Actualităţi

Sursă: Pr. Iulian Nistea

Şcoala de Duminică - IPS Ierotheos Vlachos: "Oamenii au nevoie de un duş cu apa rugăciunii şi a dragostei"

IPS Ieroteos Vlachos

Este binecunoscut faptul că, în societatea contemporană, tinerii simt o acută lipsă a modelelor. Vă rugăm să ne vorbiţi despre modelele Înaltpreasfinţiei Voastre.

Îmi este foarte greu să vorbesc despre acest lucru, dar trebuie să vă spun că primele modele din viaţa mea sunt părinţii mei, care erau oameni simpli, dar Îl iubeau foarte mult pe Dumnezeu şi erau apropiaţi de Biserică. De la vârstă fragedă ne-au pus în legătură cu Biserica şi cu viaţa duhovnicească. Amândoi erau oameni cu credinţă şi oameni de rugăciune. S-au căsătorit în 1942 când Grecia era sub ocupaţie germană şi era foamete. Şi nu au spus: „Mai întâi să treacă situaţia asta grea şi după aceea ne vom căsători”. Nu, nu. S-au căsătorit atunci. Şi s-au căsătorit ca ascultare de părintele lor duhovnic. Duhovnicul i-a spus tatălui meu: „Să te căsătoreşti cu fata aceasta”. Şi mai târziu, tatăl meu mi-a scris o scrisoare în care îmi spunea: „M-am căsătorit din două motive. Mai întâi pentru că am făcut ascultare de părintele meu duhovnicesc şi în al doilea rând pentru că am vrut să  zămislesc copii ca să le slujesc”.

Îmi amintesc de el cum citea „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. Şi în fiecare zi citea Evanghelia şi interpretarea ei scrisă de Nichifor Teotokis. Iar mama mea se ruga foarte mult, era un om de rugăciune. Şi când tatăl meu a murit, mama era într-o altă cameră imobilizată la pat şi fraţii mei nu i-au spus imediat. Ulterior a trebuit să-i spunem: „Tata a murit”. Şi când m-a întrebat: „Unde l-aţi pus acum?”, i-am răspuns: „În camera alăturată în coşciug”. „Mă duc să văd cum este!”. Şi am condus-o încet, încet. S-a aşezat în scaun şi a început să-l mângâie pe frunte. I-a spus: „De ce ai plecat fără să mă saluţi? Cum ai făcut de ai uitat asta? Atâţia ani am petrecut împreună în dragoste şi în pace. Cum ai plecat fără să mă saluţi?”. Şi i-a spus: „Hai, du-te cu bine şi la revedere!”. Şi apoi s-a dus la patul ei să se odihnească.

V-am spus acest lucru ca să înţelegeţi cum și-au început viaţa de familie şi cum au încheiat-o cu dragoste şi cu credinţă. De mici ne-au crescut cu multă dragoste şi ne-au pus în legătură cu părinţi duhovniceşti.

În ce mă priveşte, după ce am devenit student şi apoi cleric, mergeam foarte des în Sfântul Munte. Nu mă interesau niciodată clădirile, muzeele şi nici bibliotecile. Căutam să găsesc monahi care trăiesc tradiţia ortodoxă, fie în mănăstire, fie în pustia Sfântului Munte. Şi am găsit foarte mulţi asemenea oameni sfinţi, adică organisme vii. Ştim că viaţa se transmite din generaţie în generaţie prin organisme vii. Un organism mort nu poate să nască. Nici o femeie moartă nu poate să zămislească în pântece. De asemenea şi organismele duhovniceşti vii pot să nască întru Hristos. Am petrecut o perioadă când mergeam în Sfântul Munte şi întrebam în continuu pe toţi cei care îi întâlneam despre rugăciunea minţii. M-am dus la Cuviosul Paisie şi m-a reţinut la el o noapte întreagă, am dormit acolo. Şi toată noaptea s-a plimbat pe afară şi s-a rugat.

Vă rugăm să daţi un sfat cu privire la un program de rugăciune pentru tineri, dar şi pentru laici în general.

Înainte de a mai spune ceva, trebuie să vă amintesc că eu nu sunt părintele vostru duhovnicesc. O să vă vorbesc ca un învăţător din afară, nu vă voi spune ce trebuie să faceţi dumneavoastră, ci ceea ce spun eu fiilor mei duhovniceşti.

Primul lucru pe care trebuie să-l facă este să urmeze toată viaţa bisericească, liturgică. Să aibă Biserica ca centru de referinţă pentru casa lor. Apoi trebuie să aibă un părinte duhovnicesc căruia să-i spună păcatele şi să-i împărtăşească gândurile. Pentru că înlăuntrul inimii noastre au intrat tot felul de gunoaie, de praf. Dumnezeu este iubire şi de oameni iubitor. Nu este nici poliţist, nici judecător. Apoi în fiecare dimineaţă şi seara trebuie să facă rugăciune. Se scoală de dimineaţă, se spală pe faţă. Nu trebuie să-i spună „Bună dimineaţa!” lui Dumnezeu? După cum spun „Bună ziua!” celor apropiaţi, nu trebuie să-i spună şi lui Dumnezeu „Bună ziua!”? Să spună cele rânduite: „Împărate ceresc” şi celelalte rugăciuni începătoare. Dacă va spune psalmii Utreniei, bine va face. Seara să spună Pavecerniţa sau bucăţi din Pavecerniţă. Şi nu după ce ne-am uitat toată ziua la televizor şi suntem obosiţi, să-I spunem lui Dumnezeu un „Noapte bună!” obosit. Nu este posibil să dăm tuturor celorlalţi sau să consumăm pentru toate celelalte lucruri lumeşti cele mai bune, cele mai treze ore ale noastre şi pentru Dumnezeu să fim obosiţi, moţăiţi şi grăbiţi.

Asociaţia Psihologilor din America a editat o carte în care vorbeşte despre metodele terapeutice ale diferitelor religii. Şi acolo unde se referă la Ortodoxie, foloseşte un fragment din cartea mea „Psihoterapia ortodoxă”: „ortodocşii au rugăciunea către Hristos. Şi această rugăciune are aceleaşi rezultate în depresie ca şi medicamentele.” Este un lucru extraordinar că asociaţia aceasta a psihologilor din America ajunge să spună că rugăciunea are aceleaşi rezultate ca şi medicamentele. Pentru că atunci când spunem rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, fug gândurile şi se eliberează mintea de sub influenţa gândurilor. Şi apoi se eliberează şi inima de patimi pentru că nu se mai hrăneşte din gândurile rele. În acelaşi timp, atunci când facem rugăciune, primim harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Acest lucru este foarte important. De asemenea atunci când spunem rugăciunea producem un gând bun.

Am cunoscut o tânără care era botezată, dar nu trăia potrivit după harul botezului. La un moment dat a fost atrasă de budism şi a plecat în India şi a devenit budistă. A intrat într-o mănăstire budistă şi a început să facă o „asceză” de auto-concentrare. Şi exersându-se în această auto-concentrare a coborât în adâncul inimii ei şi a văzut acolo o bisericuţă în care era lumină. Acest lucru a tulburat-o foarte mult. Şi a plecat din India şi a venit în Grecia unde a găsit un părinte aghiorit şi l-a întrebat ce este biserica aceea. Şi aghioritul i-a spus că „acea biserică este harul Sfântului Botez şi al Mirungerii. Şi Dumnezeu a îngăduit să o vezi ca să părăseşti budismul.” Şi aceasta a devenit apoi monahie şi a învăţat să se roage.

A trăit în Grecia un scriitor şi iconar, pe care cred că îl ştiţi – Fotis Kontoglou. El a scris un text foarte frumos: „O pictez pe soţia mea care stă şi împleteşte. Şi atunci mă podidesc lacrimile şi spun «Doamne, îţi mulţumesc pentru darurile pe care mi le-ai făcut, pentru soţia mea! Cât de smerită este şi cât te iubeşte. Suntem oameni săraci, dar avem dragoste unul faţă de altul». Ce bine ar fi să spunem: „Doamne îţi mulţumesc pentru acest frumos dar pe care mi l-ai făcut, pentru buna mea soţie sau pentru bunul meu soţ”. Pe când eram tânăr student, m-am întâmplat la Athena şi acolo a fost invitat părintele Dumitru Stăniloae să ţină o conferinţă. Şi a ţinut o conferinţă în care a spus că trebuie să vedem întreaga lume ca dar al lui Dumnezeu. Ceea ce a spus, mi-a făcut o deosebită impresie, a dezvoltat în mine această înţelegere teologică a darului lui Dumnezeu. 

Acelaşi lucru îl vedem la Sfântul Maxim Mărturisitorul care spune că întreaga lume este darul lui Dumnezeu. Şi eu extind acest lucru şi spun că bărbatul este un dar al lui Dumnezeu pentru femeie, după cum femeia este dar al lui Dumnezeu pentru bărbat. Părinţii trebuie să-i considere pe copii ca dar al lui Dumnezeu către ei. Copiii la rândul lor trebuie să-i vadă pe părinţi ca pe darurile lui Dumnezeu către ei. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple între părintele duhovnicesc şi fiii duhovniceşti. Dacă ne raportăm astfel la toate acestea, atunci viaţa întreagă devine un schimb de daruri între noi şi Dumnezeu. Atunci când doi oameni se întâlnesc, unul îi dă un dar celuilalt, şi celălalt îi dă la rându-i un dar, fac schimb de daruri. Atunci când trăim în felul acesta viaţa noastră duhovnicească, viaţa noastră cotidiană, atunci punem în lucrare preoţia împărătească şi atunci nu mai există patimă între noi.

Cum trebuie să procedeze preoţii pentru a-i apropia pe tineri de Biserică?

Îmi este greu să răspund la această întrebare pentru că şi eu sunt episcop şi nu am reuşit să aduc în Biserică foarte mulţi tineri. Şi ce sfaturi să vă dau, dacă eu n-am făcut acest lucru în viaţa mea. Eu vin de la o mitropolie mică, din Nafpaktos, şi, după cum ştiţi, secularizarea a pătruns adânc în viaţa societăţii. Sediul Mitropoliei este într-un port mic foarte frumos şi de jur împrejur sunt toate cafenelele şi barurile oraşului. De la opt, nouă seara până dimineaţa la patru, cinci, beau, mănâncă, se distrează, cântă, consumă droguri. Mă scol dimineaţa pe la ora şase şi trec pe lângă o mulţime de tineri beţi şi merg în biserică şi nu văd pe nimeni, văd doi, trei tineri. Voi staţi foarte bine în privinţa asta. Sper să nu deveniţi ca noi în 30 de ani.

De multe ori mă întreb ce trebuie să fac. Mă duc la şcoli şi, cu permisiunea profesorilor, le vorbesc copiilor. Îmi pun întrebări în mod foarte deschis, tinere de 15 ani mă întreabă despre avort, alţii despre sinucidere. Sunt foarte mâhnit de cele ce aud. Pentru că Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că plăcerea duce la durere; orice plăcere produce durere. Şi atunci când cineva încearcă să evite durerea printr-o altă plăcere va ajunge la o durere mult mai mare. Ce să fac? Să mă duc în miezul nopţii la ei şi să le spun: „Copii, pocăiţi-vă!”? Nu pot să fac acest lucru. Nu este uşor. Ce altceva să fac? Odată a venit un om beat, a bătut la uşa mitropoliei şi striga: „Părinte! Părinte!”. Nu era beţiv, ci mânca acolo şi la un moment dat am văzut cum a intrat diavolul în el şi a început să strige la mine: „Părinte! Părinte!”. 

Odată a sunat telefonul la mitropolie la ora 4 dimineaţa, m-am speriat, l-am ridicat. Era o tânără care a făcut o greşeală şi, în loc să-l sune pe prietenul ei, m-a sunat pe mine. Am înţeles că era lângă mare. I-am zis: „Alo” şi ea a zis: „Iorgo, dormi?”. Şi eu i-am zis: „Nu ţi-e ruşine fată tânără? Suni la ora asta, nu eşti acasă?” şi ea s-a enervat şi a zis: „Tu eşti de la şcoala catehetică? Şi dormi la ora asta acasă la tine?”. I-am închis telefonul. Ce pot face? Ies pe balcon la ora 11, 12 noaptea şi îi văd pe copiii aceştia şi îi binecuvântez, fără ca ei să mă vadă. Şi spun: „Doamne, te rog, luminează-i pe copiii aceştia să nu păţească ceva rău în noaptea aceasta şi luminează-i să înţeleagă care este dragostea adevărată şi care este viaţa adevărată.” Şi atunci când întâlnesc nişte tineri, încerc să le vorbesc pe limba lor. Nu le vorbesc așa cum v-am vorbit astăzi. Încerc să cobor foarte mult nivelul şi să le vorbesc pe limba lor ca să înţeleagă. Încerc să-i înţeleg şi să le arăt puţină dragoste - nimic mai mult. Şi cel mai mult încerc să mă rog pentru tinerii, pentru copiii aceştia şi pentru oameni.

Odată m-am întâlnit cu o tânără într-un grup într-o casă şi mi-a pus câteva întrebări. Şi mi-a spus: „Ce este spovedania aceasta? Aceasta este pentru băbuţe!”. „Aşa este! Este pentru băbuţe, ele se duc să se spovedească. Dar tu nu simţi câteodată nevoia să-ţi deschizi inima şi să spui cuiva durerea ta? Tu nu ai suferit niciodată înlăuntru tău, n-ai avut dureri lăuntrice? De ce păstrezi toate aceste în lăuntrul tău. Ele sunt şerpi, îţi otrăvesc inima.” Şi atunci s-a ridicat şi mi-a spus: „Eu niciodată nu o să mă spovedesc la tine!”. Şi eu i-am spus: „Cine ţi-a spus că vreau să te spovedesc? De ce să sufăr şi să te spovedesc pe tine? Nu te vreau!” Atunci s-a enervat şi a început să spună tot felul de întâmplări din viaţa ei. Şi eu nu-i spuneam nimic.

Ea a început singură să-mi spună despre avorturile pe care le-a făcut, despre prietenii pe care i-a avut. Şi eu, la fiecare lucru pe care îl spunea, încercam să găsesc o deschidere, o fereastră prin care să intru înăuntru. Arta duhovnicului este, prin luminarea lui Dumnezeu, să găsească nişte mici găuri, nişte deschideri pe care le face celălalt în cuvântul său, în spovedanie. Atunci când cineva vorbeşte, primul cuvânt pe care îl spune, este foarte important, foarte serios. Spre exemplu poate să spună: „Părinte, eu am făcut foarte multe rele în viaţa mea”. Apoi continuă să spună alte lucruri, însă eu reţin aceste lucruri – „foarte multe rele”.

La un moment dat observ că, în timp ce vorbeşte, lăcrimează. Acest lucru poate să fie foarte simplu pentru mine, dar pentru persoana care se spovedeşte este foarte important. Încerc să păstrez acea deschizătură şi să folosesc un cuvânt al unui părinte şi să pătrund prin acea deschizătură. Apoi observ altceva şi pătrund mai departe aşa cum chirurgul avansează încet, încet în corp, face mai întâi o anestezie şi deschide încet, încet şi ajunge. Aşa femeia aceea a început să spună, să spună, iar eu mai găseam o fereastră şi îi spuneam ceva ce a spus, ştiu eu, un cântăreţ anume. Şi după vreo trei ore, ea care a spus că „Nu mă voi spovedi niciodată la tine!”, a spus „Aaaa! Adică eu m-am spovedit?”. „Da. Probabil.” Şi a întrebat: „Vrei să citeşti rugăciunea?” Şi i-am citit şi rugăciunea.

Alt exemplu – a venit o tânără şi mi-a spus că vrea să vorbim. Şi a început să spună, să spună. Ştiţi câte mi-a spus? Nouă ore neîntrerupt! Şi atunci eu eram preot tânăr şi n-aveam altă treabă şi am stat cu ea nouă ore. Şi după ce am stat cu ea nouă ore, mi-a zis: „Acum am terminat. Ce să fac?” Şi eu i-am vorbit un singur minut. I-am spus: „De acum înainte o să mergi în fiecare duminică la biserică şi în fiecare dimineaţă o să faci rugăciune. Şi să mergi să asculţi predicile, cuvintele duhovniceşti.” Şi cea care mi-a vorbit nouă ore, fără ca eu să-i spun nimic, a plecat de acolo şi a spus tuturor: „Cel mai bun duhovnic! Cel mai bun duhovnic!”. Dar nu i-am spus nimic.

Singurul lucru pe care l-am făcut, a fost să am mare răbdare să o ascult. Ştiţi, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni pe care să-i asculte. Nu să găsească predicatori, ci să găsească oameni care să le asculte durerea. Şi părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma de a asculta, nu de a vorbi. Vorbim în biserică şi aici, dar la spovedanie ascultăm şi ne rugăm în acelaşi timp. Adică îi facem duş şi aruncăm peste el apa rugăciunii şi a dragostei. Citeşte întreg interviul pe site-ul Pemptousia...

Duminica Floriilor

APOSTOLUL

FILIPENI 4, 4-9;

Fraţilor, bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă! Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos Iisus. Mai departe, fraţilor, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestea să vă fie gândul. Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.

EVANGHELIA

IOAN 12, 1-18;

Înainte de Paşti cu şase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi. Acolo I-au făcut cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Decu unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari şi să se fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga la el, lua din ce se punea în ea. Iisus însă a zis: lăsaţi-o, căci pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea. Şi din iudei, mulţime multă a aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă şi pe Lazăr pe care-l înviase din morţi. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoţilor, ca şi pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulţimea de popor care venise la proznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana, bine este cuvântat Cel ce vine în numele Domnului, împăratul lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: nu te teme, fiica Sionului; iată împăratul tău vine la tine, şezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înţeles ucenicii Săi la început; ci după ce s-a preamărit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul şi că ei I le-au împlinit. Deci mulţimea care fusese cu El mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea a ieşit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut această minune.

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

De ce pe Lazăr? Ca să nu mai fie martorul viu al lucrărilor minunate ale lui Hristos. Atunci, de ce nu au pus ei la cale să ucidă pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii asupra cărora Îşi arătase Domnul puterea Lui Dumnezeiască – toţi orbii care au văzut, surzii care au auzit, muţii care au vorbit, posedaţii de diavol care s-au însănătoşit, morţii care au fost aduşi iarăşi la viaţă, leproşii care s-au curăţit şi paraliticii, ologii şi smintiţii care au fost vindecaţi … şi toţi cei care au fost însănătoşiţi în chip minunat?

Mărturisitorii puterii făcătoare de minuni a lui Hristos erau de găsit în oraşele şi satele de pe toată întinderea Israelului. De ce nu se sfătuiau arhiereii să-i ucidă pe toţi şi nu numai pe Lazăr? Nu pentru că acestor oameni răi le era frică să verse sânge şi să-i pornească pe oameni împotriva lor, ci pentru că le-ar fi fost cu neputinţă să împlinească aceasta şi ar fi fost primejdios pentru ei.

Dar ei voiau să-l ucidă pe Lazăr, mai ales pentru că învierea lui a adus mai multă nelinişte printre iudei, decât oricare alte minuni ale Mântuitorului; şi pentru că mulţi oameni, mergând să-l vadă pe Lazăr, văzându-l, au început să creadă în Domnul Iisus; şi poate pentru că erau foarte aproape şi ei se temeau că toţi oamenii care erau adunaţi în Ierusalim pentru Sărbătoare vor merge în Betania să-l vadă pe cel care fusese înviat din morţi şi vor ajunge să creadă în Hristos.

Şi astfel, în vreme ce oamenii îşi căutau mântuirea, căpeteniile lor duhovniceşti se sileau să-i îngrădească şi să-i împiedice pe calea mântuirii. Dar toate ostenelile acestor cârmuitori răi de oameni care voiau să pună capăt lucrărilor lui Dumnezeu au fost deşarte. Cu cât s-au împotrivit aceştia mai mult lucrărilor lui Dumnezeu, cu atât mai desluşit se vedeau aceste lucrări.

Acest lucru s-a făcut mai lămurit mai târziu în istoria Bisericii lui Hristos, chiar până în zilele noastre: o întreaga armată a împotrivitorilor Biserici lui Hristos au lovit-o dinafară şi dinăuntru, dar toate aceste loviri nu numai că nu au izbândit, ci, dimpotrivă, au dus la răspândirea şi statornicirea ei în lume. Mâinile neputincioase ale omului nu ar fi putut să aibă izbânda împotriva Atotputernicului Ziditor şi a lucrărilor Sale. Se face numai Voia Lui cu toate puterile împotrivitoare, fie din iad ori de pe pământ. Citeşte mai mult...

*

Sfântul Ioan Gură de Aur:

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.

Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-l deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-l vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela? 

Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca. Citeşte mai mult...

*

Sf. Grigorie Palama:

Din această pricină este foarte greu ca un cârmuitor să fie mântuit şi ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Căci spune Domnul: "Cum puteţi voi să credeţi când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?" (Ioan 5, 44). Dar să nu se înfricoşeze cineva dacă este avut, sau slăvit, sau cârmuitor. Pentru că şi acesta poate, dacă vrea, să caute slava cea de la Dumnezeu şi să se înfrâneze pe sine, astfel încât să oprească aplecarea sa spre rele şi să săvârşească fapte însemnate, lepădând relele cele mari, nu numai din sine, ci şi din mulţi alţii care nu vor. Căci poate nu numai să împlinească dreptatea şi să fie înţelept, dar poate împiedica în multe chipuri pe cei ce vor să săvârşească nedreptăţi şi să fie neînfrânaţi. Şi el poate nu numai să se înfăţişeze pe sine că ascultă de Evanghelia lui Hristos şi de cei ce o vestesc pe ea; dar el poate, de asemenea, să supună Bisericii lui Hristos şi căpeteniilor ei pe cei ce nu vor să asculte de ea. Şi aceasta nu numai prin puterea şi slobozenia pe care a căpătat-o de la Dumnezeu, dar poate să devină pildă pentru cei supuşi lui şi mai prejos de el în toate faptele bune. Căci devin asemănători căpeteniei lor cei supuşi şi conduşi de aceasta.

Aşadar este nevoie de osteneală şi de silinţă şi de luare aminte din partea tuturor, dar nu de la toţi deopotrivă. Căci pentru aceia ce se afla în slăvire şi în bogăţie şi în cârmuire, şi pentru aceia ce se străduiesc cu cuvintele şi cu dobândirea înţelepciunii celei după măsura lor - dacă vor să se mântuiască - este nevoie de mai multă osteneală şi silinţă, întrucât ei, prin starea lor, sunt de obicei oarecum mai greu de convins şi mai puţin ascultători. Citeşte mai mult...

*

IPS Bartolomeu Anania:

Se pune întrebarea: Dacă Hristos ştia că merge la Patimi şi la moarte, de ce avea nevoie de această intrare triumfală şi ce nevoie avea ca El să fie aclamat de mulţime?

Trebuia să se ştie că El era Dumnezeu şi luase chip pământesc, chip de rob, iar oamenii trebuiau să ştie că El va suferi ca un rege, ca un împărat, ca un Dumnezeu, nu ca un înfrânt, ci ca un biruitor al chinurilor Sale proprii. Acesta este uriaşul mesaj al lui Dumnezeu care suferă pentru noi, oamenii, de bună voie şi nesilit de nimeni. Este mai presus de orice faptul că Hristos venind pe pământ a acceptat toată viaţa Lui, arestarea, torturile şi moartea pe Cruce. Jertfa aceasta urma să răscumpere păcatul lui Adam şi al întregii omeniri. Ascultă mai mult...

*

Arhim. Melchisedec Velnic:

Dacă n-ai păşit încă pe calea cea bună, iată că ţi se mai oferă un model al femeii păcătoase, care fiind plină de păcate şi fărădelegi, se apropie de Hristos şi spală cu lacrimile ei picioarele, Domnul o iartă şi deşi cei care erau în jur murmurau şi spuneau: „Dacă ar şti cine este această femeie nu ar fi primit-o!” Hristos le dă o lecţie spunând: „Simone, am intrat în casa ta. Apă pentru picioare nu mi-ai dat, dar această femeie a spălat picioarele Mele cu lacrimile ei. Cu mir nu m-ai uns, dar ea cu tot ce a adunat a cumpărat acest mir şi iată că a făcut aceasta şi nu a făcut-o oricum, ci a făcut-o spre îngroparea Mea”. Deci ni se pune în faţa ochilor un exemplu pentru cei împietriţi la suflet. Hristos nu condamnă pe nimeni, nu vrea să ne scoată afară, ci pe fiecare îl îngăduie, îl păsuie, îl aşteaptă cu mâna streaşină şi cu braţele deschise. Aceasta este bunătatea şi milostivirea Lui cea mare. Ascultă mai mult...