(✝) Tăierea împrejur cea după trup a Domnului - Pr. Ilie Cleopa

Evanghelia

Luca 2, 20-21; 40-52

În vremea aceea păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte le auziseră şi văzuseră, după cum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile şi trebuia să-L taie împrejur pe Prunc, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, înainte de a se zămisli în pântece.

Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era cu El. Şi părinţii Săi se duceau în fiecare an la Ierusalim, de Praznicul Paştilor. Iar când a fost Iisus de 12 ani, ducându-se ei la Ierusalim, după obiceiul Praznicului, şi sfârşindu-se zilele şi pornind ei înapoi, copilul Iisus a rămas în Ierusalim. Iosif şi mama Lui n-au ştiut şi socotind că Dânsul este înmpreună cu alţi tovarăşi de călătorie, au mers cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi; însă nu L-au găsit. Atunci s-au întors la Ierusalim şi L-au căutat. După trei zile L-au găsit în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Şi toţi care-L auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Sale. Când L-au văzut părinţii Săi, au rămas uimiţi, iar mama Sa a zis către Dânsul: Fiule, de ce ne-ai făcut aşa? Iată, tatăl Tău şi eu, îngrijoraţi, Te căutăm. Dânsul însă a zis către ei: de ce era să Mă căutaţi? Nu ştiaţi, oare, că în cele ce sunt ale Tatălui Meu Mi se cădea să fiu? Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor. Apoi a plecat împreună cu ei şi a venit în Nazaret, şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste lucruri şi cuvinte. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Pr. Ilie Cleopa - Predică la Tăierea împrejur a Domnului

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Astăzi, Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, Bi­se­rica Răsăritului, prăznuieşte Tăierea împrejur cea după trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca şi pe Marele Vasile, adică pe Sfântul Vasile cel Mare. În predica ce urmează vom vorbi puţin despre acest prealuminat praznic al Tăierii-împrejur.

Mai întâi, să ştiţi că, înainte cu 2406 ani de venirea Domnului nostru Iisus Hristos, a trăit un patriarh preafe­ricit, ales de Dumnezeu, Avraam, din a cărui seminţie, du­pă credinţă, ne tragem toate popoarele pământului. Nu nu­mai poporul evreiesc, ci toate popoarele, după cre­din­ţă. Căci zice Sfânta Scriptură: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i-a socotit lui întru dreptate” (Facerea 15, 6). Deci toţi care cred în Dumnezeu se numesc „fiii lui Avraam” după cre­dinţă, nu după trup, cum este poporul evreu.

Dumnezeu a dat poruncă acestui patriarh ca toţi copiii care se vor naşte de parte bărbătească să fie tăiaţi împrejur la marginea trupului lor, ca semn de legătură veş­nică între seminţia lui şi Dumnezeu, Ziditorul său. Iar marele apostol Pavel zice: „Toate cele mai înainte de Lege şi cele din Legea veche au fost umbra celor viitoare”. Avra­am trăieşte înainte de Legea veche cu 430 de ani. Câte s-au întâmplat pe vremea patriarhilor şi a proorocilor în tot cursul Legii vechi, toate au fost umbră şi închipuire a ce­lor ce erau să fie la plinirea vremii, toate aveau să se de­să­vârşească adică în Legea darului, prin venirea în lume a lui Dumnezeu Cuvântul.

Aşadar, după cum toate au închipuit pe cele desăvârşite din Legea darului, aşa şi tăierea-împrejur, ca­re era un legământ între Dumnezeu şi Avraam, a în­chi­pu­it botezul din Legea darului, sau uşa tainelor creşti­neşti, cum mai este numit. De aceea botezul se face la opt zile de la naşterea pruncului, aşa cum în Legea veche pruncii se tăiau împrejur de către preoţi în templu, la locul tăierii-împrejur, la opt zile de la naştere, când li se punea şi numele.

Această tăiere-împrejur nu era un lucru de ajuns spre mântuire, ci o închipuire şi o umbră a Evangheliei. Aţi auzit în Apostolul de astăzi că s-a zis: „că ne-am tăiat împrejur cu tăiere nefăcută de mână”, cu tăierea poftelor trupului, care sunt căile păcatului. Câţi în Hristos ne-am botezat, în moartea Lui ne-am îngropat prin botez şi am primit această tăiere-împrejur duhovnicească, nefăcută de mână, care se lucrează numai de Duhul Sfânt, fără mâ­nă omenească. Dar oare pentru care pricini Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a primit tăierea-împrejur cea trupească a Legii vechi.

Dumnezeieştii Părinţi spun că pentru şapte pricini Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a primit tăierea-împrejur a trupului Său. Au fost şapte pricini binecuvântate pentru a se întări Legea darului, ca În­suşi Dumnezeu, Cel Ce nu avea păcate, să primească cele ale Legii.

Întâia pricină a fost ca să arate la toată lumea că El a venit cu trup în lume, că în adevăr a avut trup ome­nesc, nu cum au inventat unii eretici că s-a născut cu un trup de nălucă. Că dacă era cu trup nălucit, cum era să se taie împrejur trupul, să curgă sânge din el? Deci s-a tăiat împrejur mai întâi ca să se arate că a venit în trup. „Şi Cuvântul Trup S-a făcut – cum spune Dumne­ze­ies­cul Evan­ghelist – şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14).

A doua pricină pentru care Hristos Mântuitorul lu­mii S-a tăiat împrejur a fost ca să plinească Legea dată de Dumnezeu lui Avraam; ca să nu pară că a venit să strice Legea. Mântuitorul a împlinit Legea, primind până şi tăierea-împrejur. Dar fariseii şi cărturarii zavistnici, in­vi­di­oşi şi răi, spuneau că a venit să strice Legea. Dar Hristos le-a arătat: „Să nu socotiţi că am venit să stric Le­gea sau Proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). N-a venit să o strice, ci să o desăvârşească, să o facă cu totul desăvârşită şi preasfântă. Deci, a doua pri­cină pentru care Hristos a primit tăierea-împrejur a fost ca să păzească Legea dată lui Avraam de Dumnezeu, Părintele Său, sau mai bine zis de Însuşi El, că El este Una cu Tatăl.

A treia pricină pentru care Hristos a primit tăierea-îm­pre­jur a fost ca să ne slobozească pe noi din robia Legii şi de tăierea-împrejur cea după trup. A venit Însuşi Cel fără de păcate şi a primit tăierea-împrejur, ca pe noi, fiii Săi după dar, să ne slobozească de această dureroasă şi prea gro­so­lană tăiere-împrejur care se făcea cu mână de om, să ne aducă altă tăiere-împrejur, mult mai desăvârşită, mai adâncă, mai sfântă şi mai curată decât cea din Legea veche.

A patra pricină pentru care Hristos Mântuitorul lu­mii S-a lăsat tăiat împrejur a fost ca să ne înveţe pe noi a as­culta. A venit să asculte pe Părintele Său până la moarte – şi moarte pe Cruce. Deci, aşa cum a ascultat până la patimă de Părintele Său, aşa şi acum, la naştere, a ascultat să primească tăierea-împrejur cea a trupului Său Sfânt şi Preacurat şi Nevinovat, ca să arate că e ascultător Pă­rin­te­lui Său, împlinind porunca cea veche dată lui Avraam de El.

A cincea pricină pentru care S-a lăsat tăiat împrejur a fost ca să meargă înainte ca un conducător sau înaintemer­gător în toată fapta cea bună şi să înveţe pe fiii Săi du­pă dar şi pe tot neamul creştinesc şi să le arate că din fra­geda Sa copilărie, din fapte, El este gata să sufere toa­te şi să împlinească toate poruncile Legii, nu să le strice; să primească cele ale Legii, cum i-a spus lui Ioan la Ior­dan: „Lasă acum, că se cade nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Care? Nu cea din Legea darului, ci pe cea din Legea umbrei, toate ale Legii vechi.

A şasea pricină pentru care Mântuitorul nostru S-a lăsat tăiat împrejur a fost ca să ne arate mila, îndurarea, dra­gostea cea nemărginită şi bunătatea Sa. Fiind un prunc nevinovat, preasfânt şi preacurat, de la cea mai mică vârstă, că era numai de opt zile, a început să-Şi verse sân­gele pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Ce ne­voie a avut El de tăierea-împrejur, dacă era Fiul şi Cu­vân­tul lui Dumnezeu după fiinţă, nu după dar şi după cauză, ci după voie şi după putere? Dar a vrut să arate dragostea Sa cea nemărginită. El pare a zice: „Îndată ce M-am îmbrăcat cu trup şi am primit să fiu născut din Fecioara şi Pururea Preacu­rata Maria, vreau să vă arăt dragostea cea ne­măr­ginită. De aceea nu numai că am pogorât cerul şi M-am pogorât Eu Însumi şi am venit prin pântecele unei Fe­cioare, ci şi de aici înainte voiesc să vă arăt cu câtă dra­goste am să vă mântuiesc. Căci vreau să-Mi vărs sângele preascump şi preacurat, pe care l-am luat din sângele Fecioarei celei preasfinte, pentru voi şi pentru mântuirea voastră, ca să vă povăţuiesc şi pe voi către dragostea Mea. Căci mai înainte de a Mă iubi voi pe Mine, vreau să vă arăt câtă dragoste am Eu faţă de voi, că încă din prun­cie vreau să-Mi vărs sângele şi să primesc cele ale Legii pentru voi”.

A şaptea pricină pentru care Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a lăsat tăiat împrejur a fost pecetluirea tăierii-împrejur. A pecetluit-o pe ea Preabunul nostru Mântuitor şi a arătat încetarea tăierii-împrejur celei după trup, a Legii vechi adică. Aceea, după cum v-am spus mai sus, a ţinut 2406 ani, adică de la Avraam până la Hristos. Dumnezeu a cir­cumscris-o acum prin cuvântul Său şi a pecetluit-o cu altă tăiere-împrejur. Căci de acum înainte nu va mai fi tăiere-împrejur făcută de mână, ci altă tăiere-împrejur, mai înaltă, mai duhovnicească, cum i-a spus lui Ieremia des­pre sărbătoarea sâmbetei: „Voi face alt popor nou şi alt nu­me nou voi da şi altă sărbătoare vor ţine” (Coloseni 2, 16). A pus duminica în locul sâmbetei şi alt nume, Noul Israel, în locul celui vechi – căci aşa se numesc creştinii.

Deci pricina a şaptea a fost pecetluirea pentru veş­ni­cie şi oprirea de a nu se mai tăia cineva împrejur după Hristos, dintre cei ce cred în El. Căci trebuie să se nască o altă tăiere-împrejur, prin credinţă, cum o numeşte Dum­ne­zeiescul Părinte Maxim: tăierea-împrejur cea în duh, a ini­mii („Filocalia”, vol. II, p. 136). De aceea marele Apostol Pavel spune: „În Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu poate ce­va, nici netăierea împrejur”, ci „făptura cea nouă”. Care făp­tură nouă? Când ne-am făcut noi şi făptură no­uă? În Sfânta Taină a Botezului. El este tăierea-împrejur du­hov­ni­cească, nevăzută, nefă­cu­tă de mână, prin care ne-am făcut şi făptură nouă, prin Hristos Iisus. Deci botezul este tăierea-împrejur a tot creşti­nul, tăierea-împrejur nu tru­pească, ci duhovni­ceas­că, preasfântă şi mântuitoare, plină de toată curăţenia şi sfinţenia lui Dumnezeu.

Dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, ma­re­le filosof duhovnicesc şi coroana teologiei greceşti din se­colul al VII-lea, cel mai mare teolog al vremii ace­leia, arătându-ne tăierea-împrejur cea duhovnicească a creş­ti­ni­lor, zice: „Tăierea-împrejur cea duhovnicească este tăie­rea-împrejur a simţirilor pătimaşe ale sufletului ra­ţio­nal că­tre toate cele ce se nasc şi pier” (tot acolo, la cap. 41).

Toate câte le vedem în jurul nostru şi se află în timp şi spaţiu, toate sunt supuse timpului şi prefacerii, toa­te se nasc şi iarăşi pier. Numai Dumnezeu rămâne veş­nic neschimbat. El este, cum au zis Dumnezeieştii Pă­rinţi, Unitate în Treime şi Treime în Unitate, fiinţă din Si­neşi, existând din Sineşi, pururea nemişcată, care pe toa­te le mişcă. El este motorul cel duhovnicesc al Univer­su­lui, Care mişcă toate zidirile Sale şi prin prefacere le schim­bă şi le înnoieşte. Deci, tăierea-împrejur cea duhov­ni­cească şi adevărată este tăierea şi lepădarea simţirii pă­timaşe, adică a simţirii sufletului către toate care se nasc şi pier. Care-s acelea? Mâncarea, băutura, slava deşartă, mânia, bogăţia şi câte ca acestea. Toate se nasc şi pier. Sufletul trebuie să le taie de la el pe acestea. Această tăiere-împrejur duhovnicească, a minţii şi a inimii omului, taie de la ele păcatele, ori de ce natură ar fi ele, fie din partea raţională, fie din partea cea poftitoare, sau din partea mânioasă a sufletului său, pe cele dinlăuntru sau din afară, sau de la zidire, sau de la trup, sau în orice fel, le taie şi n-are nici o aplecare către ele.

Aceasta-i adevărata tăiere-împrejur a inimii în duh, cum am zis mai sus. Dar în Scriptură se vorbeşte de o în­doită tăiere-împrejur. Când s-a întâmplat a doua? Când Isus al lui Navi a intrat în pământul făgăduinţei, i-a spus Dumnezeu să facă tăierea-împrejur, căci cât au umblat evreii patruzeci şi doi de ani prin pustia Arabiei, au murit toţi cei ce au cârtit împotriva lui Moise că i-a scos din Egipt şi toţi cei buni de război, iar poporul născut pe cale, în pustiu, după ieşirea din Egipt, nu erau tăiaţi îm­pre­jur, că n-au mai avut ei când să se taie împrejur, să îm­pli­nească ale Legii. Aşa arată Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi.

Pentru aceasta Isus al lui Navi a primit poruncă de la Dumnezeu, după ce au trecut Iordanul, înainte de a lua şi dărâma ei Ierihonul. I-a spus Dumnezeu: „Fă cuţite tăioase de cremene şi taie împrejur pe fiii lui Israel a do­ua oară” (Iosua 5, 28). Şi aceasta s-a chemat tăierea tăierii-împrejur în pă­mân­tul făgăduinţei. Dar în Legea darului, ştiţi care era tă­ie­rea-împrejur, adică a doua tăiere-împrejur, du­hov­ni­cească? Este desăvârşirea, este cea de a doua treaptă a urcu­şu­lui duhovnicesc; este aceea care se numeşte de către Dum­ne­ze­ies­cul Maxim „seceriş al secerişului sufletului raţional”, sau „sâmbăta sâmbetelor”, în teologia lui cea despre sâm­bete.

Care e deci tăierea-împrejur în duh, în Legea darului? Dacă tăierea-împrejur este lepă­da­rea simţirii pătimaşe a sufletului nostru către cele ce se nasc şi pier, apoi tăierea tăierii-împrejur este mult mai înaltă. Auzi ce spune Sfântul Maxim: „Este desăvârşita lepădare şi tăiere a voilor trupului şi ale pornirilor celor sufleteşti ale sufletului, chiar a celor fireşti, către cele ca­re se nasc şi pier”. Va să zică, aici nu leapădă numai pă­ca­tul prin lucrare, ci şi prin gând. Nici măcar să nu gân­dim cele pătimaşe! Tăierea-împrejur este desăvâr­şita lepădare a tuturor voilor celor pătimaşe şi mişcărilor pătimaşe ale sufletului şi a mişcărilor fireşti ale lui. Su­fletul şi trupul, cu mişcările lor fireşti de a mânca, de a bea, de a se odihni şi multe mişcări de acestea, cum e aceea de a se mâhni şi a se bucura. Prin tăierea-împrejur, care e cea mai înaltă şi duhovnicească tăiere-împrejur, omul se opreşte nu numai cu lucrul de la a­ceste mişcări fireşti ale trupului de a păcătui, ci şi cu gân­dul. Ea e depărtarea şi tăierea desăvârşită chiar şi cu gândul a simţirilor şi mişcărilor fireşti ale sufletului către cele ce se nasc şi pier, adică către toată zidirea simţită şi văzută, ca omul să iubească numai şi numai pe Dumnezeu, retrăgându-şi mintea din simţire şi lipind-o nu­mai de Dumnezeu, prin contemplarea naturală în duh („Filocalia”, vol. II, p. 138). Şi aceasta este treapta a doua a urcu­şu­lui duhovnicesc, după toţi Dumnezeieştii Părinţi. Iar a tre­ia treaptă este îndumnezeirea după dar şi teologia mis­tică (cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu).

Fraţii noştri, vorbim de lucruri aşa de mari. Să ne aju­te Mântuitorul să tăiem de la noi poftele spurcate, pa­ti­mile, aplecarea noastră către mâncări şi băuturi, către somn, către ură, către iubirea de argint, către iubirea de plăceri, către iubirea de răzbunare, către beţie, către fu­rie, către toate răutăţile. Când vom tăia din mintea noas­tră cu toată puterea acestea, şi nici cu gândul nu vom greşi ceva şi le vom lepăda pe toate de la noi prin adu­ce­rea aminte şi prin iubirea de Dumnezeu, atunci suntem tăiaţi la inimă în duh, cu tăierea nefăcută de mână a lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru şi ne-am făcut o făptură nouă şi oameni noi şi n-avem nevoie de tăierea-împrejur cea grosolană a trupului, care se mărginea doar la atâta, cum spune Pavel: „să aibă nevoie să se laude în trupul nostru”. Ei voiau să se laude numai că sunt sămânţa lui Avraam prin aceea că erau tăiaţi împrejur, iar încolo erau plini de ură, plini de zavistie, plini de făţărnicie, plini de în­gâmfare, plini de cutezanţă de sine, de încredere în sine şi de răutate împotriva lui Hristos. Şi aceasta li se părea că le ajută lor: tăierea-împrejur a trupului. Nu! Ei erau ne­tăiaţi împrejur, cum a zis Dumnezeiescul Arhidiacon Şte­fan înainte de moartea sa: „Voi, cei tari în cerbice şi ne­tăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri, aşa şi voi!” (Faptele Apostolilor 7, 51). Aşa i-a mustrat preasfântul acela mar­tir şi apostol, înainte de a-şi da duhul, pe farisei şi pe căr­turari, că sunt netăiaţi împrejur la inimă, la urechi, adică orbi, surzi şi împietriţi şi nu văd ei răutatea şi zavistia care-i mănâncă şi-i roade, neprimind adevărul lui Hristos.

Dacă zavistuim, hulim, urâm, dacă poftim răzbu­na­re, argint, desfrâu, beţie, lăcomie, corupţie, nu suntem tăiaţi împrejur. În acest caz, nici noi, creştinii, nu avem tăierea-împrejur cea duhovnicească. Deşi ne-am botezat şi ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui, sun­tem şi noi netăiaţi împrejur la inimă, la urechi şi la ochi, suntem orbiţi de satana şi de momelile lui.

Deci, să ne ajute Mântuitorul şi să nu fim şi noi ca fariseii şi cărturarii de altădată, netăiaţi împrejur la ini­mă şi la urechi şi la ochi. Să deschidem ochii inimii şi ure­chile sufletului, să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu şi să deschidem ochii minţii, să veghem şi să primim pla­nul lui Dumnezeu de mântuire a lumii şi să facem po­run­cile Lui, să tăiem de la noi tot păcatul: şi din lucrare şi din poftă şi din gândire.

Numai atunci dovedim că sun­tem tăiaţi-împrejur cu tăiere nefăcută de mână, cu tăierea-împrejur cea duhovnicească, nu a Legii vechi, ci a Legii darului. Amin.

Sursa: Doxologia

Sfânta Muceniță Anisia ‒ drumul spre sfințenie

În vremea împăratului păgân Maximian s-a născut la Tesalonic una dintre cele mai bogate fecioare, Anisia. Crescută în mijlocul țesăturilor fine, al pietrelor scumpe și înconjurată de robi mulți, tânăra se purta ca și cum nimic din toate acestea nu ar fi existat, având mereu în cuget dorința de a-I urma lui Hristos. După moartea părinților ei, așadar, Anisia a vândut averea pe care o moștenise și a împărțit-o săracilor și bolnavilor, căutându-i în temnițe și pe străzi, pentru a se îngriji de rănile lor.

Chipul ei era de o frumusețe aparte, așa încât fecioara s-a închis într-o casă și plângea mult pentru că, fiind atât de tănără, credea că mai are timp de îndurat până să ajungă la Mirele ei. Și nevoindu-se aspru, dormind puțin pe o rogojină și postind, îmbrăcată sărăcăcios și lucrând, pentru a-și câștiga pâinea, se ruga la Dumnezeu să îi dea cununa muceniciei, astfel încât să dispară acest timp îndelungat care îi stătea înainte.

Diavolul, văzând că nu o poate întoarce nici prin lenevire de la viața îngerească pe care o ducea, i-a sădit în gând împăratului Maximian să nu mai omoare creștini în văzul tuturor, pentru ca mărturia lor să rămână scrisă și să-i aducă și pe alții la Ortodoxie. Ci să dea poruncă să fie uciși aceștia de către oricine din popor, fără a li se face cunoscut sfârșitul. Așa a fost oprită și Fericita Anisia pe vremea când se ducea la Biserică. Nu doar că a spus adevărul, ci l-a și scuipat pe bărbatul care a îndrăznit să îi propună ei să slujească idolilor, zicându-i: „Să te certe pe tine Iisus Hristos al meu, diavole!”.

Acela, auzind de Hristos, și-a scos imediat sabia și, lovind-o în coastă, a străbătut prin ea. Sfânta a căzut la pământ și a trecut sufletul ei la viața veșnică, învrednicindu-se de cununa pentru care se rugase zi și noapte. Trecătorii i-au luat trupul și l-au îngropat în apropierea porții Casandrionei, zidind acolo o casă de rugăciune. În acest fel, dragostea ei pentru Dumnezeu nu a rămas ascunsă, în pofida poruncii împăratului păgân.

Sursa: Doxologia

A doua zi de Crăciun la Parohia Micherechi din Ungaria

Preasfințitul Părinte Siluan, Episcopul Ortodox Român din Ungaria, a oficiat luni, 26 decembrie 2016, în a doua zi de Crăciun, Sfânta Liturghie la Parohia Micherechi din Ungaria.

Din sobor au făcut parte părintele Visarion Tuderici, secretarul eparhial, părintele Ioan Bun, parohul Micherechiului, arhidiaconul Emanuel Văduva și diaconul Marius Vidican, de la Catedrala Episcopală din Giula, notează Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria.

La slujbă au participat mulți credincioși, tineri și copii ai parohiei, dar și oficialități, precum Margareta Tat, primarul Micherechiului, Ana Benye, directorul Școlii Generale și Ana Ruja, directorul Adjunct.

În cuvântul rostit, Preasfinția Sa a explicat semnificația duhovnicească și importanța Praznicului Nașterii Domnului. De asemenea, ierarhul a adresat cuvinte de felicitare și apreciere pentru numeroasele ajutoare materiale, care au fost strânse, și în acest an, în perioada Postului Crăciunului. Acestea au fost împărțite la așezămintele sociale ce funcționează în cadrul Mânăstirii Bic, din Episcopia Sălajului, dar și la alte persoane cu posibilități materiale reduse din Șimleul Silvaniei și din mai multe localități din județul Bihor.

La fel ca și în anii trecuți, elevii de la Școala Generală care frecventează orele de religie, predate de părintele Visarion, au oferit credincioșilor un moment artistic ce au evocat Nașterea Domnului.

La final, copiii au cântat colinde împreună cu ierarhul, clericii și toată biserica. Totodată, aceștia au primit pachete cu dulciuri din partea Consiliului Parohial, împărțite de Preasfințitul Părinte Siluan.

Sursa: Basilica

Condacul Nașterii lui Hristos

Darul cuvântului

Autor: Алексий Москвин (OrthPhoto)

Pune, Doamne, strajă gurii mele. (Psalmi 140, 3)

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se sălăşluiască şi să crească în inima noastră. Numai atunci vom putea aduce fo­los şi-i vom putea ajuta pe cei din jurul nostru. Când ne pă­trundem în totul de cuvântul lui Dumnezeu, inima ni se în­moaie, tulburarea gândurilor îşi află liniştea, ne umplem de o iubire care se va răsfrânge în cuvintele şi în faptele noastre.

Cel mai mult avem nevoie să punem pază gurii noastre. De cele mai multe ori uităm ce consecinţe pot avea spusele noastre, cât de uşor şi cât de repede „dăm drumul” la o vor­bă necugetată, care poate jigni, învenina, în general, poate face rău aproapelui.

Modul de a te exprima creştineşte este un dar de care nu se bucură mulţi, chiar dacă sunt animaţi de cele mai bu­ne intenţii. Din nebăgare de seamă ni se întâmplă uneori să atingem o rană deschisă şi să provocăm o suferinţă, chiar acolo unde am fi vrut să aducem mângâiere. Trebuie să ne rugăm în continuu pentru ca limba să se supună Domnu­lui, să ne rugăm ca, în clipele noastre cele mai grele, Sfân­tul Duh să ne înveţe ce trebuie să spunem (cf. Luca 12,12). Atunci spusele noastre vor putea lucra spre bine. Viaţa nu ne va fi niciodată inutilă, dacă vom învăţa să slujim Dom­nului cu cuvintele noastre, să întrebuinţăm spre slava Sa minunatul dar al cuvântului.

Sursa: "Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului", Editura Sophia, 2008

Nașterea Domnului pe înțelesul copiilor

✝) Soborul Maicii Domnului

Evanghelia

Matei 2, 13-23

După ce s-au dus magii, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo, până ce îţi voi spune eu, căci Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe mama Sa şi s-a dus în Egipt: şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul, care zice: din Egipt am chemat pe Fiul Meu. Iar când Irod a văzut că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a omorât pe toţi copii, care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi ţipăt mult; Rahela plângea pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. Iar după ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt, zicându-i: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iar el sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul, care se numeşte Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

Pr. Ilie Cleopa – Predică la Nașterea Domnului şi la Soborul Maicii Domnului

Toate praznicele Dumnezeieşti care se rânduiesc în cursul anului de Biserică sunt Taine Dumnezeieşti şi fapte din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Iar astăzi, la Naş­te­rea Lui, prăznuim o Taină care se numeşte Taina tainelor. O Taină ascunsă din veci şi îngerilor şi oamenilor (Sfântul Dionisie Areopagitul, „Cuvânt pentru dumnezeieştile nu­me”, cap. 2, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, cap. 12 al sutei a 3-a a „Capetelor teologice”).

Dumnezeiescul şi marele Vasile zice: „Din câte a fă­cut Dumnezeu în cer şi pe pământ, nici o minune nu este mai mare ca aceasta, ca Dumnezeu să Se întrupeze şi să Se facă om, să Se pogoare din ceruri, din slava Sa cea ne­gră­ită şi să Se facă asemenea nouă, afară de păcat” (Sfân­tul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 44”, precum şi în cap. 8 al celor „Des­pre Sfântul Duh”).

Această minune a întrupării lui Dumnezeu Cuvân­tul, sau taina iconomiei în trup, covârşeşte cu minunea sa toate minunile şi toată zidirea celor văzute şi nevăzute. O adevereşte şi Sfântul Grigore de Nyssa, fratele marelui Va­sile, care arată în chip firesc cum covârşeşte taina a­ceas­ta orice minte. Căci zice: „Dacă ai vedea undeva în văz­duh o pară de foc, un foc mare arzând şi în loc să vezi că para focului se ridică în sus, cum e firesc, ai vedea – lu­cru înfricoşat! – că se pogoară în jos, nu te-ai înfri­co­şa?” (Sfântul Grigore de Nyssa, Cuvântul 7). Pentru că focul es­te o zidire uşoară ca şi aerul. (Din patru stihii a făcut Dumnezeu toată lumea: două stihii se numesc grele, pă­mân­tul şi apa, care trag şi curg pururea în jos; iar do­uă se numesc uşoare, aerul şi focul, că pururea aleargă în sus. Prin urmare, niciodată focul nu va pogorî cu para în jos).

Deci aici, la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, s-a văzut cea mai mare minune. După cum focul, răstur­nân­du-se cu para în jos, tot foc rămâne – deşi astfel s-ar a­ba­te de la legea firească – tot aşa Dumnezeu Cuvântul, po­go­­rându-Se de sus, El, focul cel mistuitor, deşi S-a cobo­rât la noi şi s-a părut că aproape iese din fire prin lu­crarea ce a făcut-o, rămâne totuşi focul Dumnezeirii şi Dumnezeu Cuvântul (Sfântul Grigore Teologul, „Cuvânt la Naşterea Domnului”).

Dar, s-ar putea întreba cineva: nu cumva coborâ­rea aceasta a Cuvântului lui Dumnezeu şi îmbrăcarea în firea omenească I-a pricinuit Lui vreo scădere din slavă şi din cinste? Nu, nicidecum.

Slava şi cinstea cea negrăită, de care s-au minunat şi îngerii, I-au adus-o cu prisosinţă şi în chip minunat mai mult pogorârea Sa decât înălţarea, pentru că nu mai a­vea unde să Se înalţe Cel ce este mai înalt decât toate zi­dirile. Pogorârea la noi I-a adus mai mare slavă, pentru că a fost un lucru nou pentru El şi străin şi de îngeri şi de oameni. Cum, Dumnezeu, Care este mai înalt peste toa­te, Se coboară până la firea noastră cea smerită şi ne­pu­tincioasă? (Sfântul Grigore al Tesalonicului, „Cuvânt la Naş­terea Domnului”).

Dar pentru care pricină S-a pogorât Dumnezeu pâ­nă la neamul omenesc? Care a fost pricina să vină Însuşi Dumnezeu din ceruri, să Se pogoare până la noi şi să ne mântuiască?

Întâi, ca să se arate că El este Ziditorul nostru şi tot El este şi Mântuitorul nostru, după ce am căzut. Dar cea mai mare pricină a fost dragostea Sa, căci din dra­gos­tea cea nemărginită pe care o avea pentru neamul o­me­nesc S-a smerit pe Sine până la moarte şi moarte pe Cru­ce (Filipeni 2, 8). Şi S-a smerit până la peşteră şi până la ies­le şi până la a Se întrupa. Din dragoste vine Dumnezeu la noi şi mai înainte de a ne naşte noi prin Dumnezeiescul botez şi prin pocăinţa cea adevărată, voieşte să se nască El de la oameni. Mai înainte de a ne face pe noi dumnezei după dar, vrea să Se facă El om îndumnezeit. Vrea să Se pogoare să îndumnezeiască firea noastră. Deci, Dumnezeu Cel mai presus de om Se face om şi rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om. A luat în ipostasul Său dumnezeiesc sufletul şi trupul nostru. A luat sufletul ca să-l în­dum­nezeiască cu Dumnezeirea Sa şi trupul ca să-l sfin­ţească prin înomenirea Sa. Iar din amândouă acestea s-a al­cătuit un singur ipostas, din Dumnezeire şi din ome­nire.

Mare este taina aceasta! De aceea Dumnezeieştii Pă­rinţi au cutezat să spună un lucru prea înfricoşat: că la venirea lui Dumnezeu Cuvântul în lume, la întruparea lui Dumnezeu, la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hris­tos, s-a arătat ceva străin şi îngerilor şi oamenilor. Pen­tru aceea, într-o privinţă mai mare unire are Dumnezeu Cu­vân­tul cu noi, oamenii, decât cu Tatăl Său, deşi în alte pri­vinţe e mai mare unirea cu Tatăl (Sfântul Nicodim Aghio­ritul, „Paza celor cinci simţiri”, p. 378, cap.11).

Aşa tâlcuieşte Fericitul Augustin cuvintele prea în­ţe­leptului Coresie: „Iată, mai mare minune a făcut Dumnezeu prin Iisus Hristos cu omenirea decât unirea pe care o are Fiul cu Tatăl. Şi aceasta în ce fel? Tatăl e unit cu Fiul şi Fiul cu Tatăl după fire, după fiinţă, după scaun, după voie, după putere şi după celelalte însuşiri, dar nu se uneşte după ipostas; şi aceasta o împărtăşeşte omenirii”.

Iată câtă dragoste şi câtă milă arată neamului omenesc! Căci deşi El este de o fire şi de o fiinţă cu Tatăl, dar după ipostas El e deosebit de Tatăl, ca un ipostas de alt ipostas, că altul este ipostasul Cuvântului şi altul al Tatălui şi altul al Sfântului Duh.

Deci, după ipostas se uneşte cu firea noastră prin Preacurata Fecioara Maria şi se face cea mai mare unire a lui Dumnezeu cu firea noastră, dar nu după voie, nici după fire, însă nici după dar, ci după ipostas. Auzi! Se u­neş­te ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul cu firea ome­neas­că şi se face un singur ipostas din două firi, din Dum­nezeire şi din omenire. A luat în ipostasul Său întreaga noastră fire şi S-a unit cu noi după ipostas, ceea ce nici cu Tatăl nu are. Şi măcar că El este străin de omenire cu fi­rea cea Dumnezeiască, dar după ipostas Dumnezeu Se fa­ce ca noi, că ipostasul Său ia firea omenească şi o ri­di­că pâ­nă de-a dreapta Părintelui Său. Pe această fire în­tu­ne­ca­tă şi coruptă a noastră o ridică la cinstea cea mai de sus din ceruri, ca să stea pe tron în veacul veacului îm­pre­ună cu Fiul, de-a dreapta măririi celei înalte, cum zice Sfân­tul Apostol Pavel (Luca 24, 26; Faptele Apostolilor V,31; 7, 55-56; Efeseni 1, 20-21).

Căci să ştiţi că două voiri are Dumnezeu: una se cheamă înainte mergătoare şi povăţuitoare, iar a doua se cheamă următoare, sau îngăduinţa, sau acceptarea lui Dumnezeu (Sfântul Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 385).

Şi taina întrupării lui Dumnezeu nu s-a făcut după vo­ia cea de-a doua, ci după cea dintâi, după cea înainte po­văţuitoare, prin care El voieşte ca toţi oamenii să se mân­tuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Pentru că tai­na aceasta este din veac rânduită şi de îngeri neştiută. Deci nu după îngăduinţă vine în trup, nici după accep­ta­re, ci după voia înainte povăţuitoare a Părintelui Său, Ca­re-L trimite în lume să facă ascultare, să aducă neamul omenesc la starea cea de fericire din care a căzut.

Căci ce spune la Facere Dumnezeu către şarpe? Zice: „Vrajbă voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei păzi călcâiul!” (Facerea 3, 15).

Călcâiul este sfârşitul nostru pe pământ sau ulti­me­le clipe când vom mai răsufla. Acela este călcâiul şi pe ace­la îl păzeşte satana. Îl păzeşte la fiecare suflet, ca doar, doar să-l câştige pentru veşnicie. Deci mare grijă ne tre­buie pentru ceasul morţii.

Iar chipul în care sămânţa femeii a zdrobit capul şarpelui îl arată Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Căci Hristos n-a fost sămânţă de bărbat, că nu s-a împreunat Preacurata Fecioara Maria cu bărbat, ci de la Duhul Sfânt a avut în pântece. Deci Hristos se numeşte sămânţa femeii, nu a bărbatului, căci sămânţa femeii tre­buia să zdrobească capul şarpelui.

Şi iată care este pricina – cum zice Dumnezeiescul Pă­rinte Maxim Mărturisitorul – că Adam, în loc s-o nu­meas­că pe femeia sa „moarte”, pentru că aşa trebuia s-o nu­mească după logica omenească, fiindcă prin ea venise moar­tea (căci ea gustase mai întâi din pom), o numeşte Eva, adi­că „viaţă” (Facerea 3, 20). Deşi ea a fost pricina venirii mor­ţii, Adam o numeşte viaţă! De ce o numeşte viaţă şi nu moarte?

Adam era prooroc, era sfânt şi plin de darul lui Dumnezeu. Şi din clipa când a auzit că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, a luat bună nădejde şi s-a bu­cu­rat foarte, zicându-şi: „Deşi voi muri, din femeia aceas­ta, prin care am căzut, va veni din nou mântuirea, va ve­ni iarăşi viaţa la neamul omenesc”. De aceea i-a pus nu­me­le nu moarte, ci Eva, adică viaţă, pentru două pricini. Prima ne-o arată Sfânta Scriptură atunci când zice: „A pus Adam numele femeii sale Eva, adică viaţă, căci ea avea să fie maica tuturor celor vii” (Facerea 3, 20). Iar a doua pricină pentru care se numeşte fe­me­ia lui Adam Eva, adică viaţă, este că prin Eva, adică prin străne­poa­ta Evei, prin Eva cea tainică, Maica Domnului, la pli­ni­rea vremii, a venit în lume Viaţa.

Viaţa este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care a venit să dea viaţă tuturor celor din neamul omenesc care vor crede. Căci zice: „Am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă”, adică şi mântuirea şi desăvârşirea. „Şi tot cel ce crede întru Mine nu va muri şi chiar de va muri, viu va fi” (Ioan 3, 16-18; 5, 24; 6, 40-47; 8, 51).

Deci viaţa s-a numit Hristos, sămânţa femeii şi de aceea femeia lui Adam s-a numit şi ea Eva, adică viaţă. Du­pă trup se numeşte viaţă, ca Maică a celor vii, iar du­pă înţelegerea duhovnicească, ca Maică a lui Hristos, ca­re este viaţa şi învierea şi mântuirea lumii.

Deci acestea au fost pricinile pentru care Adam a pus numele femeii sale Eva.

Şi să mai ştiţi un lucru foarte important şi foarte în­fricoşat: prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul au în­vă­ţat înţelepciunea şi îngerii şi începătoriile şi toate Stă­pâ­niile, şi toate cetele cele fără de trup din ceruri. Au în­văţat toţi înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri.

Nici ei n-au ştiut înainte de taina aceasta. Că auzi ce zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni: „În­vederez tuturor care este iconomia tainei celei din veci as­cunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hris­tos, pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe fe­luri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, domniilor şi stăpâniilor, în cereştile locaşuri...” (3, 9-10).

Când a venit Mântuitorul în lume să Se jertfească pen­tru mântuirea lumii şi să întemeieze Biserica, s-au în­văţat şi îngerii, ca unii care nu ştiau cum Dumnezeu, Ca­re este Împăratul slavei şi al luminii celei neapropiate şi a toată zidirea, va face una ca aceasta. N-au ştiut că se va fa­ce vierme, că aşa se numeşte omul de Duhul Sfânt: „Că eu sunt vierme şi nu om”. N-au ştiut că Se va smeri, Se va face om, Se va pogorî până la noi! Acum au învăţat în­ge­rii cum că cele dimpotrivă pe cele dimpotrivă le surpă prin puterea lui Dumnezeu, că prin blestem vine binecu­vân­­tare, căci spune Scriptura: „Blestemat este tot cel spân­zurat pe lemn”. Iar El Se spânzură pe cruce pentru noi şi aduce binecuvântare la toată lumea. Prin moarte aduce via­ţă, iar prin smerenia Lui – înălţarea noastră, prin pătimirea Lui – nepătimirea noastră. Astfel, vedem că pe cele dim­potrivă prin cele dimpotrivă le vindecă.

Dar şi altfel lucrează Dumnezeu. Cu cele ase­me­nea, pe cele asemenea le vindecă: cu rana Lui vindecă ra­na noastră, cu moartea Lui vindecă moartea noastră, cu ascultarea Lui aduce ascultarea noastră, cu plecăciunea Lui plecarea noastră, cu nestricăciunea Lui pricinuieşte ne­stricăciunea noastră, cu smerenia Lui smerenia noas­tră. Şi aşa nu mai ajungem la capăt (Sfântul Grigore de Nyssa, „Cuvântul 8 la Cântarea Cântărilor”).

Deci, pe cele dimpotrivă cu cele dimpotrivă le vin­de­că şi pe cele asemenea cu cele asemenea le pri­ci­nu­ieş­te, fiindcă prin întruparea lui Dumnezeu toate câte erau po­trivite firii omeneşti s-au răsturnat, cum arată Dum­ne­ze­iescul Ioan Gură de Aur, căci Hristos a răsturnat logica lu­mii celei căzute.

Omul putea să cugete că, prin moarte, Hristos pu­tea să aducă moartea, dar El a adus viaţă; că prin bles­tem va aduce blestem, dar El aduce binecuvântare. Căci se zice că prin El se vor binecuvânta toate seminţiile şi lim­bile pământului. Deci, tot ce era logic şi firesc pentru min­tea omenească cea căzută s-a răsturnat prin taina ico­nomiei în trup. Dar nici începătoriile, nici îngerii n-au în­ţeles în ce chip a lucrat Mântuitorul la mântuirea nea­mu­lui omenesc prin atâta smerenie şi pogorâre.

Spun Sfinţii Părinţi că îngerilor li s-a părut că Mân­tuitorul, când era pe cruce Şi-a ieşit din firea Sa, că nu mai este adică Dumnezeu, ci pătimeşte un om. Şi erau ga­ta să creadă că Se stinge Acela, despre Care ştiau că es­te Mântuitorul lumii, văzându-L aşa de smerit pe cruce, aşa de rănit, aşa de batjocorit şi aşa de nebăgat în seamă de toată lumea care era în jurul Lui.

Am înfăţişat câteva învăţături dogmatice despre tai­na iconomiei în trup, despre întruparea lui Dumnezeu Cu­vântul şi nu vreau să intru mai adânc, pentru că sunt lucruri prea grele şi dacă vi le-aş spune, nu le-aţi înţe­lege.

Dar să revenim la sărbătoarea de astăzi, căci am vă­zut în ce chip taina iconomiei în trup sau a Naşterii Dom­nului n-a fost înţeleasă nici de îngeri, nici de oameni.

Şi acum să vă întreb: ştiţi ce sărbătoare e astăzi?

Astăzi e Soborul Maicii Domnului.

Care a fost pricina pentru care Biserica lui Iisus Hristos, mireasa Mielului, a pus a doua zi de Crăciun să se serbeze Soborul Maicii Domnului? Îndată după Naş­te­rea Domnului, avem Soborul Maicii Domnului, pentru că în ea se cinstesc mai ales persoanele legate de Naşterea Lui: Maica Domnului, fericitul Iosif logodnicul, Sfântul Iacov (fratele Domnului), Sfântul Prooroc David şi ceilalţi.

Cei ce au alcătuit Sinaxarul anului n-au fost oa­meni neînvăţaţi, oameni de rând, ci sfinţi mari. Ei s-au în­trebat: „Prin cine s-a făcut mântuirea neamului ome­nesc? Prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar prin cine a lu­crat Dumnezeu şi care au fost vasele alese de Dumnezeu la tai­na aceasta a mântuirii lumii? Întâi Iisus Hristos, al doi­lea Maica Domnului”.

Vedem, deci, că mai înainte de veci s-a prevăzut în sfa­tul Sfintei Treimi planul mântuirii neamului omenesc prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul dintr-o Fecioară. De aceea v-am spus că întruparea s-a făcut după voia cea mai înainte povăţuitoare.

Nici satana, nici heruvimii, nici îngerii, nici sfinţii n-au cunoscut taina aceasta a sfatului Preasfintei Tre­imi, că Dumnezeu la plinirea vremii se va face om din Fe­cioa­ra. Căci zice Dumnezeiescul Părinte Maxim: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, cum de n-au şti­ut-o îngerii, de vreme ce proorociile despre venirea lui Mesia s-au făcut prin îngeri?”. Căci bunăvestirea Maicii Domnului s-a făcut prin înger (Luca 1, 34). Şi tot acelaşi Sfânt Părinte arată mai apoi că, într-a­de­văr, ştiau îngerii, dar ce ştiau? Că se va naşte Mesia, dar în ce chip – nu ştia nimeni. Taina a fost ascunsă până la Hristos, ba este ascunsă şi astăzi şi va rămâne as­cun­să în veacul veacului. Rămâne neştiut în ce chip Dumnezeu, Cel neîncăput şi nescris împrejur de toate zidirile Sale şi de toate cerurile, a încăput în pântecele unei fecioare, ca să fie desăvârşit Dumnezeu şi să Se facă om, ca în acelaşi timp să stea împreună cu Tatăl pe Scaun şi în pântecele Fecioarei şi să le umple pe toate.

Vezi cum la taina înomenirii lui Dumnezeu Cuvân­tul, la împlinirea planului mântuirii neamului omenesc, după Mântuitorul vedem pe Maica Sa, slujind ca vas ales şi faţă aleasă dintre toate popoarele pământului la săvâr­şirea acestei taine?

Căci zice Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: „Pre­cum grădina se face ca să sădim pomii şi pomii se să­desc pentru grădină, aşa Maica Domnului s-a făcut de Dumnezeu mai înainte şi s-a întocmit planul ca din ea să se nască Hristos la plinirea vremii” (Sfântul Maxim Măr­tu­risitorul, „Dezlegarea 60”, în „Paza celor cinci simţiri”, p. 384).

Dar şi prin Isaia s-a spus, cu 700 de ani mai îna­inte: „Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanoil, adică cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7, 14).

Deci Maica Domnului a fost o persoană aleasă de Preasfânta Treime, din toate popoarele pământului, ca fiind cea mai curată şi mai Sfântă Fecioară, din neam arhieresc şi împărătesc, din neamul lui Aaron, după mamă şi din neamul lui David, după tată, aleasă din două seminţii de frunte după trup, iar după duh cum Unul Dumnezeu ştie, ca să slujească la mântuirea neamului omenesc.

La Bunavestire, Arhanghelul Gavriil i se închină ei de la început: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar (Ma­rie), Domnul este cu Tine!” (Luca 1, 28).

La Naşterea Mântuitorului, ea a fost lângă Mântuitorul atunci când L-a născut în iesle. Ea a fost cea mai aproape de Mântuitorul. Ea L-a purtat nouă luni în pântece, L-a hrănit cu lapte un an, L-a purtat în braţe; şi de câte ori nu L-a sărutat pe Acela Care a făcut cerul şi pă­mântul, de câte ori nu L-a mângâiat, de câte ori nu L-a îm­brăţişat, de câte ori n-a plâns de bucurie, pentru că ea nu era numai o fecioară preasfântă şi preacurată, ci era şi proorociţă. Ea ştia că Acela pe Care L-a născut în peş­te­ră nu este numai om, ci este şi Dumnezeu, Ziditorul ei, Care a zămislit-o şi pe dânsa în pântecele maicii sale. Gândiţi-vă câtă bucurie era în inima ei când îşi dădea seama că ea poartă în braţe pe Acela Care ţine în palma Lui cerul şi pământul!

Când păstorii au vestit cuvântul cel grăit lor de în­ger despre Prunc (Luca 2, 17-18) şi când Simeon bătrâ­nul, în biserică, i-a proorocit că prin inima ei va trece sabie la pa­timile Mântuitorului şi a zis: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel” (Luca 2, 34-35), ce se zice? „Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2, 19).

Ea n-a avut dureri la naştere, căci numai Maica Domnului a născut fără dureri, pentru că acolo unde n-a fost înainte dulceaţă de bărbat, nici durere n-a fost mai pe urmă. Ea a născut de la Duhul Sfânt, fără durere. Dar durerile, pe care nu le-a avut la naştere, le-a avut la răs­tig­nirea Mântuitorului. Atunci a trecut sabie prin inima ei şi de trei ori a leşinat, văzând pe Fiul ei sângerat, bat­jo­co­rit şi bătut, ştiind mai ales Cine este El şi că a venit să ne mân­tuiască şi cu rana Lui să vindece rana neamului ome­nesc.

Deci, de la început, Preacurata Maică a lui Dumnezeu a fost lângă Mântuitorul lumii şi numai după câ­teva săptămâni de la naştere, iată că a sosit şi necazul. Au venit magii de la Răsărit să se închine. Şi aceşti magi nu erau oameni neînvăţaţi şi nici oameni săraci. Încă de cu pes­te o mie de ani mai înainte, unul din acest fel de magi, Valaam din Pator, care era mare astronom şi cititor în ste­le, a spus: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi” (Numerii 24, 17-18), adică pe zeii po­poa­relor lumii. Şi de la acesta s-a transmis, din generaţie în generaţie, de către bătrâni şi magii astronomi, că a­tunci când se va vedea o stea călătoare nu de la răsărit, ca soarele – că steaua Mântuitorului n-a venit de la ră­să­rit – ci mergând de la miazăzi spre miazănoapte, când se va vedea pe cer o asemenea stea, să se ducă în direcţia ei, că se va naşte din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, un împărat care va zdrobi toate îm­pă­ră­ţiile lumii şi va împărăţi în veac în împărăţia cea du­hov­nicească şi fără de sfârşit (Luca 1, 33).

Şi aceşti oameni învăţaţi, când au văzut steaua, în­da­tă au încălecat şi au pornit pe urmele ei. Patru au por­nit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei, cu numele Ar­va­tan, fiind împiedicat de diavolul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Vitleem.

Şi aceşti magi erau foarte bogaţi şi foarte însem­naţi. De aceea au adus aur, smirnă şi tămâie: aur ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort şi toate celelalte. Şi s-au închinat.

După ce a aflat de la ei de naşterea lui Hristos, Irod a chemat pe arhierei şi pe cărturari şi pe cei mai mari ai legii şi i-a întrebat unde are să se nască Hristos. Iar ei au zis: „În Vitleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: Iar tu, Vitleeme, nu eşti nicidecum mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul care va paşte pe poporul Meu Israil” şi celelalte (Matei 2, 5-6; Miheia 5, 1).

Iosif şi Maria se duseseră să se înscrie acolo, la casa şi la originea lor, în Vitleem, căci de acolo era Iosif, logodnicul Fecioarei, cu toate că acum locuiau în altă parte. Iar peştera aceea, unde a născut, ştiţi a cui era acum? O ţinea un om cu numele Crăciun. Era o peşteră care avea cam două - trei sute de picioare lăţime, pentru vite, cu iesle pentru vite, unde ziua se adăposteau vitele de căldura mare. Era peştera unde David închidea oile când era păstor. Deci Mântuitorul a voit să se nască chiar în peştera unde păstorise în tinereţe David, strămoşul Său după trup; n-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci peştera lui David, ca să-Şi arate smerenia chiar de la început, de la naşterea Sa.

După ce au plecat magii, Iosif a auzit de la înger că Irod caută sufletul Pruncului, să-L omoare. Căci Irod, vă­zând că magii s-au dus călăuziţi de înger pe altă cale în ţa­ra lor, a trimis să omoare toţi pruncii de la doi ani mai jos, după vremea aflată de la magi, în Vitleem şi în toate hotarele lui (Matei 2, 16-18).

Aţi auzit din Evanghelia de astăzi ce s-a întâmplat după ce s-au dus magii: „Iată, îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: «Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt... fiindcă Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare!»” (Matei 2, 13). Aţi văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său?

Dar de ce fuge Dumnezeu de om? Nu putea Hristos, Care a făcut cerul şi pământul, să-l piardă pe Irod într-o clipă? De ce fuge Dumnezeu de Irod? Se teme oare de el? Doamne fereşte! Dumnezeu poate să cutremure pămân­tul din temelii şi să piardă ca pe nişte furnici toate po­poa­rele pământului. Dar toată viaţa Mântuitorului este chipul, adică icoa­na vieţii creştine, pentru toate veacurile şi timpurile. Mântuitorul încă din faşă a început să dea pildă bună de smerenie şi de tăcere, prin lucrare şi apoi prin cuvânt, când a predicat Evanghelia, arătându-ne cum trebuie să facem şi noi, creştinii, la vreme de primejdie.

Zic Dumnezeieştii Părinţi Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare, ca şi alţii, că nu S-a temut, dar ne-a arătat nouă, oa­menilor, că nu trebuie să facem pe mândrii, când vom au­zi că e primejdie asupra noastră şi să nu zicem: „Eu nu mă tem!”. Că atunci ne părăseşte darul lui Dumnezeu. Când ştim că cineva vrea să ne facă rău, să ne ferim din ca­lea lui. Ai auzit ce spune Evanghelia: „Păziţi-vă de oa­meni” (Matei 10, 17). Şi acum Hristos a arătat cu lucrul, fe­rin­du-Se de Irod, ceea ce a spus când a ieşit la pro­po­vă­du­ire, după botez: „Păziţi-vă de oameni” şi „Când vă vor go­ni dintr-o cetate, fugiţi în cealaltă”. Şi iarăşi, nu zice: „Vă veţi duce la domni”, ci „Veţi fi duşi” (Matei 10, 17-18). Aceas­ta arată şi Sfântul Grigore în cap. 9 din „Pidalion”: „N-a zis că vă veţi duce voi, ci că veţi fi duşi înaintea oamenilor şi a judecătorilor, adică alţii vă vor duce”. Deci să nu spu­nem că Dumnezeu are grijă şi că de bună voie să ne arun­căm în primejdie, că aceasta nu ne învaţă Mântuitorul nici­decum prin pilda de astăzi, nici prin cuvânt, când a pre­dicat Evanghelia. Ci, prin cuvânt şi prin faptă ne-a ară­tat că trebuie să fugim de primejdie.

Şi S-a mai dus Mântuitorul în Egipt şi pentru alte două pricini.

A fugit acolo fiindcă era şi o proo­ro­cie pe care trebuia să o plinească, precum trebuia la vre­me să plinească şi proorocia despre răstignire, hrăni­rea cu oţetul, trestia şi toate celelalte de care se proorocise. Proorocul Ieremia spune că „prunc este Israel”, adi­că cel ales; şi „din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1; Matei 2, 15). Trebuia deci să se împlinească şi această proorocie, anume ca Mântuitorul să fie chemat din Egipt. De aceea trebuia să se ducă acolo o bucată de vreme, ca apoi să fie chemat prin înger din nou în pământul lui Israel, cum aţi auzit.

Dar şi pentru altă pricină s-a făcut aceasta. În secolul al II-lea după Hristos au ieşit ereziile nu­mi­te gnostice, în secolul al iii-lea – montaniştii, în secolul al IV-lea – arienii şi aşa mai departe. Şi o seamă din ei au nă­lucit că Hristos s-ar fi născut nu după fire, ci după nă­lu­ci­re. Deci, dacă nu s-ar fi ascuns Hristos, aceşti eretici ar fi nălucit că El nu a fost şi om cu trup, ci numai Dumnezeu, Care după nălucire S-a întrupat.

Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă şi firea omenească şi că l-ar fi tăiat sabia lui Irod dacă l-ar fi găsit. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu. A fugit, deci, ca să se împlinească proorocia care spune că „din Egipt am chemat pe Fiul Meu”, dar şi ca să se arate că purta trup, ferindu-Se cu firea Sa omenească de sabia lui Irod.

Dar de ce spune Evanghelia că i-a spus îngerul Domnului noaptea lui Iosif: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi...” (Matei 2, 13)?

Când eşti în faţa primejdiei, să te grăbeşti, să fugi!

Iar după ce au stat şi şapte ani în Egipt, nu-i mai spune: „Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în pământul lui Israel”, ci îi spune: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, că au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului”. Adică mergi în linişte, nu te mai te­me, că a murit vrăjmaşul ce căuta sufletul lui Hristos.

Deci, când era grabă şi primejdie a spus: „Fugi!”, iar când a încetat primejdia a spus: „Mergi în pământul lui Israel!”.

Şi a venit Pruncul cu Maica Domnului şi cu drep­tul Iosif şi auzind că Arhelau domneşte în locul lui Irod, ta­tăl său, în Iudeea, n-au mai îndrăznit să vină în Bet­le­em, de unde au plecat atunci, noaptea, în fugă, ci s-au dus în Nazaretul din Galileea, departe, aproape de Marea Mediterană, aproape de Siria. S-au dus în oraşul Nazaret şi au stat acolo până la o vreme, ca să se împlinească o al­tă Scriptură, care zice că „Nazarinean se va chema” (Matei 2, 23; Marcu 1, 24; Faptele Apostolilor 2, 22; 10, 28; 22, 8).

Betleemul înseamnă Casa Pâinii, iar Nazaretul în­seam­nă înflorit şi sfinţit. Căci Mântuitorul se numeşte „Floa­rea darurilor” şi „Sfinţenia Tatălui”.

De aceea a plecat Mântuitorul în Egipt şi a venit înapoi în părţile Nazaretului.

Acum am să vă mai spun ceva despre Maica Dom­nu­lui, căci astăzi e soborul ei.

Este o părere a unor teologi mari ai Bisericii Răsăritului că atâta valoare are Maica Domnului în cer şi pe pământ, încât dacă, Doamne fereşte, Dumnezeu ar fi pierdut toate cele nouă cete de îngeri, toată lumea cea văzută şi nevăzută, toate popoarele lumii, nu ar fi avut atâta scârbă ca dacă ar fi pierdut-o pe Maica Domnului. Aşa teologhisesc mulţi, între care şi Sfântul Nicodim Aghioritul, pentru că planul mântuirii neamului omenesc era prevăzut să se împlinească numai prin venirea Mântuitorului prin Maica Domnului. Atâta valoare are Maica Domnului, încât covârşeşte toate puterile cele de sus şi cele de jos.

De aceea, vă spun: câtă nebunie, câtă orbire, câtă rătăcire, câtă nepăsare, câtă negrijă este la acei creştini din casa cărora lipseşte icoana Maicii Domnului, sau care nu au candelă la icoana Ei, sau care nu citesc în fiecare zi măcar un acatist, sau un paraclis al Maicii Domnului!

Maica Domnului este un al doilea cer sau a doua lume, cum zice Sfântul Ioan Damaschin. Printr-însa s-a înnoit neamul omenesc şi ea este împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor şi Maica noastră, a tuturor popoarelor pământului şi a tot sufletul necăjit şi întristat care o cheamă în ajutor.

Vai de creştinul care n-o cinsteşte pe Maica Domnului şi nu are în casa lui o carte de rugăciuni, să-i citească Maicii Domnului un paraclis sau un acatist, sau care nu ştie măcar o rugăciune pe de rost către ea! Mare ruşine o să aibă acela în ziua Judecăţii.

Ştiţi oare, în ziua Judecăţii, cine are să fie de-a dreapta Mântuitorului? Maica Domnului; iar de-a stânga Lui – Sfântul Ioan Botezătorul, înger întâistătător al tu­tu­ror sfinţilor.

Deci aceste două persoane sfinte sunt cele mai mari din ceruri după Preasfânta Treime: întâi Maica Domnului şi apoi Sfântul Ioan Botezătorul.

Câtă durere şi câtă ruşine va fi pentru popoarele pământului care n-au cunoscut-o şi n-au cinstit-o! Că ea fiind de-a dreapta Mântuitorului, câtă ascultare nu va avea atunci, ca Una care L-a purtat pe Mântuitorul în pân­tece şi L-a născut şi L-a alăptat şi L-a purtat în braţe şi toată viaţa a fost lângă El şi pururea L-a păzit de pri­mejdii şi pururea L-a ascultat şi a suferit la patima Lui mai mult decât oricine, că inima ei a fost însângerată.

Câtă slavă şi cinste nu are ea acolo sus, iar noi, păcătoşii, pe pământ ne lenevim s-o chemăm în ajutor, sau nu ştim câtă durere o să aibă sufletul nostru în cea­sul morţii. Atunci o să vedem cât poate Maica Domnului să ne uşureze şi să ne scoată din ghearele dracilor, care vor veni să ne arate toate câte am greşit cu cuvântul, cu lucrul şi cu gândul.

Era odată un călugăr în Galia, sau în Franţa de as­tăzi. Era pe timpul când Biserica din Apus nu era toată ca­tolică, ci era o singură Biserică Ortodoxă în toată lu­mea. Şi era acolo o mănăstire de călugări, care o cinstea pe Maica Domnului şi o avea ca ocrotitoare şi miluitoare. Iar acel călugăr avea o deosebită dragoste şi o mare evlavie către Maica Domnului şi în fiecare zi făcea canoane, me­ta­nii, paraclise şi acatiste cu multe lacrimi la Maica Dom­nu­lui, ca s-o aibă ajutătoare pe pământ şi în vremea mor­ţii şi în ziua Judecăţii. Dar se mai ruga ceva bietul că­lugăr: „Maica Domnului, aş vrea să te văd o dată, cum eşti tu în ceruri, ca mai mare evlavie să simt pentru tine şi mai mare credinţă. Nu sunt vrednic, că sunt om pă­că­tos, dar dacă vrei, arată-mi mie, ca să văd eu câtă slavă ai tu în ceruri; şi dacă te voi vedea o dată, nu mai uit până ce-oi muri”. Şi s-a rugat mult, însă Maica Domnului n-a vrut să i se arate.

Îl mângâia în ascuns, tainic, dar nu voia să i se a­rate, poate ca să nu se mândrească, sau poate ca să nu-L orbească, fiindcă ea străluceşte de zeci de mii de ori mai tare decât soarele. Însă văzându-se supărată mereu de el, că plângea mereu şi văzându-l cât de credincios era, a voit să i se arate, dar nu cu slava şi cu strălucirea pe care o are de-a dreapta Fiului şi în ceruri, ci cu atâta slavă cât pu­tea el să rabde. Şi odată, la rugăciune, i s-a arătat Maica Domnului cu atâta strălucire, încât el gândea că da­că o să mai ţină ochii deschişi o să orbească şi atunci a închis un ochi. Pentru că atâta lumină şi atâta mi­reasmă a Sfântului Duh şi atâta frumuseţe şi strălucire era în faţa ei. Iar cu celălalt ochi a orbit de tot. Şi s-a în­chinat, iar Maica Domnului i-a dat binecuvântare şi i-a spus: „Nu înceta a te ruga, căci vei veni să mă vezi acolo în ceruri, pentru veşnicie!”. Şi după ce a plecat Maica Dom­nului, avea el mare bucurie şi mare mângâiere de la Du­hul Sfânt, Care a venit prin Maica Domnului şi l-a um­plut de dragoste duhovnicească, dar îi părea rău de un lu­cru şi zicea: „Prost am mai fost! Cine m-a pus pe mine să închid un ochi?! Mai bine îl ţineam deschis şi pe acela şi orbeam de amândoi, numai să mă fi îndulcit de lumina aceea atât de frumoasă şi de negrăită a Maicii Domnului. Dacă ar mai veni Maica Domnului o dată?”. Şi a început să se roage din nou: „Maica Domnului, îmi pare foarte rău că mi-am cruţat un ochi. Am orbit de acela cu care te-am văzut, dar dacă mai vii o dată, vreau să orbesc şi de acesta, numai să te mai văd o dată! Vreau să rămân orb pentru totdeauna, până la moarte, numai să te mai văd câteva clipe!”. Şi s-a rugat ani de zile şi iată că a venit Maica Domnului. Dar când a apărut, în loc să orbească şi ochiul celălalt, s-a întâmplat o altă minune: i s-a deschis şi ochiul orb şi a rămas acela cu ochii sănătoşi şi curaţi. Maica Domnului, venind, nu l-a mai orbit şi de celălalt ochi, dar i-a spus: „De azi înainte ai să mă vezi la cer când vei veni”. Şi s-a făcut sănătos de amândoi ochii, iar după pu­ţină vreme s-a dus bietul călugăr să se sature de bu­curie şi lumină, de veselia cea negrăită şi de privirea Preacu­ra­tei Născătoare în ceruri, nu o clipă, nu un mi­nut, ci de-a pururea. S-a dus să aibă privirea cea du­hov­ni­cească în­dreptată spre Preacurata şi spre Mântuitorul şi spre Sfân­ta Treime cu toţi Sfinţii, în lu­mi­na cea nea­pro­piată şi să se bucure şi să se veselească.

Noi să nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanţă a unui suflet aşa de mare. Dar noi să ne vedem de păcatele noastre şi să nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, că nu suntem vrednici. Să ne vedem şi să ne plângem păcatele, să ne pocăim până la ultima suflare, să ne mărturisim curat, să fim împăcaţi cu toţi, să ţinem sfintele posturi, să ducem viaţă curată, să avem dragoste către aproapele şi atunci şi noi, păcă­to­şii, vom nădăjdui la mila Mântuitorului şi a Preacuratei Fecioare Maria, ca să o vedem şi noi în veacul vii­tor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.

Pentru rugăciunile Preacuratei, Preabinecu­vân­ta­tei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieş­te-ne pe noi, păcătoşii. Amin!

Sursa: Doxologia

Predică la Nașterea Domnului - Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Matei 2, 1-12

Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod împăratul, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: unde este împăratul iudeilor, Cel care s-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind împăratul Irod, s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el; şi adunând pe toate căpeteniile preoţilor şi cărturarii poporului, i-a întrebat: unde trebuie să se nască Hristos? Iar ei i-au zis: în Betleemul din Iudeea, căci aşa este scris prin proorocul: şi tu, Betleeme, din pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, care va paşte poporul meu Israel. Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă-L veţi afla, să mă vestiţi şi pe mine, ca să vin şi eu să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe împărat, au plecat şi iată steaua, pe care o văzuseră în Răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi intrând în casă şi văzând pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat Lui; apoi, deschizându-şi vistieriile lor, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Dar, primind înştiinţare prin vis să nu se întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.

Sfântul Nicolae Velimirovici – Predică la Nașterea Domnului

Naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus”.

Cel care, în ascultare şi smerenie, se apropie de Domnul Iisus Hristos nu va mai dori niciodată să se despartă de El. Prima încercare pentru un ostaş din oastea lui Hristos este lucrarea în ascultare şi smerenie.

Lumea cea nouă, zidirea cea nouă, omul cel nou: toate au început cu ascultare şi smerenie. Lumea cea veche a călcat peste ascultarea de Dumnezeu şi peste smerenia faţă de El şi prin aceasta a stricat podul care lega pământul de cer. Materialele duhovniceşti pentru reconstruirea acestui pod sunt, înainte de toate, ascultarea şi smerenia.

Cât timp Adam era bogat în ascultare şi smerenie, nu era cu putinţă să faci deosebirea între duhul său şi Duhul lui Dumnezeu, între voia şi gândurile sale şi cele ale lui Dumnezeu. El simţea, dorea şi gândea nimic altceva decât întru Dumnezeu şi spre Dumnezeu. Aşa cum îngerii lui Dumnezeu se aflau pururea înaintea lui Dumnezeu, tot aşa era şi Adam într-o apropiere directă şi din această apropiere se vedea Izvorul luminii, al înţelepciunii şi al iubirii. El nu avea nevoie să aprindă o lumânare, vieţuind chiar în Soarele Însuşi. Lumânarea sa nici nu ar fi ars, nici nu ar fi dat lumină în lumina acelui Soare.

Dar atunci când Adam a nesocotit ascultarea şi a pierdut smerenia – şi acestea două se câştigă sau se pierd întotdeauna împreună – atunci comunicarea sa directă cu Dumnezeu s-a rupt, podul s-a prăbuşit şi el a căzut într-o întunecime înfricoşătoare, nemişcată, în care el singur a trebuit să se lumineze, cu propria sa lumânare – lumânarea pe care i-o dăduse Dumnezeu atunci când dreptatea Lui l-a scos din Rai.

Atunci el a început să facă o deosebire între el şi Dumnezeu, între voia lui şi voia lui Dumnezeu, simţămintele lui şi cele ale lui Dumnezeu – el nu numai că a început să facă şi să vadă o deosebire, dar nu a mai fost în stare, decât numai uneori, în clipele de iluminare, să-şi dea seama de asemănarea sa cu Dumnezeu.

Doamne, în ce stare, nenorocită şi necuprinsă, se află din pricina neascultării şi a mândriei, cel care a fost făcut la început după chipul şi asemănarea Sfintei Treimi! Spune Filaret al Moscovei în Omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică: „În omul care se afla în starea fără de păcat chipul lui Dumnezeu era izvorul binecuvântării; în omul căzut, era numai nădejdea binecuvântării”. Doamne, suntem cu toţii urmaşii lui Adam, toate mlădiţe mici din tulpina cedrului căzut care se ridicase odinioară măreţ deasupra făpturilor lui Dumnezeu din Rai; mlădiţe mici zdrobite de buruieni mari ale naturii nemiloase, sălbatice, care crescuse ca un zid între el şi Izvorul iubirii fără de moarte.

Vedeţi numai cum, într-o singură clipă, neascultarea şi mândria strămoşului omului schimbă pe dată întreaga zidire din jurul său şi el se înconjoară de o oştire de neascultători şi mândri!

Pe când Adam era ascultător şi smerit înaintea Ziditorului său, totul în jurul său respira ascultare şi smerenie. Dar ce schimbare a venit cât ai clipi din ochi! În momentul căderii lui Adam, el a fost înconjurat de neascultare. Lângă el se afla neascultătoarea Eva. Se afla mai marele care răspândea neascultarea şi mândria, duhul neascultării – Satan. Se afla întreaga natură – neascultătoare, răzvrătită şi plină de mânie.

Fructul, care se topise până atunci cu dulceaţă în gura omului, a început să-i surâdă cu amărăciune. Iarba, care se înfăşurase în jurul picioarelor lui ca mătasea, a începuit să-l înţepe ca acele. Florile, care se bucuraseră dăruindu-i mireasma lui să o respire pentru Domnul, au început să se sufoce cu buruienile, ca să-l îndepărteze pe om de ele. Fiarele sălbatice, care s-au gudurat mai înainte în jurul lui ca mieluşeii, au început să sară la el cu dinţii ascuţiţi şi cu ochii aprinşi de furie. Totul s-a sălbăticit şi s-a împotrivit lui Adam. Şi cea mai bogată dintre toate făpturile s-a simţit ca fiind cea mai săracă. Înveşmântat mai întîi în slavă îngerească, s-a simţit acum umilit, însingurat şi gol: atât de gol, că a fost silit să ia din natură învelitori ca să-şi acopere goliciunea, atât cea trupească, cât şi cea sufletească. A început să ia piei de la animale şi frunze de copaci ca să-şi acopere trupul; şi pentru sufletul său a început să ia de la toate făpturile – de la făpturi! – cunoştinţe şi îndemânări. Cel care la început băuse din Izvorul îmbelşugat al vieţii era acum silit să umble cu animalele, să se plece în noroi ca să bea din adâncitură pentru a-şi potoli setea trupească şi sufletească.

Priviţi acum la Domnul Hristos. Este ascultare şi smerenie desăvârşită. Arhanghelul Gavriil, cel ce este ascultarea şi smerenia îngerească; Fecioara Maria – ascultare şi smerenie; Iosif – ascultare şi smerenie; păstorii – ascultare şi smerenie; craii de la răsărit – ascultare şi smerenie. Furtuni ascultătoare, vânturi ascultătoare, soarele şi luna ascultătoare, oameni ascultători, fiare ascultătoare, mormântul însuşi ascultător. Totul este ascultare pentru Soarele lui Dumnezeu, Noul Adam şi totul este smerit înaintea Lui, căci şi El este ascultător faţă de Tatăl Său, în chip desăvărşit şi este smerit înaintea Lui.

Se ştie că, laolaltă cu tot ceea ce omul seamănă şi cultivă în pământ, răsar îndată şi alte plante şi ierburi, care nu au fost niciodată semănate, nici cultivate. Tot la fel este şi cu faptele cele bune: poţi semăna şi cultiva ascultarea şi smerenia cu mare grijă în sufletul tău şi vei vedea că un întreg buchet de alte fapte bune vor răsări îndată lângă ele. Printre primele vor fi simplitatea, atât în lăuntru, cât şi în afară. Ascultătoarea şi smerita Fecioara Maria era împodobită în acelaşi timp şi cu simplitate ca de copil. Acest lucru este la fel de adevărat şi pentru dreptul Iosif şi pentru Apostoli şi Evanghelişti.

Priviţi doar la simplitatea fără de asemănare cu care povestesc Evangheliştii marile întâmplări din istoria mântuirii omului, din istoria lumii! Vă puteţi închipui cu ce amănunte şi cu ce înfumurare ar fi scris un scriitor din lume, de exemplu, despre învierea din morţi a lui Lazăr, dacă ar fi fost de faţă la acel întâmplare? Sau ce fel de dramă prozaică şi înfumurată ar fi scris despre tot ceea ce urma să se petreacă în sufletul lui Iosif cel ascultător, smerit şi simplu, în clipa în care a descoperit că fecioara care se afla sub ocrotirea logodnei cu el, era însărcinată? Aceasta se relatează în câteva propoziţii simple de către evanghelist în Evanghelia de astăzi: „Iar naşterea lui Iisus aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt...”. Înainte de aceasta, evanghelistul dăduse genealogia Domnului Iisus, sau mai precis, aceea a Dreptului Iosif, de la tribul lui Iuda şi casa lui David. În această genealogie, evanghelistul a înşirat oameni, născuţi din bărbaţi în chip firesc, aşa cum se nasc pe pământ toţi oamenii muritori.

Apoi el începe îndată să vorbească despre naşterea Domnului şi zice: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost...”, ca şi cum, cu acest „iar”, el vrea să arate chipul neobişnuit şi minunat al naşterii Lui, cu totul fără de asemănare cu chipul naşterii tuturor strămoşilor mărturisiţi ai lui Iosif.

Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif. În ochii lumii, această logodnă era văzută ca o introducere în viaţa unui cuplu căsătorit; dar în ochii Mariei şi ai lui Iosif nu era acelaşi lucru. Cerută cu lacrimi de la Dumnezeu, Fecioara Maria a fost făgăduită lui Dumnezeu prin jurământul părinţilor săi. Cât despre ea, aceasta a primit cu voia ei jurământul făcut de către părinţii ei, după cum se vede în anii cei mulţi de slujire în Templul din Ierusalim. Dacă şi-ar fi urmat chemarea, fără îndoială că şi-ar fi petrecut tot restul zilelor vieţii ei în templu, întocmai ca Ana, fiica lui Fanuel (Luca 2: 36-37), dar legea a hotărât altceva şi aşa a trebuit să fie. Ea a fost logodită cu Iosif nu ca să vieţuiască în căsătorie cu el, ci pentru a scăpa de căsătorie. Toate amănuntele acestei logodne şi înţelesul ei se află în Predania Bisericii. Şi dacă oamenii ar aprecia tradiţia cu privire la Maica Domnului, la dreptul Iosif şi la toţi oamenii împreună lucrători cu aceştia şi care sunt pomeniţi în Evanghelie, atât de mult cât apreciază ei tradiţiile – unele dintre ele dintre cele mai crunte – despre căpeteniile, conducătorii şi înţelepţii acestei lumi, sensul logodnei Preasfintei Fecioare Maria cu Iosif ar fi desluşit tuturor.

Sfântul Ignatie spune că Fecioara ar fi fost logodită „ca naşterea Lui să fie tăinuită în faţa diavolului; ca diavolul să creadă că El S-a născut dintr-o femeie căsătorită şi nu dintr-o fecioară”. Şi aceasta se află în Comentariu la Matei al lui Ieronim şi în adoua omilie la Bunavestire al Sfântului Grigorie al Neocezareei.

„Fără să fi fost ei înainte împreună...”. Aceste cuvinte nu înseamnă că după aceea cei doi au fost împreună ca bărbat şi femeie, ori că aceasta a fost în mintea Evanghelistului. În acest caz, Evanghelistul este interesat doar de naşterea Domnului Iisus şi nimic altceva şi el scrie cuvintele de mai sus pentru a arăta că naşterea Lui a avut loc fără să fi fost ei împreună ca bărbat şi femeie.

De aceea înţelegeţi cuvintele înţelepte ale Evanghelistului ca şi cum el ar fi scris: „şi fără să fi fost ei înainte împreună s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt”. Numai de la Duhul Sfânt putea fi zămislit Cel care, în mijlocul împărăţiei întunericului şi răului, urma să afle Împărăţia Duhului luminii şi dragostei. Cum ar fi fost cu putinţă să-Şi îndeplinească menirea Dumnezeiască pe pământ, dacă El ar fi venit pe pământ prin toate căile pământeşti obişnuite, împiedicat de păcat ca ei şi simţind duhoarea urâcioasă a stricăciunii care aduce moartea, aşa cum se întâmplă cu toţi? În cazul acesta, vinul nou ar fi avut mirosul burdufurilor vechi de vin şi Cel care venise să mântuiască lumea ar fi avut nevoie de mântuire. Lumea s-ar putea mântui numai printr-o minune a lui Dumnezeu; aceasta era credinţa tuturor oamenilor de pe pământ. Şi atunci când se lucrează minunea lui Dumnezeu, ea nu trebuie pusă la îndoială, ci primită şi trebuie căutat în ea leac şi mântuire.

Cum a răspuns Iosif când a aflat despre sarcina Fecioarei Maria? „Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Vedem că el a fost în ascultare de legea lui Dumnezeu. El a împlinit voia lui Dumnezeu căci până atunci aceasta fusese revelată iudeilor. Şi el a fost smerit înaintea lui Dumnezeu. „Nu te face drept”, atenţionează înţeleptul Solomon (Sirah 7:5). Cu alte cuvinte: nu sili la prea multă dreptate pe cei care păcătuiesc. Ci, caută să simţi slăbiciunea ta şi propriile tale păcate şi sârguieşte-te cu milostivire să uşurezi judecarea păcătoşilor. Insuflat cu acest duh, Iosif nu a vrut să o vădească pe Fecioara Maria spre judecată pentru presupusul păcat: „şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Acest plan al său ne arată ce fel de om era Iosif, chip de dreptate şi milostivire desăvârşită, cum putea să ne arate vechea Lege. La el totul era simplu şi lămurit, aşa cum putea fi în sufletul unui om cu frică de Dumnezeu.

Dreptul Iosif aflase doar o cale potrivită când a venit cerul în planul său cu o poruncă neaşteptată: „Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”. Îngerul Domnului, care mai înainte vestise Preacuratei Fecioare venirea în lume a Dumnezeului Om, vine acum să lumineze calea înaintea Lui şi să o bătătorească sub picioarele Lui. Îndoiala lui Iosif era o piedică în calea Lui – o piedică foarte grea şi primejdioasă care trebuia îndepărtată. Pentru a arăta cât de lesne le este puterilor cereşti să facă lucruri care sunt cu neputinţă pentru oameni, îngerul nu i-a apărut lui Iosif într-o viziune, ci într-un vis. Cu aceste cuvinte către Iosif fiul lui David, îngerul a vrut să-l răsplătească şi să-l atenţioneze în acelaşi timp. Ca urmaş al Împăratului David: „tu trebuie să te veseleşti de această taină sfântă şi să o înţelegi mai bine decât alţii”.

Dar cum este aceasta că îngerul se referă la Fecioară ca logodnica lui: „Nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta”? La fel a spus Domnul de pe Cruce mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” şi către ucenicul Său: „Iată mama ta!” (Ioan 19:26-27). Cu adevărat, cerul se lipseşte de cuvinte şi nu spune nimic de prisos. Dacă nu ar fi fost necesar să se spună aceasta, de ce a spus-o îngerul? Dacă numind-o pe Maria logodnica lui Iosif este pentru unii necredincioşi un motiv de poticneală, aceasta este tocmai ocrotirea curăţiei împotriva puterilor necurate. Întrucât cuvintele lui Dumnezeu nu sunt ascultate numai de către oameni, ci de către toate lumile, atât bune, cât şi rele. Cel care doreşte să pătrundă în inima tuturor tainelor lui Dumnezeu, trebuie de asemenea să primească planurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile cele văzute şi nevăzute.

„Că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”.Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu şi nu a omului. Nu te uita la fire, nici să nu te înfricoşeze legea. Aceasta este lucrarea Celui care este mai mare decât firea şi mai puternic decât legea, fără de care firea ar fi lipsită de viaţă şi nici nu ar avea tăria legii.

Din ceea ce i-a spus îngerul lui Iosif, se vede lămurit faptul că Fecioara Maria nu-i spusese nimic despre întâlnirea ei de mai înainte cu marele Arhanghel, cum este la fel de lămurit faptul că acum, când Iosif avea de gând să o izgonească, ea nu s-a apărat în nici un chip. Vestea îngerului, la fel cu toate tainele cereşti care i-au fost dezvăluite treptat, ea le păstra „punându-le... în inima sa”(Luca 2:19; cf. 2:51).

În credinţa şi ascultarea faţă de Dumnezeu, ea nu s-a dat înapoi de la nici o umilire faţă de oameni. „Dacă îndurările mele sunt plăcute lui Dumnezeu, de ce nu le-aş îndura?”, au spus mai târziu mucenicii creştini. Vieţuind în rugăciune necurmată şi cugetând la Dumnezeu, Precurata putea spune şi ea: „Dacă umilirea mea este bine plăcută lui Dumnezeu, de ce nu aş îndura-o? numai să fiu dreaptă înaintea lui Dumnezeu, cine cunoaşte inima şi lumea poate face ce vrea cu mine”. Ea ştia bine că oamenii nu-i puteau face nimic dacă Dumnezeu nu îngăduia. Ce smerenie aleasă este aceasta înaintea Dumnezeului celui viu şi ce dragoste minunată faţă de voia Lui! Şi mai mult – ce duh viteaz se vede în această fecioară aleasă: „Cine este omul cel ce se teme de Domnul” (Psalm 24/25:13).

Pe când cei păcătoşi din zilele noastre ca şi în toate vremurile aduc mărturisitori mincinoşi ca să mărturisească pentru ei, Fecioara Maria, care nu a avut bărbat care să mărturisească pentru ea, ci numai pe Dumnezeu Cel Atotputernic, ea nu s-a apărat; nu s-a tulburat, ci a rămas liniştită – şi a aşteptat ca Dumnezeu, la vremea Lui cea bună să o lămurească. Şi Dumnezeu S-a grăbit să lămurească alegerea Lui. Acelaşi înger care îi descoperise marea taină a zămislirii ei s-a grăbit să vorbească acum în locul Fecioarei celei tăcute. Apoi i-a tălmăcit lui Iosif ceea ce deja se întâmplase şi îngerul a mers mai departe şi i-a spus ceea ce urma să fie:

„Ea va naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”. Hrisostom spune: „El nu spune: ea îţi va naşte fiu, ci pur şi simplu va naşte, pentru că ea nu naşte numai pentru el, ci pentru lumea întreagă”. Îngerul i-a spus lui Iosif să se poarte cu Noul-Născut ca şi cum ar fi tatăl Lui adevărat şi de aceea el spune: „şi vei chema numele Lui Iisus”, care înseamnă „Mântuitor” şi de aceea următoarea vorbire începe cu Ccăci”, însemnând: Îl vei numi „Mântuitor”, „căci El va mântui poporul Său de păcatele lor”.

Arhanghelul este vestitorul curat al lui Dumnezeu. El vorbeşte ceea ce află de la Dumnezeu; el vede adevărul în Dumnezeu. Pentru el, firea, cu toate legile ei, este ca şi cum nu ar exista. El cunoaşte numai Atotputernicia Dumnezeului Celui viu, aşa cum şi Adam o cunoştea odinioară.

Spunând: „El va mântui poporul Său de păcatele lor”, Arhanghelul a prevestit cele mai mari lucrări ale lui Hristos. Hristos urma să vină şi să mântuie oamenii, nu de vreun rău din afară, ci de cel mai mare rău, de păcat, care este pricina tuturor relelor din lume. El trebuie să mântuiască pomul omenirii nu de o mulţime de omizi care tăbărăsc asupra lui într-un an, ci de viermele de la rădăcină, de la care se ofileşte copacul întreg. El nu vine ca să mântuiască omul de oameni, ori de popoare, ci ca să mântuiască toţi oamenii şi toate popoarele de Satan, semănătorul şi stăpânul păcatului. El nu vine ca fraţii Macabei, ori Baraba, ori Bar-Kohba, pentru a stârni răzvrătire împotriva romanilor, care năvăliseră ca o mulţime de omizi asupra poporului iudeu ca să-l pustiască, ci ca un doctor fără de moarte şi al lumii întregi, înaintea venirii căruia israelitenii şi romanii, grecii şi egiptenii şi toate popoarele de pe pământ, bolnavi şi mai mult decât bolnavi, se slăbănogeau datorită unuia şi aceluiaşi microb - păcatul.

Hristos urma mai târziu să împlinească desâvârşit prevestirea Arhanghelului. „Iertate îţi sunt păcatele”a fost rostirea biruitoare peste întreaga Sa preoţime pământească din rândul oamenilor. Aceste cuvinte cuprindeau atât numirea bolii, cât şi leacul izbăvitor. (...). Iosif a fost cel dintâi muritor din Noua Zidire, care a fost vrednic să cunoască scopul adevărat al venirii Răscumpărătorului şi esenţa adevărată a preoţiei Lui.

Ceea ce i-a spus Arhanghelul lui Iosif până acum este îndeajuns pentru acesta, care asculta de această poruncă nouă şi directă de la Dumnezeu, pentru a pune capăt gândurilor şi planului său de a o alunga pe Maria. Cerul porunceşte - Iosif ascultă. Dar nu este calea obişnuită a cerului de a porunci oamenilor fără chemarea de a înţelege şi a răspunde liber. Voia lui Dumnezeu a fost dintru început ca omul să fie liber în lucrările sale.

În libertate, în alegerea liberă a omului, se sălăşluieşte toată frumuseţea fiinţei omeneşti. Fără libertate, omul ar fi doar un lucru nefiresc, înrobit al zidirii lui Dumnezeu, stăpânit şi pus în mişcare doar de către voia şi puterea Lui. În natură se află multe lucruri de acest fel făcute de Dumnezeu, dar El a sortit omului un loc aparte, dându-i libertatea de a hotărî pentru Dumnezeu sau împotriva Lui, pentru viaţă ori pentru moarte. O sălăşluire plină de cinste şi în acelaşi timp de primejdie. De aceea porunca pe care Dumnezeu o dă lui Adam nu este deloc simplă: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”şi Dumnezeu adaugă îndată: „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”(Facerea 2:16-17). În această ultimă parte a poruncii, Dumnezeu dă omului mintea pentru a înţelege şi o pricină pentru voia lui, ca să nu mănânce din pomul oprit – „căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”.

Îngerul face acum la fel ca şi Iosif. Primind porunca de a o lua pe Maria şi de a nu o alunga şi aflând el că rodul pântecelui ei feciorelnic era de la Duhul Sfânt, Arhanghelul îi aminteşte lui Iosif de proorocirea desluşită a marelui prooroc: „Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel”(Isaia 7:14) şi Matei adaugă această lămurire mai limpede: „care se tâlcuieşte: cu noi este Dumnezeu”.

Ceea ce s-a spus deja: „şi vei chema numele lui Iisus”nu se împotriveşte cu ceea ce se spune aici: „şi vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu”. În primul caz lui Iosif i se spune să dea numele Lui Iisus (Mântuitor) şi în cel de-al doilea caz se lămureşte faptul că pruncul se va numi de către popoare şi neamuri Emanuel („cu noi este Dumnezeu”). Atât un nume cât şi celălalt, fiecare în felul său, vădeşte scopului pentru care Hristos vine în lume şi rostului Său în această venire. El va veni ca să ierte păcatele, să-i miluiască pe oameni şi să-i mântuiască de păcat şi astfel se va numi Mântuitor - Iisus.

„Cine poate să ierte păcatele fără numai unul Dumnezeu?”(Marcu 2:7). Nimeni în lume; nimeni în cer, nici pe pământ nu are dreptul să ierte păcatele şi să mântuiască de păcat decât numai Dumnezeu Însuşi, deoarece păcatul este viermele din inima bolii acestei lumi. Nimeni nu cunoaşte grozăvia nemărginită a păcatului mai mult ca Dumnezeu, care este fără de păcat; şi nimeni nu poate scoate afară viermele păcatului decât numai Dumnezeu.

Astfel, aşa a iertat Iisus păcatul şi astfel i-a făcut pe oameni întregi. El este Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Dacă cineva ar rândui numele în ordine firească, numele „Emauel” ar veni înaintea numelui „Iisus”. Pentru ca Nou-Născutul să poată împlini lucrarea de mântuire, El trebuie să fie Emanuel – să vină ca Dumnezeu în mijlocul nostru. Dar, oricum ar fi, aceste nume au acelaşi sens: Emanuel este Mântuitorul şi Mântuitorul este Emanuel.

În orice caz, un lucru este mai lămurit decât toate celalate din lume şi anume că nu există nici un fel de mântuire în lumea aceasta dacă Dumnezeu nu vine în această lume şi că nu există nici vindecare, nici mântuire pentru noi oamenii dacă Dumnezeu nu este cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis frumos, ci cu noi aşa cum suntem noi - cu un suflet aşa cum avem noi, un trup aşa cum avem noi, în sărăcie şi suferinţă ca noi şi în cele din urmă, în aceea că suntem noi cei mai deosebiţi de Dumnezeu - în moarte aşa ca noi.

De aceea, fiecare credinţă care arată că Dumnezeu nu a venit în trup şi că El nu poate să vină în trup este neadevărată, întrucât o asemenea credinţă Îl prezintă ca o mamă vitregă şi nu ca o mamă. Îl prezintă ca fiind slab, deoarece Îl ţine întotdeauna în spatele celei mai mari lupte – lupta cu Satan, păcatul şi moartea.

Satan trebuie să fie legat; prima creştere a păcatului trebuie smulsă din sufletul omului; limba şarpelui morţii trebuie să fie zdrobită – trebuie să se facă o lucrare mai mare şi mai grea decât aceea a lui Atlas purtând lumea pe umerii săi. Dumnezeul nostru a purtat această luptă şi a dus-o biruitor.

Oamenilor de alte credinţe le este teamă, chiar şi în gândurile lor, să permită zeilor lor o asemenea luptă, în care împotrivitorii lor ar putea ieşi biruitori. Ce fel de mamă ar fi aceea care nu s-ar îndrepta spre pământ din iubire pentru copilul ei, să-l mângâie, să-l legene şi să-i murmure încet un cântec? Şi cu atât mai mult dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de fiare sălbatice? O Doamne, iartă-ne nouă întrebările acestea! Cum ai putea să fii Tu Ziditorul Milostiv al lumii şi să nu Te cobori peste noi în milostivirea Ta? Cum ai putea Tu, numai de la o depărtate înnegurată şi neîndurerată, să fi privit către ticăloşia noastră şi să nu ne fi răcorit pe noi în focul nostru şi nici să ne fi aşezat în adăpostul în care suntem atacaţi de fiare sălbatice?

Cu adevărat, Tu ai coborât printre noi şi Te-ai smerit chiar mai jos decât o cere oricare fel de dragoste pământească. Tu Te-ai născut în trup, pentru a trăi şi a mântui pe cei care se află în trup; Tu ai băut din paharul suferinţei tuturor făpturilor Tale, neîmpărtăşind cu nimeni acest pahar al părtăşiei amare, ci numai Tu singur ai golit-o. De aceea Tu eşti Mântuitorul nostru, pentru că Tu ai venit Dumnezeu printre noi; Tu ai venit Dumnezeu printre noi pentru că Ţie Ţi-a stat în putinţă să fii Mântuitorul nostru. Slavă Ţie, O Iisuse Emanuel al nostru!

* * * * * * *

Să ne întoarcem la Iosif: cu frică şi cu cutremur el a văzut tot mai desluşit că se ţesea în jurul lui o ţesătură mai pătrunzătoare decât lumina soarelui şi mai atotcuprinzătoare decât aerul; o ţesătură a cărei pânză este Atotputernicul şi îngerii şi întreaga zidire sunt firele de mătase.

Au căzut sorţii omului ca să slujească drept unealtă a lui Dumnezeu în mijlocul acestei ţesături a Noii Zidiri. În acelaşi timp omul nu este conştient că Dumnezeu lucrează prin el, omul este slab şi neputincios, şovăielnic şi cu băgare de seamă. Dar atunci când un om simte că Dumnezeu l-a luat în mâinile Sale, aşa cum fierarul ia fierul ca să facă o potcoavă, el se simte în acelaşi timp şi puternic şi smerit, hotărât în lucrările sale şi sprijinit de către Dumnezeul lui.

Când Iosif s-a trezit din somn, el a făcut precum i-a poruncit lui îngerul şi a luat-o pe Fecioara Maria din nou la el şi nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-Născut şi a chemat numele Lui Iisus.

Atunci când citim Evangheliile, trebuie să intrăm în mintea evaghelistului şi să nu aşezăm mintea noastră în Evanghelie. Evanghelistul însuşi se minunează când vorbeşte despre minunea naşterii Mântuitorului. Întâia lui lucrare este de a arăta că această naştere s-a săvârşit în chip minunat. Ceea ce întăreşte Evanghelistul Matei în Evanghelia de astăzi este deja cea de-a patra dovadă. Mai întâi el spune că Fecioara Maria era numai logodită cu Iosif; în al doilea rând, că ea s-a aflat însărcinatăde la Duhul Sfânt; în al treilea, că îngerul, într-un vis, a arătat că rodul pântecelui ei era minunat şi nepătruns şi în al patrulea rând, vedem aici că îngerul repetă acum acelaşi gând şi spune că Iosif nu a cunoscut-o pe ea până ce ea născuse pe Fiul ei cel Unul-născut.

De aceea, este limpede ca lumina zilei faptul că evanghelistul nu se gândeşte să spună că, după această naştere, Iosif a avut relaţii trupeşti cu Maria. Ceea ce nu s-a petrecut până a dat naştere Fiului ei, nu s-a întâmplat nici după aceea, când ea Îl născuse pe El. Dacă spunem despre cineva că, în timpul slujirii Liturghiei în biserică, acesta nu a fost deloc atent la cuvintele preotului, nu vrem să spunem că, îndată ce slujba s-a terminat, omul a fost atent la cuvintele preotului. Sau, când spunem că un păstor cântă în timp ce oile pasc, noi nu credem că el se opreşte din cântat când oile se opresc din păscut. Teofilact spune: „După cum s-a spus la vremea Potopului că nu s-a întors corbul pe corabie până ce a secat apa pe pământ, acesta în mod firesc nu s-a întors nici după aceea, sau cum a spus Hristos: Eu întotdeauna sunt cu voi, chiar până la sfârşitul lumii, nu înseamnă că El nu va fi după aceea!”. De aceea cuvântul „întâiul-născut” se foloseşte numai pentru Domnul Iisus (Psalm 88/89:28; cf. II Samuel 7:12-16; Evrei 1:5-6; Romani 8:29), care este primul dintre toţi regii şi întâi născut între mulţi fraţi Romani 8:29), care înseamnă între toţi bărbaţii mântuiţi şi primiţi ca fii ai Săi.

Dacă cuvântul „întâi născut” ar fi scris cu litere mari, ca un titlu special, nu ar mai fi nici o îndoială asupra sensului său. Sau, dacă s-ar pune o virgulă înainte de cuvântul „întâiul născut”, nu ar fi nici o îndoială sau neînţelegere. Iată cum trebuie să se citească: ca şi cum „Întâiul născut” ar fi un titlu, cu o virgulă înaintea lui: „şi a dat naştere Fiului ei, întâiul născut”.Domnul Iisus este Întâiul născut ca un Ziditor al Noii Împărăţii, ca Noul Adam.

Se spune despre Sfântul Amon, a cărui sărbătoare este la 4 octombrie, că a petrecut optsprezece ani căsătorit fără să fi avut legături trupeşti cu femeia lui. Sfânta Mare Muceniţă Anastasia (22 decembrie) a petrecut şi ea un număr de ani căsătorită cu Pubius, senator roman, fără să-şi împlinească căsătoria. Dăm aici doar două exemple dintre altele mii.

Prin cea mai curată feciorie a ei, înainte, în timpul şi după naştere, Fecioara Maria a îndreptat mii de fecioare şi tineri spre o viaţă a fecioriei de-a lungul istoriei Bisericii. Gândindu-se la fecioria ei, multe femei căsătorite şi-au desfăcut căsătoria dăruindu-se curăţiei fecioreşti. Privind la ea, mulţi care au dus o viaţă cu totul desfrânată, s-au lepădat de desfrânare, curăţindu-şi sufletele murdare cu lacrimi şi rugăciune.

Cum, atunci, s-ar putea închipui că Preacurata Fecioară, stâlpul şi insuflarea curăţiei şi fecioriei creştine de-a lungul veacurilor, se afla pe o treaptă a fecioriei mai joasă decât aceea a fecioarelor Anastasia, Tecla, Varvara, Parascheva şi toate celelalte fără de număr? Sau, cum ne-am putea închipui că, cea care L-a născut în trup pe Domnul ei cel fără de patimă, ar fi putut cunoaşte vreodată umbra patimii trupeşti? Cea care L-a purtat şi a dat naştere lui Dumnezeu a fost fecioară nu numai în trup, ci şi în duh, aşa cum spune Sfântul Ambrozie. Şi Hrisostom compară Duhul Sfânt cu o albină zicând: „Aşa cum o albină nu va intra într-un vas urât mirositor, tot la fel nici Duhul Sfânt nu va intra într-un suflet necurat”.

Să nu mai vorbim despre aceasta, despre care ar trebui să vorbim mai puţin şi să ne minunăm mai mult. Acolo unde se sălăşluieşte ascultarea şi smerenia faţă de Dumnezeu, acolo este curăţie.

Domnul vindecă pe slujitorii Săi ascultători şi smeriţi de toată patima pământească şi de poftă. Să ne curăţim conştiinţele, sufletele, inimile şi minţile, ca să ne învrednicim de puterea binecuvântată a Sfântului Duh; ca pământul să nu-şi mai semene sămânţa în adâncul nostru, pentru ca Sfântul Duh să înceapă în noi o viaţă nouă şi un om nou, ca cea a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Slavă şi laudă să-I înălţăm Lui, împreună cu tatăl şi cu Sfântul Duh - Treimea cea de o Fiinţă şi Nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia