În
viața fiecărei femei există momente de mari intensități
interioare, un fel de frământare puternică a aluatului sufletesc,
timp în care plămădeală duce spre culmi nebănuite până atunci
de firea ei firavă.
Momentul
în care sufletul și cugetul meu au primit provocarea maximă din
partea vieții a fost atunci când am rămas însărcinată pentru
prima oară, în 2006.
Eram
o femeie tânără, în cei peste 25 de ani ai mei, aflată mereu în
centrul atenției bărbaților, ceea ce-mi oferea o anumită
încredere de sine, visând însă în adânc la o dragoste eternă.
Mă simțeam în cea mai plină perioadă a vieții mele, în care
totul îmi părea posibil. Aveam un job foarte bun și eram implicată
într-o relație ca-n cărțile Sandrei Brown, de o pasiune
nebunească, cu un bărbat de o frumusețe răvășitoare. Care nu
era al meu, ci era el însuși într-o relație de câțiva ani cu o
altă femeie, pe care, spunea el, nu o mai înșelase niciodată. Nu
îmi doream însă să-l fur cuiva, era chiar prima și ultima oară
când, împotriva principiilor mele, eram o „cealaltă femeie”
din viața unui bărbat. Știam că relația noastră se va sfârși
când pasiunea intensă se va mistui în propriul ei foc. Știam și
simțeam că el încă își iubește prietena (acum știu sigur că
nu așa este iubirea, iubirea adevărată nu înșală), însă asta
nu mă deranja. Deocamdată eu îi ocupam mințile și asta îmi era
de ajuns. Așa gândeam eu atunci, așa simțeam.
Povestesc
acum ca despre viața altei persoane, parcă a unei străine, și nu
a mea…
Am
început să observ după vreo 5 luni de relație, că…. arăt din
ce în ce mai bine, sânii parcă îmi crescuseră, tenul și pielea
erau din ce în ce mai strălucitoare. Ce mai, parcă înflorisem ca
o floare de primăvară! Mă bucuram, în infatuarea mea, de atenția
sporită a celor din jurul meu, care mă elogiau zilnic. Până când
o colegă de serviciu m-a întrebat: „Fată, nu cumva ești
însărcinată?!”. Ups, la asta chiar nu mă gândisem. Îmi
întârziase ciclul aproape 2 luni, dar asta mi se întâmpla de 2–3
ori pe an, de aceea nu mă alarmasem până atunci. În plus, noi ne
protejam. Odată luasem chiar și o pastilă de a doua zi.
Îmi
iau însă un test de sarcină, mă duc în toaletă. Oroare! Iese
pozitiv. Lumea mea se prăbușește! Știam că el îmi va spune să
fac avort. Iar eu avort îmi propusesem, încă de când am auzit
prima oară cuvântul, să nu fac niciodată așa ceva. I-am spus,
m-am dus la control. La ecografie, medicul îmi spune că am o
malformație la uter și că sigur voi naște un copil cu probleme,
mai ales din cauza pastilei de a doua zi. Lumea mea era la pământ.
Era o luptă pe viață și pe moarte în sufletul meu. Simțeam o
presiune imensă pe umerii mei. Visul meu de a avea o familie
fericită, fără divorțuri, despărțiri, era dintr-o dată atât
de departe, de neatins. Crescusem fără tată de la vreo 8 ani și
mă chinuia gândul să-i fi făcut și copilului meu la fel.
Ador
copiii, iar atunci eram pentru prima dată mamă. Mamă ești din
momentul în care copilul este zămislit în pântecele tău. Au
urmat zile întregi de discuții, de frământări, de nopți
nedormite. El punea o presiune imensă pe mine, iar eu nu doream sub
nicio formă să-mi clădesc viitoarea viață pe sfâșierea unei
alte femei, cu un bărbat pe care nu-l iubeam și care nici el nu mă
iubea la rândul lui. Iar să-mi omor copilul, primul meu copil,
printr-un avort, care, chipurile, m-ar fi scăpat de probleme, m-ar
fi sfâșiat pe mine. Și nu cred că mi-aș fi revenit vreodată,
știind ce am făcut.
I-am
spus însă că o să fac avort, iar el a promis că mă lasă în
pace, după cum l-am rugat. M-am dus în oraș să caut un cabinet
într-o zonă unde știam că sunt mai multe. Doream să fie o femeie
ginecolog. Ca și cum aceasta ar ușura cumva rușinea și durerea
mea… Căutarea mea de atunci, preumblarea mea prin oraș, timp de o
oră-două, nu o voi uita niciodată. Căutam un cabinet să fac
avort, rugându-mă la Dumnezeu să nu găsesc niciunul. Și nu am
găsit. Deși eram într-un loc în care văzusem foarte multe, acum,
în nebunia mea, nu le mai găseam, deși am întrebat. Am amânat
avortul. Mai aveam o săptămână și făceam 2 luni de sarcină. Îl
chem pe el la o întâlnire într-un parc. Îi spun că nu am făcut
avort și că m-am hotărât să păstrez copilașul, fără să cer
nimic de la el. El a luat foc, s-a rugat de mine „să nu-i distrug
viața”. Nici nu vroiam. Bărbatul care mai ieri era înnebunit
după mine, acum îmi spunea lucrurile acestea. Din nou, i-am spus că
voi face avort, ca să pun capăt presiunilor. Și alungându-mi
toate gândurile din minte, a doua zi mi-am propus să mă duc la
medic. Eram ca un robot, fără simțăminte. Însă, în adâncul
meu, așteptam ceva de la Dumnezeu. Să facă cumva… El…
M-am
dus la o clinică unde știam sigur că voi găsi un doctor. Nu mai
aveam nici preferințe. Intru la ecografie, îi spun situația mea,
că mă gândesc să fac avort. Îi spun și ce mi-a spus doctorul de
la prima ecografie. Îmi văd copilașul pe ecran. Doctorul îmi
spune: „Este un copil perfect!” și că să mă gândesc bine
până a doua zi, că ar fi păcat să… fac avort. Deși momentele
erau pline de o emoție de maximă intensitate, eu, totuși, în
adâncul meu, aveam o liniște pe care nu o puteam nici explica.
Simțeam că… va fi bine… cumva. A urmat noaptea. A doua zi
trebuia să mă duc la cabinet cu o decizie finală. Sarcina era deja
destul de avansată, nu mai puteam amâna. Nu-mi mai aduc aminte
zbuciumul din sufletul meu din noaptea aceea. Știți de ce? Pentru
că m-am rugat să-mi dea Dumnezeu în gând o soluție, astfel încât
nimeni, dar nimeni, să nu sufere. Și mi-a dat.
Am
primit un gând care mi-a spus ceva incredibil: „Minte!”. „Minte
că ai făcut avort și păstrează copilul, crescându-l undeva
departe, să nu afle el niciodată!”. M-am hotărât instant să
fac exact așa. Atunci mi s-a întâmplat ceva incredibil. S-a
așternut în sufletul meu o liniște, o pace pe care niciodată, dar
niciodată în viața mea nu o mai experimentasem. Nimic nu mă putea
tulbura. Puteau să fie împrejurul meu războaie, cataclisme, că
nimic nu mi-ar fi luat acest simțământ adânc.
Am
născut un băiețel perfect și frumos care este bucuria vieții
mele. Tatăl lui a aflat târziu că eu am născut, a rămas șocat,
însă nu s-a mai putut face nimic, mai ales că el chiar se
căsătorise între timp cu prietena lui. Acum băiețelul meu e
măricel, e foarte ascultător, cuminte și deștept.
M-am
căsătorit la câțiva ani de la naștere cu un bărbat minunat care
îl adoră pe băiețel. Viața mea s-a schimbat, pentru că eu m-am
schimbat și am ascultat de glasul conștiinței în cel mai
important moment al vieții mele.
Lucrez
acum în domeniul asistenței sociale, luptând zi de zi pentru
viață, viața copiilor, viața mamelor, contra avortului,
sprijinind femeile aflate în criza de sarcină, pe care eu însămi
am trăit-o.
Simt
și trăiesc cu intensitate sentimentul că feminitatea nu este
deplină decât atunci când femeia devine mama. Iar Dumnezeu iubește
mamele, eu știu asta!
Elena
C., București
****************************************************************
Dragi
prieteni și colaboratori,
În
26 martie 2016, în România și Republica Moldova se va organiza
Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru
familie”. Cu acest prilej, Asociația „Studenți pentru viață”
încearcă să publice patru volume de mărturii despre criza de
sarcină, pentru a veni în întâmpinarea frământărilor femeilor
care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor
care le pot sprijini:
101
femei fericite că au ales viața copiilor lor
101
oameni care au supraviețuit avortului
101
avorturi forțate
101
avorturi regretate
În
viața noastră cotidiană puține sunt lucrurile al căror impact
uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.
Este
vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în
care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea
sarcinii și nașterea copilului.
Criza
de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel,
experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există
niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției
crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori
marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici
nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de
sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului,
nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica
religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările
concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci
când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos…
În realitate, oricând poate apărea un element care să determine
criza de sarcină.
De
aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de
sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite
fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum
este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și
materială pe perioada a mai multor ani de zile.
În
această diversitate, există, este drept, și câteva tipologii
predominante. Astfel, circa 80% din cazurile de criză de sarcină
s-ar putea rezolva în mod fericit pentru ambele vieți direct
implicate – respectiv prin nașterea copilului – dacă femeia ar
primi sprijin din partea tatălui copilului. O dovadă în plus a
acestui fapt o reprezintă statistica potrivit căreia cel puțin 60%
din avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață.
Un factor-cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a
face avort este violența din partea tatălui copilului, de la
presiunile verbale, până la violența fizică gravă.
Vă
rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând pe
cunoscutele dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să
trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com.
Mărturiile
pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele
de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice,
decât dacă ei solicită aceasta.
Vă
rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece
spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în
abordarea crizei de sarcină.
Am
cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei
care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat
avortul când s-au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au
regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a
avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne
fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un
avort, că e foarte bine!”.
De
aceea, aceste cărți sunt menite să crească nivelul de
conștientizare al opiniei publice cu privire la ușurința cu care
fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza
de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața
copilului pe care l-au purtat în pântece câteva luni. Este și o
ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.
Sursa:
Știri pentru Viață
0 comments:
Trimiteți un comentariu