Unirea cu Dumnezeu

Unirea cu Dumnezeu, sau – aşa cum el însuşi o spune: “năzuinţa de a face aceste porunci (ale lui Hristos) să devină singura şi veşnica lege a întregii noastre fiinţe”, atât cea vremelnică, cât şi cea veşnică, este adevărata chemare şi singura îndreptăţire a stării monahale în istorie. Dar ea este, în acelaşi timp, menirea şi chemarea a tot creştinul botezat – ba chiar a tot omul făcut în “chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu – şi în aceasta constă şi o posibilă slujire, sau “rol” istoric al călugăriei. Mântuirea călugărului nu este alta decât mântuirea a tot omul, deoarece, zicea Părintele, aceleaşi porunci şi aceeaşi Evanghelie au fost date de către Domnul – şi Maicii Domnului, şi sfinţilor, şi mirenilor, şi monahilor şi tuturor celor născuţi din Adam. Una este firea omenească, una, deci, şi mântuirea Omului; şi în virtutea acestui fapt, un călugăr poate, din experienţă proprie, dacă a cunoscut în rugăciunea sa esenţial, toate stările căderii şi tragediei Omului, dar şi ceva din rugăciunea cea răscumpărătoare din Gheţimani, poate, deci, îndruma sau ajuta pe orice om în calea mântuirii, ba chiar deveni un luminător al întregii Biserici, cum istoria nu o dată a dovedit. Dar toate acestea numai cu condiţia, şi în măsura propriei sale împliniri, din proprie nevoinţă şi experienţă trăită, şi trăită în Duh şi în Adevăr.

Ceea ce ne aduce la întrebarea: Care este această împlinire a nevoinţei? Ce este esenţial un călugăr?

Cuviosul Avva Siluan zice: “Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi …Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici călugării nu trebuie să se grijească de lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea, în biserică, în Sfintele Sfintelor, zi şi noapte se învăţa întru legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru lume”. Toată lipsa, toată lepădarea, toată nevoinţa călugărească, dacă nu duce către această stare a rugăciunii, devine lipsită de sens.

Sursa: Rafail Noica