Misionarism în haine de clown (Dumnezeu pentru o zi / Bruce Almighty)

A face comedii cu Dumnezeu nu e un lucru de şagă. Puţini dintre maeştrii râsului s-au încumetat la astfel de teme, poate nu atât din frica sacrilegiului (considerat tot mai adesea ceva chic), cât din intuirea unui potenţial scăzut de umor conferit de relaţia cu sacrul. A trage cu puşca în ciorile de pe Socola, a aşterne pe hârtie ori a anima în arena circului snoave cu Sfântul Petru şi Dumnezeu este riscant chiar din punct de vedere estetic, primejdia kitsch-ului pândind laolaltă cu cea a huliganismului şi a bâlbâielilor, dacă nu eşti un Ion Creangă sau Rabelais ori dacă nu exersezi rafinamentele avangardei. 

 

Regizorul Tom Shadiac şi comedianul Jim Carrey, producătorii filmului Dumnezeu pentru o zi / Bruce Almighty nu apelează nici la deturnarea folclorului, nici la cea a psihanalizei pentru a se juca de-a Dumnezeu – aceste mijloace sunt prea savante, deci necomerciale pentru o comedie alertă à l'americaine, adică democratică, bine ritmată şi pe înţelesul tuturor. Cu toate acestea, comedia prezentată de Buena Vista International şi Universal Pictures reuşeşte să desluşească, printre gaguri la limita iconoclasmului (sau puţin dincolo – după sensibilitatea fiecăruia la litera dogmei), relaţia universală a omului cu Dumnezeu. Aceea adevărată şi clasică, începută cu obşteasca sfidare şi terminată cu îngenunchierea şi rugăciunea: „Facă-se voia Ta!”. 

 

Aruncarea mănuşii, lupta cu îngerul pot fi comise la fel de bine de Iacov, în scopul obţinerii binecuvântării divine ca şi de un bufon, un fante de televiziune (dumnezeul nedeclarat al serilor noastre) care simte că norocul, deci „Dumnezeu”, începe să-i tragă clapa. 

 

Cu ajutorul scenariştilor (Steve Koren, Mark O'Keefe şi Steve Oedekerk) şi uzând de arsenalul său pantomimic (valorificat pentru prima dată în dramă în Truman Show, pentru care a obţinut în 1999 Globul de Aur pentru cel mai bun actor), Jim Carrey îşi conduce personajul pe drumul anevoios al umanizării, parcurgând el însuşi, încă o dată, calea de la comedia bufă la cea dramatică. 

 

Când reporterul trăsnit de ştiri senzaţionale care vânează postul de crainic primeşte un şut în fund de la viaţă, el se simte dintr-odată nedreptăţit de Dumnezeu, iar protestul: „Îmi datorezi totul, de ce ai plecat în vacanţă?!” izbucneşte cu spontaneitate copilărească. Dumnezeu nu Se lasă prea multă vreme căutat, răspunde imediat la apel, asemeni personajelor din jocurile interactive, parcă intuind că reclamantul, oricât de păgubit, nu-şi va pierde prea mult timp cu căutarea Lui. Dumnezeu este un negru bătrân şi sfătos în salopetă muncitorească, ce freacă podelele într-o imensă clădire pustie, aparent singurul angajat al instituţiei de ajutor social pe care o şi conduce. Bruce nu e prea curios să afle misterele neverosimilului personaj şi al lumii Sale, interesat fiind de soarta unui singur ins: el însuşi. Dumnezeu îi oferă, nici mai mult, nici mai puţin decât „job-ul Său”; sezonier, desigur, împreună cu plenipotenţele, dar şi cu exigenţele aferente: respectarea liberului arbitru şi nedeclararea propriei identităţi.

 

Din acest moment, imaginaţia lui Jim Carrey combină gaguri de slap-stick cu motive ale Vechiului Testament, desparte supa de roşii în două cu acelaşi gest de hipnotizator de iarmaroc cu care stârneşte turbioane ce ridică fustele femeilor de pe stradă, păstrându-şi infantilismul de maimuţoi mediatic, pe care nu se străduieşte să-l depăşească. Avansul rapid profesional şi ridiculizarea adversarilor de serviciu, deturnarea stihiilor în scopul netezirii drumului propriu nu reuşesc, însă, să-i rezolve necazurile din iubire, întrucât Puterea supremă este inoperantă când este vorba de liberul arbitru. 

 

În acest moment, în Bruce se declanşează cea mai importantă turnură, trecerea de la egolatrie şi jocul imbecil de-a scamatorul la punerea forţelor demiurgice în slujba aproapelui. Bruce începe să audă „voci” plângăcioase, o mulţime de cereri pe care, dacă va încerca să le ignore, se vor stoca în milioane de fişe, în bileţele sau, în cel mai bun caz, în mesaje electronice. „Aveţi 3.567 de rugăciuni necitite!” – afişează terminalul „calculatorului divin”, după ce eroul încercase, în toate modurile, să se debaraseze de ofurile temporarilor săi supuşi. „În lumea lui Dumnezeu este foarte mult zgomot, o puzderie de credincioşi sâcâitori care nu fac decât să se văicărească şi să ceară mereu ceva” – constată el. Din fericire, există obştescul răspuns „Yes to all”, o şireată ieşire „deus ex machina”, care va declanşa o sumedenie de noi probleme, precum falimentul loteriei locale. 

 

În final, Bruce îşi dă seama că sarcinile de guvernator mondial îl depăşesc şi nu îl ajută să dobândească fericirea, dar, înainte de a rosti sublimul „I surrender”, formulează o rugăciune atât de dezinteresată pentru fericirea iubitei sale, încât Însuşi Dumnezeu este impresionat. 

 

Filmul îi va dezamăgi pe amatorii de universuri sofisticat-paranoice, precum cel din Vanilla Sky sau Truman Show, în schimb îi va amuza pe creştinii „liberali” şi le va da o mână de ajutor descurajaţilor profesori de teologie, întrucât modelează în termeni accesibili, joviali şi moderni realităţi esenţiale şi foarte serioase, precum comunicarea om-Dumnezeu ori atributele şi lucrările divine.

 

Şi încă un pont, pentru profii de religie ce nu l-au găsit încă: dacă astăzi cuvinte precum rugăciune şi dogmă practic au ieşit din limbajul culturii, în schimb arsenalul lingvistic al calculatoarelor este pe buzele tuturor, aşadar limbajul cel mai potrivit pentru a vorbi azi despre Dumnezeu este cel al computerelor (fie şi la nivelul trivial al consumatorilor de jocuri şi chat). Iar dacă vorbitorul mânuieşte şi afurisitul (odinioară, la propriu) meşteşug al mimodramei, el are toate şansele să se facă ascultat.

Elena Dulgheru

Sursa: Orthografitti