Predică la Duminica a 29-a după Rusalii (a celor 10 leproși) - Arhim. Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna

Evanghelia

Luca 17, 12-19

În vremea aceea când a intrat Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi! Iar El, văzându-i, le-a zis lor: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit de lepră. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors şi cu glas mare slăvea pe Dumnezeu; şi a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit. Şi acela era samarinean. Iisus însă, răspunzând, a zis: oare, nu toţi cei zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, decât numai acesta care este de alt neam? Apoi a zis către acela: scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Arhim. Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna: Îndreptățirea și închipuirea de sine stau în calea smereniei mulțumitoare

Extrase din cuvintele la Duminica a 29-a dupa Rusalii, rostite de Arhim. Melchisedec în anul 2013:

“Preacuvioși părinţi şi fraţi, iubiţi credincioşi,

Sunt convins că dumneavoastră cunoaşteţi foarte bine ce înseamnă Sfânta Liturghie. Şi de ce pun această întrebare? Pentru că astăzi, aşa cum aţi auzit din Evanghelie şi din cuvântul părintelui, noi trebuie să fim mulţumitori şi recunoscători. Sfânta Liturghie, dragii mei, este mulţumire adusă Bunului Dumnezeu. Sfânta Euharistie – eucharistos, εὐχάριστος – în limba greacă nu înseamnă nimic altceva decât a mulţumi. Mulţumire adusă Bunului Dumnezeu pentru darurile și pentru Jertfa Sa.

Se pune o singură întrebare și o singură întrebare trebuie să ne punem, cred eu, în această zi: de ce omul nu este recunoscător lui Dumnezeu? Şi de ce omul nu este recunoscător faţă de aproapele, faţă de binefăcători? Răspunsul, conform Sfinţilor Părinţi, este unul singur: închipuirea de sine. Şi această patimă rea, care de multe ori nouă ni se pare că n-o avem, aceasta este aceea care ne face pe noi să nu mai fim recunoscători şi mulţumitori faţă de binefăcătorii noştri. Adică mi se pare mie că am meritat bunul care mi s-a dat, am meritat cuvântul ce l-am primit, am meritat sănătatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, am meritat tot ce-am primit. Şi atunci, dacă am meritat, de ce să-I mai mulţumesc? Ei, aceasta nu e nimic altceva decât, aşa cum am spus, închipuirea de sine. Şi omul din ziua de astăzi e cel mai prins de închipuirea de sine.

A amintit părintele că recunoştinţa este o floare rară. Şi aşa este. Puţini sunt aceia care-și aduc aminte de Dumnezeu și mulţi suntem aceia care mereu cerem: <Dă-mi, Doamne…! Dă-mi Doamne…!> dar uităm să mai spunem: <Doamne, mulţumescu-Ţi pentru toate! Mulţumescu-Ţi şi pentru pâinea, şi pentru sarea pe care o am pe masă, și pentru cana cu apă, și pentru aerul pe care mi-l dai ca să respir. Mulţumescu-Ţi pentru toate!> Omul când mulţumeşte şi când e recunoscător, zic eu, din punct de vedere duhovnicesc, face un pas înapoi, adică se smereşte şi dă loc celuilalt, adică îl lasă pe celălalt să treacă înaintea lui. Recunoaşte că Dumnezeu este Cel Care îi poartă de grijă şi Îl lasă pe Dumnezeu să meargă înaintea lui şi Îl are pe Dumnezeu înaintea ochilor săi. Omul care mulţumeşte se ridică la înălțimea cea mai frumoasă, duhovnicească. Omul recunoscător urcă către Dumnezeu şi Dumnezeu îl primeşte. Şi această recunoştinţă a omului face ca omul să-şi deschidă inima şi Îl lasă pe Dumnezeu în interiorul său ca să lucreze.

Să nu credeţi că Dumnezeu are nevoie de recunoştinţă noastră. Să nu credeţi că Dumnezeu are nevoie de mulţumirea noastră. Pe Dumnezeu nu-L afectează cu nimic în fiinţa Lui nerecunoştinţa sau nemulţumirea noastră, ci pe El doar Îl afectăm în raportul nostru faţă de El și al Lui faţă de noi. Se întristează când vede că noi nu suntem, recunoscători și mulţumitori și se întristează când nu-L lăsăm pe El să vină şi să lucreze înăuntrul nostru.

De aceea, starea de smerenie, de cumințenie, de recunoştinţă, de mulţumire, aceasta este o stare de deschidere către Dumnezeu şi de a-I face loc lui Dumnezeu în viaţa ta.

Deci, iubiţii mei, atunci când suntem stăpâniți de mândrie şi de orgoliu, de egoism, nu mai suntem recunoscători. N-ai să-l vezi pe cel mândru niciodată plecându-se cu smerenie în faţa unei icoane, în faţă sfintelor moaşte sau să meargă şi să ducă o floare cuiva. Dacă o duce, o duce cu scopul de a mai obţine ceva pentru mândria şi închipuirea lui. Deci cel mândru nu se pleacă spre aşa ceva. Dar cel smerit ştie să facă daruri bune şi frumoase. Cel smerit se pleacă şi aduce mulţumire lui Dumnezeu şi celui de lângă el, aproapelui său, binefăcătorului.

De aceea, dragii mei, în viaţă să fim mulţumitori şi recunoscători Părintelui Ceresc, căci în felul acesta darul lui Dumnezeu, harul Său, se va revărsa asupra noastră şi va rămâne înlăuntrul nostru. O candelă aprinsă în casă, lângă icoane, e un semn al jertfei și al recunoştinţei înaintea lui Dumnezeu. Genunchii plecaţi la rugăciune sunt iarăşi un semn al recunoștinței faţă de Dumnezeu. O lumânare pusă la mormântul mamei sau al tatălui sau al naşilor de botez sau de cununie sau al rudelor apropiate este iarăşi un semn de recunoştinţă şi de comuniune cu cei care au plecat din viaţa aceasta. Deci să nu uităm să fim recunoscători și mulţumitori pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu. […]”

Extrase din cuvintele la Duminica a 29-a după Rusalii, rostite de Arhim. Melchisedec în anul 2014:

“Iată că ne-a ajutat Preabunul Dumnezeu să ajungem în duminica aceasta, prima după ce au trecut sărbătorile de iarnă şi iată că în această duminică ne-am întâlnit cu Evanghelia când Mântuitorul Hristos i-a vindecat pe cei zece leproşi. Aşa cum aţi auzit din Evanghelie şi din cuvântul părintelui, recunoştinţa este aceea pe care trebuie s-o avem fiecare dintre noi faţă de Preabunul Dumnezeu. Când omul găseşte motiv de îndreptăţire, atunci el nu mai este recunoscător şi mulţumitor! Şi să reţineţi lucrul acesta, că nu este un cuvânt de la mine, ci de la Sfinţii Părinţi, care spun clar că atunci când omul găseşte motiv de îndreptăţire, atunci nu mai este recunoscător faţă de nimeni.

Îndreptăţirea nu este nimic altceva decât o fiică a mândriei. Când omul este cuprins de această patimă, de acest păcat, mândria, atunci vine şi îndreptăţirea şi atunci cu greu se pleacă şi greu recunoaşte că cineva i-a făcut bine, greu recunoaşte puterea şi autoritatea lui Dumnezeu.10_leprosi2 Căci omul, în general, fuge de sub autoritatea lui Dumnezeu şi aceasta din cauza îndreptăţirii care sălăşluieşte întru el şi tendinţei omului de a se îndreptăţi mereu în faţa lui Dumnezeu. Îndreptăţirea aceasta am spus că este un rod al mândriei, al închipuirii de sine. Şi, dacă e să-i căutăm originea, nu o găsim decât tocmai în raiul desfătării, unde Adam, după ce a căzut, s-a îndreptăţit în faţa lui Dumnezeu. Eva, strămoaşa, și ea s-a îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. S-au îndreptăţit și au dat vina unul pe celălalt, nerecunoscând păcatul, vina.

Omul devine recunoscător faţă de Dumnezeu şi faţă de cei din jurul lui atunci când se cunoaşte pe sine. Când omul se cunoaşte pe sine, atunci devine recunoscător și mulțumitor. Când îşi vede păcatele sale, când își vede neputinţele sale, atunci el devine uşor, foarte uşor, recunoscător și mulţumitor faţă de Dumnezeu. De aceea am auzit pe mulţi Sfinţi Părinţi şi în mod deosebit astăzi pe Sfântul Macarie Egipteanul, care a avut o viaţă deosebit de înaltă şi care a lăsat cuvinte deosebite nu numai pentru monahi, ci pentru toţi creștinii, căci toţi creştinii au nevoie de cuvintele Părinţilor. Deci Sfântul Macarie arată foarte frumos, foarte limpede în cuvintele sale păcatul acesta al îndreptăţirii de sine cât de urât este în faţă Preabunului Dumnezeu şi când omul se cunoaște pe sine, când îşi vede păcatele sale, acela este mai mare decât cel care vede îngerii din ceruri.

Iubiţii mei, cum a amintit şi părintele, să fugim de lepra păcatului. Păcatul este ca o lepră care întunecă, care mărgineşte. Aşa cum un om stăpânit de o boală cumplită nu poate să se mai gândească la altceva decât la necazul și la neputinţa lui, aşa şi păcatul, atunci când îl stăpâneşte pe om, îl mărgineşte şi îl face de a nu mai ieşi din acea stare și nu poate să se mai adune şi să mulțumească Bunului Dumnezeu, căci nu mai vede raza de lumină. Lumina întru el nu mai străluceşte, pentru că el se vede numai pe el, omul mândru se vede numai pe el. Pe când omul care-şi recunoaşte păcatele sale îl vede pe cel de lângă el mai bun și totodată vede bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Şi, când omul cunoaşte bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, de acum devine recunoscător şi mulţumitor.

De aceea, dragii mei, să fugim de păcat, pentru că păcatul uşor vine şi greu se mărturiseşte, căci aţi văzut, de multe ori, la Taina Spovedaniei greu mărturiseşti păcatul şi diavolul vine cu o armă care este a lui, ce se cheamă amânarea. Diavolul nu-ţi spune să nu te spovedeşti, ci îţi spune s-o laşi pe mai încolo. Diavolul nu-ţi spune să nu faci fapta aceea bună acum, ci îţi spune că o s-o faci mai încolo, nu astăzi. Şi tot aşa. Şi în felul acesta nu face nimic altceva decât să-l prindă pe om.

Dragii mei, să fim înţelepţi și nu neînţelepţi. Şi atunci când ne dăm seama de greşeala pe care o facem, de păcatul pe care cumva l-am săvârşit, să ne grăbim în a spune Mântuitorului Hristos: Am greșit, Doamne, iartă-mă! Şi atunci când ne recunoaştem vina, uşor Îl recunoaştem și pe Stăpânul nostru, pe Dumnezeu nostru ca Domn şi Stăpân al tuturor.

Să facă Bunul Dumnezeu ca aceste gânduri din Evanghelia de astăzi, Evanghelia şi Apostolul de astăzi, cuvântul ce s-a rostit, să ne fie nouă, tuturor, prilej şi îndemn de a fugi de păcat şi de îngustimea păcatului, de îndreptăţirea de sine. Căci, am spus, când omul găseşte motiv de îndreptăţire, atunci el nu mai este mulţumitor și recunoscător. Facă Bunul Dumnezeu ca noi toţi să ne găsim mulţumitori și recunoscători faţă de Cel Care ne-a dat viaţă, faţă de Cel Care ne poartă nouă de grijă, de Preabunul Dumnezeu. Căci atunci când noi credem și ne încredem în a lui Hristos purtare de grijă, El atunci şi poartă grijă de noi! Amin!”

Sursa: Cuvântul Ortodox