Am primit un gând incredibil: „Minte! Minte, că ai făcut avort și păstrează copilul!”/ Mărturii despre criza de sarcina, 01

În viața fiecărei femei există momente de mari intensități interioare, un fel de frământare puternică a aluatului sufletesc, timp în care plămădeală duce spre culmi nebănuite până atunci de firea ei firavă.

Momentul în care sufletul și cugetul meu au primit provocarea maximă din partea vieții a fost atunci când am rămas însărcinată pentru prima oară, în 2006.

Eram o femeie tânără, în cei peste 25 de ani ai mei, aflată mereu în centrul atenției bărbaților, ceea ce-mi oferea o anumită încredere de sine, visând însă în adânc la o dragoste eternă. Mă simțeam în cea mai plină perioadă a vieții mele, în care totul îmi părea posibil. Aveam un job foarte bun și eram implicată într-o relație ca-n cărțile Sandrei Brown, de o pasiune nebunească, cu un bărbat de o frumusețe răvășitoare. Care nu era al meu, ci era el însuși într-o relație de câțiva ani cu o altă femeie, pe care, spunea el, nu o mai înșelase niciodată. Nu îmi doream însă să-l fur cuiva, era chiar prima și ultima oară când, împotriva principiilor mele, eram o „cealaltă femeie” din viața unui bărbat. Știam că relația noastră se va sfârși când pasiunea intensă se va mistui în propriul ei foc. Știam și simțeam că el încă își iubește prietena (acum știu sigur că nu așa este iubirea, iubirea adevărată nu înșală), însă asta nu mă deranja. Deocamdată eu îi ocupam mințile și asta îmi era de ajuns. Așa gândeam eu atunci, așa simțeam.

Povestesc acum ca despre viața altei persoane, parcă a unei străine, și nu a mea…

Am început să observ după vreo 5 luni de relație, că…. arăt din ce în ce mai bine, sânii parcă îmi crescuseră, tenul și pielea erau din ce în ce mai strălucitoare. Ce mai, parcă înflorisem ca o floare de primăvară! Mă bucuram, în infatuarea mea, de atenția sporită a celor din jurul meu, care mă elogiau zilnic. Până când o colegă de serviciu m-a întrebat: „Fată, nu cumva ești însărcinată?!”. Ups, la asta chiar nu mă gândisem. Îmi întârziase ciclul aproape 2 luni, dar asta mi se întâmpla de 2–3 ori pe an, de aceea nu mă alarmasem până atunci. În plus, noi ne protejam. Odată luasem chiar și o pastilă de a doua zi.

Îmi iau însă un test de sarcină, mă duc în toaletă. Oroare! Iese pozitiv. Lumea mea se prăbușește! Știam că el îmi va spune să fac avort. Iar eu avort îmi propusesem, încă de când am auzit prima oară cuvântul, să nu fac niciodată așa ceva. I-am spus, m-am dus la control. La ecografie, medicul îmi spune că am o malformație la uter și că sigur voi naște un copil cu probleme, mai ales din cauza pastilei de a doua zi. Lumea mea era la pământ. Era o luptă pe viață și pe moarte în sufletul meu. Simțeam o presiune imensă pe umerii mei. Visul meu de a avea o familie fericită, fără divorțuri, despărțiri, era dintr-o dată atât de departe, de neatins. Crescusem fără tată de la vreo 8 ani și mă chinuia gândul să-i fi făcut și copilului meu la fel.

Ador copiii, iar atunci eram pentru prima dată mamă. Mamă ești din momentul în care copilul este zămislit în pântecele tău. Au urmat zile întregi de discuții, de frământări, de nopți nedormite. El punea o presiune imensă pe mine, iar eu nu doream sub nicio formă să-mi clădesc viitoarea viață pe sfâșierea unei alte femei, cu un bărbat pe care nu-l iubeam și care nici el nu mă iubea la rândul lui. Iar să-mi omor copilul, primul meu copil, printr-un avort, care, chipurile, m-ar fi scăpat de probleme, m-ar fi sfâșiat pe mine. Și nu cred că mi-aș fi revenit vreodată, știind ce am făcut.

I-am spus însă că o să fac avort, iar el a promis că mă lasă în pace, după cum l-am rugat. M-am dus în oraș să caut un cabinet într-o zonă unde știam că sunt mai multe. Doream să fie o femeie ginecolog. Ca și cum aceasta ar ușura cumva rușinea și durerea mea… Căutarea mea de atunci, preumblarea mea prin oraș, timp de o oră-două, nu o voi uita niciodată. Căutam un cabinet să fac avort, rugându-mă la Dumnezeu să nu găsesc niciunul. Și nu am găsit. Deși eram într-un loc în care văzusem foarte multe, acum, în nebunia mea, nu le mai găseam, deși am întrebat. Am amânat avortul. Mai aveam o săptămână și făceam 2 luni de sarcină. Îl chem pe el la o întâlnire într-un parc. Îi spun că nu am făcut avort și că m-am hotărât să păstrez copilașul, fără să cer nimic de la el. El a luat foc, s-a rugat de mine „să nu-i distrug viața”. Nici nu vroiam. Bărbatul care mai ieri era înnebunit după mine, acum îmi spunea lucrurile acestea. Din nou, i-am spus că voi face avort, ca să pun capăt presiunilor. Și alungându-mi toate gândurile din minte, a doua zi mi-am propus să mă duc la medic. Eram ca un robot, fără simțăminte. Însă, în adâncul meu, așteptam ceva de la Dumnezeu. Să facă cumva… El…

M-am dus la o clinică unde știam sigur că voi găsi un doctor. Nu mai aveam nici preferințe. Intru la ecografie, îi spun situația mea, că mă gândesc să fac avort. Îi spun și ce mi-a spus doctorul de la prima ecografie. Îmi văd copilașul pe ecran. Doctorul îmi spune: „Este un copil perfect!” și că să mă gândesc bine până a doua zi, că ar fi păcat să… fac avort. Deși momentele erau pline de o emoție de maximă intensitate, eu, totuși, în adâncul meu, aveam o liniște pe care nu o puteam nici explica. Simțeam că… va fi bine… cumva. A urmat noaptea. A doua zi trebuia să mă duc la cabinet cu o decizie finală. Sarcina era deja destul de avansată, nu mai puteam amâna. Nu-mi mai aduc aminte zbuciumul din sufletul meu din noaptea aceea. Știți de ce? Pentru că m-am rugat să-mi dea Dumnezeu în gând o soluție, astfel încât nimeni, dar nimeni, să nu sufere. Și mi-a dat.

Am primit un gând care mi-a spus ceva incredibil: „Minte!”. „Minte că ai făcut avort și păstrează copilul, crescându-l undeva departe, să nu afle el niciodată!”. M-am hotărât instant să fac exact așa. Atunci mi s-a întâmplat ceva incredibil. S-a așternut în sufletul meu o liniște, o pace pe care niciodată, dar niciodată în viața mea nu o mai experimentasem. Nimic nu mă putea tulbura. Puteau să fie împrejurul meu războaie, cataclisme, că nimic nu mi-ar fi luat acest simțământ adânc.

Am născut un băiețel perfect și frumos care este bucuria vieții mele. Tatăl lui a aflat târziu că eu am născut, a rămas șocat, însă nu s-a mai putut face nimic, mai ales că el chiar se căsătorise între timp cu prietena lui. Acum băiețelul meu e măricel, e foarte ascultător, cuminte și deștept.

M-am căsătorit la câțiva ani de la naștere cu un bărbat minunat care îl adoră pe băiețel. Viața mea s-a schimbat, pentru că eu m-am schimbat și am ascultat de glasul conștiinței în cel mai important moment al vieții mele.

Lucrez acum în domeniul asistenței sociale, luptând zi de zi pentru viață, viața copiilor, viața mamelor, contra avortului, sprijinind femeile aflate în criza de sarcină, pe care eu însămi am trăit-o.

Simt și trăiesc cu intensitate sentimentul că feminitatea nu este deplină decât atunci când femeia devine mama. Iar Dumnezeu iubește mamele, eu știu asta!

Elena C., București

****************************************************************

Dragi prieteni și colaboratori,

În 26 martie 2016, în România și Republica Moldova se va organiza Marșul pentru viață 2016 „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”. Cu acest prilej, Asociația „Studenți pentru viață” încearcă să publice patru volume de mărturii despre criza de sarcină, pentru a veni în întâmpinarea frământărilor femeilor care se vor afla în situații de criză și pentru cei din jurul lor care le pot sprijini:

101 femei fericite că au ales viața copiilor lor

101 oameni care au supraviețuit avortului

101 avorturi forțate

101 avorturi regretate

În viața noastră cotidiană puține sunt lucrurile al căror impact uriaș este atât de puțin înțeles precum criza de sarcină.

Este vorba despre scurta perioadă din viața unei femei însărcinate în care avortul apare ca o altă opțiune pe lângă continuarea sarcinii și nașterea copilului.

Criza de sarcină apare în cele mai diverse situații de viață. Astfel, experiența directă și bibliografia teoretică arată că nu există niciun element care să elimine a priori posibilitatea apariției crizei de sarcină: nici starea financiară, nici statutul social ori marital, nici absența sau numărul copiilor, nici vârsta, nici nivelul intelectual, educațional și cultural, nici starea de sănătate a femeii, nici calitatea relației cu tatăl copilului, nici opinia familiei ori a prietenilor, nici afilierea ori practica religioasă a mamei, tatălui, familiei, nici măcar împrejurările concepției și starea de sănătate a copilului, de exemplu atunci când copilul a fost așteptat ani la rând și este deplin sănătos… În realitate, oricând poate apărea un element care să determine criza de sarcină.

De aceea, pentru a fi cu adevărat alături de femeia în criză de sarcină este nevoie de cele mai diverse abordări, potrivite fiecărei situații de criză: de la formele cele mai simple, cum este o discuție de 15 minute, până la sprijinirea emoțională și materială pe perioada a mai multor ani de zile.

În această diversitate, există, este drept, și câteva tipologii predominante. Astfel, circa 80% din cazurile de criză de sarcină s-ar putea rezolva în mod fericit pentru ambele vieți direct implicate – respectiv prin nașterea copilului – dacă femeia ar primi sprijin din partea tatălui copilului. O dovadă în plus a acestui fapt o reprezintă statistica potrivit căreia cel puțin 60% din avorturi sunt consecințe ale presiunilor partenerului de viață. Un factor-cheie în criza de sarcină și în decizia femeii de a face avort este violența din partea tatălui copilului, de la presiunile verbale, până la violența fizică gravă.

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând pe cunoscutele dumneavoastră care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii pe adresa de mail 101marturii@gmail.com.

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau datele de contact ale celor care le vor trimite nu vor fi făcute publice, decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii complet adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Am cunoscut femei care au regretat avortul dinainte de a-l face, femei care au regretat avortul în timp ce avea loc, femei care au regretat avortul când s-au ridicat de pe masa ginecologică, femei care au regretat avortul pentru prima oară la câteva decenii după ce a avut loc. Dar nu am cunoscut nicio femeie care să își îndemne fiica: „Mamă, când vei crește mare, să faci și tu măcar un avort, că e foarte bine!”.

De aceea, aceste cărți sunt menite să crească nivelul de conștientizare al opiniei publice cu privire la ușurința cu care fiecare dintre noi am trecut și trecem pe lângă femeile în criza de sarcină, indiferenți la frământările lor și la viața copilului pe care l-au purtat în pântece câteva luni. Este și o ocazie de a le cere iertare pentru indiferența noastră.

Sursa: Știri pentru Viață

Avort forţat: Povestea unei femei

Sursă: Feminist for life

Când Marion Syversen avea 15 ani, dornică de afecţiune şi cu speranța că va scăpa de locuinţa instabilă şi de mama dependentă de droguri, a decis că cel mai bun mod de a le împlini pe amândouă era să rămână însărcinată – intenţionat. “Voiam să dau spre adopție copilul şi mă gândeam că noua familie a copilului ar putea să mă adopte şi pe mine”, îşi aminteşte ea. “Bineînțeles că nu aveam nici cea mai mică idee despre cum funcţionează aceste lucruri. Ştiam doar că vreau să scap de viaţa mea de acasă.”

Ea spera că cineva o va ajuta să îşi dea seama ce să facă, cum să se ajute pe ea şi pe copilul ei. Mai întâi, a vorbit cu un consilier de la Planning Family, care i-a propus să facă avort. “Dar m-am gândit: «Eu nu îmi doresc să fac asta, eu vreau să nasc copilul». Aşa că am mers la un pastor de la o biserică din zonă”, spune Marion. “Mă aşteptam să îmi țină morală, dar m-am gândit că va trebui să mă ajute când i-am spus că vreau să dau copilul spre adopţie.”

În schimb, pastorul a căutat în biroul său şi i-a dat 150 de dolari cash. “Şi atunci mi-am dat seama, şocată: «Vrea să fac avort. Asta înseamnă că Dumnezeu vrea ca eu să avortez»”, spune Marion.

Ea îşi aminteşte cum vorbea cu copilul ei, cerându-şi iertare pentru ceea ce urma să se întâmple. “Am spus: «Nu vreau să te omor, dar Dumnezeu vrea ca eu să fac asta.» După procedura medicală, i-am spus mamei ce s-a întâmplat, şi ea mi-a spus că sunt o uşuratică”.

Mama lui Marion aducea în mod constant în casă bărbaţi dubioşi şi periculoşi – bărbaţi cărora li se spunea că Marion este promiscuă şi dispusă să facă orice. A fost violată în repetate rânduri.

Marion a cerut ajutor de la un consilier şcolar care i-a spus că nu se poate face nimic în privinţa violurilor pentru că ea avea o reputaţie proastă. “În liceul meu erau două mii de oameni. Eu eram prostituata; eram fata pe care o chemau când echipa de fotbal voia să se distreze.”

Când Marion a rămas însărcinată a doua oară, la vârsta de 17 ani – din nou, în încercarea de a ieşi din familia ei disfuncţională – chiar mama ei a dus-o la clinica de avorturi pentru a se asigura că va scăpa de sarcină. “I-am spus asistentei: «Eu nu vreau să fac asta. Mama mă forţează să fac asta. Mă puteţi ajuta?»” îşi aminteşte Marion. “Iar ea mi-a spus: «Sunt alţii care aşteaptă. Doriţi sau nu procedura?» Nu puteam să mă gândesc la ce altceva aş putea face. Unde puteam să merg? Cine m-ar ajuta să  plătesc pentru tot ceea ce i-ar trebui bebeluşului? Aşa că am avortat. Din nou.”

Marion descrie viaţa ei de după avorturi ca “atât de întunecată şi rece. Şocul şi disperarea pe care le simţeam erau atât de intense. Oamenii întotdeauna spun că femeile trebuie să avorteze pentru că sunt disperate. Dar eu eram disperată şi nu am vrut să fac avort, dar cu toate acestea am fost forţată să-l fac. Toţi cei cu care am vorbit mi-au spus că era singura cale, deşi nu era ceea ce îmi doream.”

După spusele lui Marion, departe de a îi rezolva problemele, avorturile sale “pur şi simplu au înrăutăţit lucrurile – acumulând traumă după traumă.” Pentru că ea însăși era doar o victimă, nu putea să nu se identifice cu copiii ei nenăscuţi care la rândul lor erau niște victime.

“Există multe femei ca mine cărora nu le este oferit ajutorul de care au nevoie cu adevărat”, spune Marion. “Am vorbit cu multe femei care spun «Este decizia mea să fac avort. Prietenul meu m-a lăsat, iar părinţii mei au spus că nu mă vor ajuta şi nu mă vor susţine financiar în timpul facultăţii decât dacă fac avort – dar este în totalitate decizia mea.» Poftim? Cum poate fi aceasta decizia ta? Eşti însărcinată, şcoala ta nu permite fetelor însărcinate să locuiască în cămine, dar este decizia ta să faci avort?”

Marion spune că nu şi-a dat seama, la vârsta de 15 ani, că adulţii la care a apelat pentru ajutor aveau propriile lor interese: “Am presupus că vor face ceva să mă ajute. Nu am ştiut că toţi vor spune acelaşi lucru, că trebuie să fac avort. M-am simţit atât de singură – Cu câți oameni ar fi trebuit să vorbesc ca să le cer ajutorul? Nu ştiu. Toţi cei cu care am discutat mi-au spus acelaşi lucru.”

Marion crede că “discuţia este într-o oarecare măsură diferită acum – femeile au posibilitatea să se informeze mai mult despre alte alegeri.” Dar, spune ea, mai este mult de lucru, mai ales în privinţa modului în care informaţia este prezentată femeilor care se află în stare de şoc şi se simt tulburate şi izolate şi copleşite de situaţie. Şi mulţi oameni, subliniază ea, pur şi simplu nu ştiu cum să vorbească cu femei însărcinate.

“A ţipa la femei care se confruntă cu o criză de sarcină nu este o soluţie”, spune ea. “Nici a le constrânge sau a le spune că există o singură alegere pe care o pot face. Acesta nu este o modalitate corectă de a prezenta toate opţiunile. Nu le fereşte de posibilitatea de a fi exploatate sau a face ceva disperat.”

După mulţi ani, Marion spune că a reuşit să se vindece şi într-un final să ierte toţi oamenii care i-au spus să facă acele avorturi – chiar şi pe mama care a dus-o la clinică şi care a aşteptat-o afară să se asigure că într-adevăr a făcut avort. Dar ea regretă faptul că multor femei astăzi încă li se oferă informaţii false sau înşelătoare şi li se spune că nu au alte opţiuni decât aceea de a avorta.

“Informaţii unilaterale ca acestea duc la decizii proaste”, spune ea. “Atât de multe femei sunt constrânse sau obligate să avorteze, fie li se spune direct să facă avort – cum mi s-a întâmplat mie – fie nu li se oferă niciun sprijin să facă altceva. Oamenii care vorbesc cu femeile care se confruntă cu o sarcină neplanificată trebuie să realizeze că sunt într-o situaţie delicată. Trebuie să fie atenţi, să îşi cântărească vorbele cu respect şi să ofere informaţii conştientizând faptul că ar putea să schimbe în întregime cursul vieţii unei femei. Ce va face ea dacă i se oferă o singură opţiune? Cât de mult timp îi va lua să se refacă?”

Traducere Diana Elena Gratie

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Ce fapte facem? Ce duh avem?

 Fotograf: Monica Drăgan

La postarea Rămâneţi fermi. Luptaţi lupta cea bună. Nu capitulaţi niciodată am primit următorul comentariu:

”Pe Obama, Dumnezeu l-a pus acolo. Să dai o lege cum că nu ai voie să avortezi nu ar rezolva oricum lucrurile. Femeile ar avorta oricum, ba chiar şi-ar pune viaţa în pericol pentru asta (te pui cu necredinciosul?!). Sau încă şi mai rău... câte femei credincioase avortează copii? ...multe... Eu personal sunt împotriva avortului când vine vorba de mine, de educarea fetei mele sau de informarea altor femei... (deci accentuez observaţia... educaţia sau informarea... obligarea nu-şi are locul... e o decizie super personală).”

Am auzit și alte persoane care sunt conștiente că avortul înseamnă uciderea unui copil, dar că nu sunt de acord cu protecția legală pentru viața copilului nenăscut. Deși organizațiile susținătoare ale avortului acuză pe oricine care ridică un deget măcar pentru apărarea copiilor nenăscuți și sprijinirea mamei în criză de sarcină că vrea interzicerea avortului în România, acest lucru este utopic în situația actuală. Să recunoaștem că trăim un moment al istoriei țării noastre  în care lipsa de coeziune socială este atât de mare încât cui îi mai pasă de un copil care nici măcar nu vorbește, deci nu va face niciodată scandal în presă că nu îi este recunoscut dreptul la viață și i se ia libertatea de a trăi?

Deci aduc acum în discuție o lege care să protejeze viața celor nenăscuți doar pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine și poziția noastră.

Cei care sunt pe poziția ”nu sunt de acord cu avortul, dar nu impun altuia punctul meu de vedere” consideră că sunt într-o poziție mediană, respectând atât adevărul despre viața copilului, cât și libertatea mamei.

Cu bucuria că aceștia recunosc în copilul nenăscut un om, și cu tristețea că nu sunt dispuși să facă tot ce pot pentru a-l apăra și pentru a o ajuta în mod real pe mamă, doresc să fac o observație față de această opinie și să-i rog să își pună o întrebare.

Observația este că sunt întru totul de acord că apărarea vieții copiilor nenăscuți nu se va face doar prin trecerea în ilegalitate a uciderii lor prin avort. Sunt necesari și alți factori, precum o protecție adecvată a mamelor însărcinate, a copiilor nenăscuți, a părinților și a copiilor în general.

Iată unul dintre domeniile unde este necesară o intervenție. În lunile de sarcină mama trebuie să facă față unor probleme speciale, cum ar fi analizele care necesită timp și bani, regimul alimentar special, cumpărarea de îmbrăcăminte specială pentru ea, procurarea de îmbrăcăminte pentru bebeluși pentru când se va naște copilul etc. Toate acestea sunt necesare pentru a asigura o creștere bună copilului din pântece și pentru a pregăti perioada de după naștere. Dar dacă după nașterea copilului se acordă o alocație pentru creșterea lui, nu ar fi normal ca o astfel de alocație să o ajute financiar pe mamă și în perioada de sarcină?

Și sunt multe alte direcții în care societatea noastră este în urmă în oferirea condițiilor prielnice nașterii și creșterii copiilor. Gândiți-vă doar la lipsa de specialiști capabili să pună un diagnostic corect bolilor din spectrul autismului - și nu mai vorbim de lipsa specialiștilor în terapie și a încurajării acesteia. Poate că noul Parlament va face ceva mai mult în această direcție decât cele de până acum. Dar asta depinde și de noi.

Revenind, sunt de acord că dacă ne dorim cu adevărat să nu mai fie uciși copiii în pântecele mamelor nu este suficient ca o lege să interzică aceasta. Dar o astfel de lege este o componentă a sistemului de protecție din partea societății pentru copilul nenăscut. Îi rog pe cei care simt că nu este suficientă protecția legală să gândească, să susțină și să pună în practică și alte componente ale acestui sistem, legislative, economice, media, filantropice etc. Exemple de reușite avem – grija Părintelui Nicolae Tănase pentru copii și mame, lupta de doi ani de zile a doamnei Ionela Danciu cu statul român pentru ca fiecare dintre frații gemeni să aibă parte de indemnizația pentru creșterea copilului. Dar câte mai sunt de făcut!

Și acum iată întrebarea: dacă, așa cum propun diverși eticieni, legea ar permite părinților să își omoare copiii într-o anumită perioadă după nașterea lor, ați fi coerent cu opinia dumneavoastră actuală și ați adopta poziția ”nu este bine, dar părinții nu trebuie obligați să lase copiii în viață” sau ați lupta pentru abrogarea acestei legi?

Mai jos este un material deosebit nu atât despre cât de mult prețuim viața copiilor nenăscuți, cât mai ales despre onestitatea față de noi înșine: ce credem cu adevărat și care este mobilul faptelor noastre?

Dacă doriți să îl traduceți ori să traduceți alte materiale despre cum se poate apăra viața copiilor nenăscuți și cum pot fi protejate mamele, vă rog să îmi scrieți pe adresa blog.stefania1@yahoo.com. 

*

Am crezut că sunt pentru-viață, dar Dumnezeu mi-a spus că am duhul avortului

I thought I was pro-life but God told me I had the ‘spirit of abortion

PUEBLO, Colorado, May 18, 2012 (LifeSiteNews.com) – Sarah Nelson, 22, was going through a challenging chapter in her faith journey in 2001 as she served in leadership at a successful megachurch in Denver, Colorado. She and her fiancee Brandon loved their church and the fellowship it provided, but Sarah could not shake off the feeling there was something missing.

At her Christian church, one thing that was impressed upon her was that abortion was wrong. For as long as she can remember, Sarah had always considered herself “very pro-life and absolutely against abortion.”

One day, while praying for an end to abortion on the anniversary of Roe v. Wade which legalized the killing of babies in the womb in 1973, Sarah suddenly experienced the voice of God saying to her:

You have the spirit of abortion.

The young woman remembers being stunned. ‘How could this accusation be true,’ she remembers reasoning vehemently with God, when she was clearly against the horrible crime of ending an innocent life in a mother’s womb?

Again, Sarah experienced the convicting voice of God:

You have the spirit of abortion in you because you do not value children as you ought. You see them as a burden and something that would inconvenience your life.

As Sarah pondered the word she had received, it dawned on her that God was entirely right. She had believed that it was wrong to kill children through abortion, but she now realized that a deeply rooted contraceptive mentality within her had prejudiced her to not really value children or to even desire them.

“Up to that point, I had had no exposure to the perspective of contraception as a moral evil,” Sarah told LifeSiteNews. “Growing up, I was extremely familiar with the fact that as couples were counseled for marriage in church, it was the assumption across the board that to be a ‘prudent newly wed couple’, you must contracept, and preferably for at least two years in order to establish a ‘stable marriage’.”

“Rarely were children talked about in terms of ‘abundance and overflowing joy’. In some circles it was strongly suggested that couples limit their family size for the good of God. Many couples saw two children as plenty.”

“I was not really open to having children, nor had I been encouraged to be so from my church leadership. From this flowed the natural conclusion that contraception was fine. And if contraception was fine, then I could see how the logic worked that allowed abortion (God forbid) to be fine because it got rid of an ‘inconvenience’”.

“I was horrified as I suddenly and instantly knew the horrible truth: being closed to life through contraception actually leads to the reality and horror of abortion.”

It was with sadness that Sarah realized that she had become a victim of the logic of contraception without even realizing it. “And sadly, this was where I had been up till that day,” she recounted.

As a consequence of her humbling experience with God, Sarah turned to the Catholic Church for answers and eventually became Catholic along with her now-husband Brandon. They now have two children and are hoping for more.

To this day, over a decade later, it fills Sarah with sadness that many of her friends cannot see what she calls the “real beauty of sexual union and the beauty of being totally open to the gift of life”. Nonetheless, she and her husband will hardly let an opportunity pass by to challenge their friends to think about the dimension of gift that is inherent in sexual union and that entails an openness to life.

“The gift God has given us, the ability to procreate with him, why would we not want to be part of that?,” the couple often asks their friends.

Sarah says that she will be forever grateful for the day that “God opened my eyes wide to this truth and I truly became pro-life. I’ll never forget that day. It is very much seared into my memory.”

Sursă: LifeSiteNews

O formă de discriminare socială: Diagnosticul prenatal şi justificarea avortului

Una din feţele "umanismului" de astăzi afişează o falsă expresie a grijii şi preocupării faţă de copiii nenăscuţi, diagnosticaţi cu handicap. Această "grijă" contribuie la extinderea avortului, în special a avortului tardiv, subminează moralitatea tradiţională, generează atitudini discriminatorii crunte faţă de persoanele cu handicap, compromite genetica medicală ca ştiinţă şi, în general, afectează sănătatea fizică, mentală şi spirituală a societăţii.

Diagnosticul prenatal s-a extins în ultima vreme şi în România şi este oferit aproape tuturor femeilor gravide, în primul trimestru de sarcină. Această procedură presupune analize de sânge combinate cu ecografia pentru a calcula riscul naşterii unui copil cu sindrom Down sau cu alte anomalii. Alte teste sunt oferite în cazul în care riscul este mai mare de 1 la 250. Ele includ biopsia de trofoblast, ce constă în prelevarea de placentă în primul trimestru de sarcină, şi amniocenteza, care înseamnă prelevarea unei mostre de lichid amniotic, în al doilea trimestru de sarcină. Dacă se confruntă cu un rezultat pozitiv, aproximativ 90% din cupluri apelează la avortul medical. 

Cifre similare privind avortul există şi pentru copiii nenăscuţi, diagnosticaţi cu spina bifida, fibroză chistică sau nanism. Copilul poate deveni dintr-o dată "incompatibil cu viaţa", "fără calitatea necesară a vieţii", "cu defect", "cu retard" etc. Astfel de cuvinte o împing pe mamă să-şi ucidă copilul prin avort, ea justificându-se că a făcut-o "pentru binele lui" sau "ca să nu se chinuie". Un laborator privat de diagnostic şi analiză genetică din Bucureşti propunea recent un program social, numit "O amniocenteză şi o analiză de diagnostic prenatal gratuită în fiecare lună - o şansă în plus pentru un copil sănătos". De fapt, în spatele reclamei stă îndemnul de a elimina copiii bolnavi.

Noi legi în Germania şi SUA prevăd consiliere şi sprijin pentru gravidele care aşteaptă un copil cu handicap

Germanii nu au uitat de pericolul ideologiei fasciste. Ei au adoptat acum doi ani o lege care are drept scop scăderea numărului de avorturi tardive de natură eugenică. Parlamentarii germani au votat în favoarea extinderii consilierii şi sprijinului pentru familiile ai căror copii au fost depistaţi cu handicap şi care se gândesc la întreruperea sarcinii. Medicul trebuie să informeze pacienta despre condiţiile de viaţă ale unui copil cu handicap fizic sau mental şi să-i facă cunoscute toate mijloacele de sprijin. O femeie are o perioadă de trei zile de aşteptare între consiliere şi procedură ca să se gândească la opţiunile ei.

În septembrie 2008, fostul preşedinte american, George W. Bush, a semnat o lege care viza reducerea numărului de avorturi ale copiilor diagnosticaţi cu sindrom Down şi cu alte boli. Legea prevede ca părinţilor copiilor diagnosticaţi cu sindrom Down sau cu o altă boală să li ofere cele mai recente informaţii cu privire la starea acestor copii. Gravidelor trebuie să li se pună la dispoziţie informaţii despre centre ale părinţilor cu copii cu nevoi speciale, astfel încât să poată învăţa despre experienţa reală a lor. Drept urmare a acestei legi, a fost înfiinţat un registru al familiilor care doresc să adopte copii cu nevoi speciale. Studii recente au arătat că părinţii care au deja un copil cu anomalii sau care au contact cu familiile care îngrijesc copii cu handicap, în timpul unei sarcini ulterioare, refuză de multe ori diagnosticul prenatal.

Oameni de ştiinţă împotriva diagnosticului prenatal

Există mulţi oameni de ştiinţă în lume care se opun diagnosticului prenatal. Un exemplu care reflectă poziţia celor care se opun diagnosticului prenatal ar fi acest citat din cartea celebrului neonatolog englez John Wyatt, profesor care s-a dedicat problemelor de bioetică moderne de îngrijire a sănătăţii: "Tot mai des se aud vocile celor cu handicap, care spun că diagnosticul prenatal este o formă de discriminare socială. 

O majoritate sănătoasă, datorită noilor tehnologii, îşi impune prejudecăţile ei sociale asupra unei minorităţi bolnave. De ce am afirma că viaţa unei persoane cu sindrom Down nu merită să continue şi că ea e doar o povară insuportabilă pe umerii părinţilor, ai societăţii şi ai statului? Nu este aceasta o nouă formă de discriminare? În trecut, discriminam oamenii după culoarea pielii şi a originii lor etnice şi numeam acest lucru rasism. Astăzi, suntem vinovaţi de crearea unei noi forme de discriminare - discriminarea după numărul de cromozomi, cromozomialism". (John Wyatt, "Matters of Life and Death: Todayâs Healthcare Dilemmas in the Light of Christian Faith", ed. a II-a, 2009)

În Franţa, 500 de profesionişti din domeniul obstetricii au semnat un apel, în decembrie 2010, în scopul de a "alerta autorităţile şi pe cetăţenii francezi cu privire la extinderea diagnosticului prenatal". Printre semnatarii apelului se numărau şi profesorul Didier Sicard, fost preşedinte al Comitetului Consultativ Naţional de Etică, profesorul Jean-François Mattéi, genetician, fost ministru al Sănătăţii, profesorul Gérard Lévy, preşedinte al Comitetului de Etică al Colegiului Naţional al Ginecologilor Francezi.

Organizaţii ale oamenilor cu handicap avertizează asupra avortului eugenic

În Occident, apar tot mai des opinii ale persoanelor cu handicap, care sunt revoltate de diagnosticul prenatal şi de avorturile eugenice. Aceste acte pun sub semnul întrebării însuşi sensul existenţei lor în lume. În noiembrie 2000, Divizia europeană a Asociaţiei Internaţionale a Persoanelor cu Handicap - o organizaţie care apără drepturile oamenilor handicapaţi, cu filiale în peste 130 de ţări din întreaga lume - a transmis comunităţii internaţionale un apel special, avertizând asupra utilizării noilor tehnologii genetice în scop de avort selectiv al copiilor nenăscuţi cu dizabilităţi de dezvoltare (boli congenitale şi ereditare). Avortul eugenic, consideră persoanele cu handicap, le ofensează demnitatea lor umană şi pune sub semnul întrebării existenţa lor.

Un apel similar a adresat şi Federaţia Internaţională a Persoanelor cu Spina Bifida şi Hidrocefalie. Într-un document al acestei organizaţii, se precizează: "Viaţa unor asemenea oameni nu ar trebui să fie obiectul avortului sau al eutanasiei".

Mărturii încurajatoare ale părinţilor

Revista americană "World Magazine" a prezentat, în 19 iunie 2010, mărturia a cinci femei care au născut copii diagnosticaţi ca fiind bolnavi sau cu handicap, copii născuţi în ciuda presiunilor de a-i avorta. În fiecare zi, aceşti părinţi auzeau informaţii îngrozitoare despre copiii lor, formulate în astfel de termeni cinici: "o legumă", "un monstru", "dependent de aparate", "fără speranţă" ş.a. 

Una dintre aceste mame, Liz Ledoux, a aflat, în cea de-a 26-a săptămână de sarcină, că fiica sa este atinsă de exencefalie (creierul său era format în afara craniului). Medicul a insistat să avorteze, spunându-i că fiica sa va semăna cu o broască. Totuşi, Cynthia s-a născut şi a trăit 90 de minute. "Fiica mea nu semăna cu o broască. ... Era frumoasă... Surâsul ei, degetele ei mici erau perfecte. Dacă a fost dificil? Sigur că da. Dar nu regret că am născut-o. Am ţinut în braţele mele unul dintre cei mai frumoşi copii, timp de o oră şi jumătate".

Autor: Larisa Eftimie

Articol apărut în Ziarul Lumina, 29 Aprilie 2011

*

Articol ap

Proiectul de lege privind înfiinţarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină NU interzice avortul, ci sprijină femeia, copilul și familia!

Citiți aici textul proiectului.

Susţineţi acest proiect scriindu-le celor care pot lua o poziţie publică în această privinţă.

Cei care doresc să traducă din limba engleză mărturii ale femeilor care au trecut prin criza de sarcină sunt rugaţi să scrie un mail la adresa blog.stefania1@gmail.com. Dacă aţi trecut printr-o situaţie similară cu cele prezentate până acum şi puteţi da mărturie despre acest fapt scrieţi-ne pe aceeaşi adresă.

Conştiinţa înainte de toate! Ginecologii italieni refuză să mai facă avorturi

Copil nenăscut, la 10 săptămâni de la concepție

Potrivit cotidianului francez „Le matin”, aproximativ 91% dintre medicii ginecologi din regiunea Lazio din Italia (de care aparține și Roma) refuză să mai facă avorturi din motive de conştiinţă. Acelaşi drept este folosit şi de către farmacişti în ceea ce privește eliberarea medicamentelor avortive (pilula de a doua zi, dar și majoritatea contraceptivelor, datorită efectelor avortive ale acestora).

Tot în această perioadă au apărut proteste ale femeilor care solicită respectarea "dreptului la avort", deşi CEDO s-a pronunţat negativ cu privire la existenţa acestuia în cazul „ABC vs. Irlanda” la sfârşitul anului 2010.

”Laiga”, o asociaţie italiană a medicilor ginecologi, a arătat că în zona Romei, doar 10 din 31 de spitale asigură servicii de avort la cerere, deşi, potrivit legii, toate structurile spitaliceşti ar trebui să garanteze "dreptul" la avort. ”Laiga” estimează că, având în vedere această situaţie, avortul s-au putea să nu mai fie garantat în Italia decât până în anul 2016.

Aceste reacţii vin în urma campaniilor pentru-viață din ultimii ani, care au conștientizat opinia publică despre ce se află în spatele cifrei de peste 127.000 de avorturi efectuate, în medie, în ultimii ani în Italia.

Știrea de mai sus a fost preluată de numeroase publicații, posturi de televiziune și de radio. Dar puțini dintre jurnaliști i-au invitat pe cititorii, respectiv ascultătorii lor, să se gândească la ceea ce este dincolo de aceste date, surprinzătoare mai ales pentru românii care cred că avortul este o marcă a civilizației.

Așadar: Ce i-a determinat pe atâția medici italieni să refuze avortul? Ce înseamnă obiecția de conștiință pe care o opun avortului la cerere? De ce acest procent este atât de mare acum, la câteva decenii de liberă practică a avortului?

Răspunsul nu este greu de dat. Doctorii știu cel mai bine ce înseamnă un avort: să ucizi un copil aflat în burta mamei lui și să îl scoți de acolo, având grijă să fie nu rămână resturi din el, căci ar putea cauza o infecție mamei. Ei sunt cei care văd primii că au scos o mânuță, că au scos un picioruș, ei sunt cei care trebuie să apese cu forță pe instrumentul care sfărâmă căpșorul, mic, dar totuși rezistent, al copilului. Copil pe care nu l-au întrebat, ca pe orice alt pacient, dacă este de acord cu intervenția medicala la care este supus. Copil cărui i-au auzit bătăile inimii și i-au văzut mișcarea în lichidul amniotic pe ecranul ecografului. Copil care a dat să fugă de instrumentul care se îndrepta spre el, dar nu avea unde.

Câți doctori rezistă la așa ceva? Câți doctori acceptă să calce străvechiul principiul al medicinii, de a ajuta viața, și acceptă să fie doar executanți plătiți ai unei operații care ucide o viață și provoacă alteia traume de termen lung?

Și în România sunt doctori care nu fac avort. Și nu pentru că nu le pasă de problemele invocate de mamele care doresc să nu își nască copiii, ci pentru că știu că o problemă nu se rezolvă cu o ucidere. În criză de sarcină altele sunt persoanele la care trebuie să apeleze mama pentru ajutor: prieteni, consilieri, ONG-uri care știu și pot să o ajute să nască copilul, indiferent că ea va fi cel care îl va crește apoi sau îl va crește altă familie.

Spre deosebire de colegii lor italieni, majoritatea ginecologilor români care nu fac avorturi la cerere tac. Poate că a rămas din perioada de dinainte de 1989 teama de a spune adevărul. Poate că se tem să nu fie considerați înapoiați – dar exemplele doctorilor din Occident pot să îi încurajeze. Poate se tem să nu fie considerați comuniști, pe baza minciunii repetate continuu că în timpul comunismului avortul a fost interzis – nimic mai fals: s-au pus doar o serie de restricții, pe care le încălca oricine avea pile, și ca urmare în perioada ”interzicerii”, 1967-1989, s-au făcut numai în spitale, legal, 7.398.210 de avorturi. Au fost ani, precum 1980 sau 1982, în care numărul avorturilor chiar a depășit numărul nașterilor.

Cert este că le este teamă. De ce vor zice unii și alții, dintre cei pentru care un copil nenăscut este o problemă și nu un om. Iar, mai nou, de organizațiile care fac totul pentru a interzice orice încercare de rezolvare a crizei de sarcină, promovând eșecul mamei. 

Așa cum doctorii italieni au conștiință, și doctorii români au. Să ne rugăm să aibă puterea să se exprime public, precum doctorul Dan Păscuț, director la Spitalul de Obstetrică și Ginecologie din Timișoara.

Proiectul de lege privind înfiinţarea cabinetelor de consiliere pentru criza de sarcină NU interzice avortul, ci sprijină femeia, copilul și familia!

Citiți aici textul proiectului.

Susţineţi acest proiect scriindu-le celor care pot lua o poziţie publică în această privinţă.

Cei care doresc să traducă din limba engleză mărturii ale femeilor care au trecut prin criza de sarcină sunt rugaţi să scrie un mail la adresa blog.stefania1@gmail.com. Dacă aţi trecut printr-o situaţie similară cu cele prezentate până acum şi puteţi da mărturie despre acest fapt scrieţi-ne pe aceeaşi adresă.