Fericirea
de a cunoaşte calea
Discernământul
este definit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca dreapta măsură a
tuturor lucrurilor. El este calitatea sau virtutea fundamentală,
dată de Dumnezeu omului spre a fi însuşită şi cultivată. Este
şi cea mai complexă şi greu de definit virtute, cum scrie
părintele Nicolae Steinhardt, care le înmănunchează şi
armonizează pe toate celelalte virtuţi. Ea este de fapt
manifestarea unei stări de aşezare a sufletului întru smerenie, în
credinţa, în pace, în bucurie şi în iubire, cu bună conştiinţă
interioară, precum şi ştiinţa de a avea o relaţie dreaptă şi
corectă, cu Dumnezeu, cu semenii şi cu toată creaţia.
Păstrarea
şi cultivarea acestei regine a virtuţilor este foarte importantă
în viaţa personală pământească a fiecărui om, şi cu atât mai
mult în viaţa sa duhovnicească prin care se lucrează mântuirea,
fericirea şi înveşnicirea sa.
Dacă
preabunul Dumnezeu din nemărginită iubire a creat cu multă
înţelepciune şi măiestrie, atât cele văzute cât şi pe cele
tainice şi nevăzute, care laolaltă încântă, minunează şi
bucură sufletul şi mintea omenească până la extaz, nu mai puţin
ne uimeşte prin înţeleapta şi plină de iubire a Sa purtare de
grijă faţă de lumea creată, şi în special faţă de Biserica Sa
cea sfântă pe care o conduce spre desăvârşire şi mântuire în
veşnicia nesfârşită şi fericită.
Dacă
până la edictul de la Milano din anul 313, martiriul era considerat
o formă a desăvârşirii creştine, ba chiar devenise un ideal
popular pentru creştinii din Biserica primară, prin libertatea şi
oficializarea cultului creştin, date prin sfântul împărat
Constantin cel Mare, Dumnezeu descoperă încă o cale de
desăvârşire, aceea de martiriu perpetuu, într-o luptă pe viaţă
şi pe moarte cu duhurile răutăţii, cu ispitele lumii şi ale
cărnii, cristalizată mai apoi sub forma şi numele de monahism.
Această
formă de vieţuire a fost practicată în vechime de câteva mari
figuri ale Vechiului Testament, ca profetul Ilie Tezviteanul, marele
preot Melchisedec şi Sfântul Ioan Botezătorul, dar şi de
Mântuitorul Iisus Hristos în cele patruzeci de zile petrecute în
post şi rugăciune, în pustia Carantaniei (Matei cap. 4 versetele
1-10).
Modelul
deplin însă al acestui tip de vieţuire creştină, Mântuitorul
Iisus Hristos avea să-l arate în persoana sfântului Antonie cel
Mare Egipteanul, trăitor între anii 250 şi 355 ai erei creştine
şi care avea să fie considerat părintele şi începătorul
monahismului.
În
setea sa de desăvârşire, de parcurgere a drumului de la chip la
asemănare, într-un mod cât mai direct şi în acelaşi timp
ireversibil, într-o cât mai deplină siguranţă, omul credincios
are neapărată nevoie de un model şi de un îndrumător. Dacă în
viaţa profană drept modele se disting persoane cu capacităţi
geniale sau cei care se consacră în totalitate unui anumit domeniu
din ştiinţă, cultură sau artă, în viaţa creştină sau
duhovnicească, modelul suprem este desigur Fiul lui Dumnezeu
înomenit. Dar mai sunt şi cei care urmează în totalitate modelul
Său evanghelic de gândire şi de trăire, consemnat de către
sfinţii apostoli în scrierile lor şi practicat în tradiţia
Bisericii într-o nemijlocită şi continuă comuniune cu El, prin
mijlocirea harului Sfântului Duh.
Între
sfinţii care I-au urmat exemplul şi cuvântul, făcându-se model
al tipului de viaţă însingurată, liber de orice grijă şi
posesie materială, ajungând prin despărţirea de toţi, pentru
Dumnezeu, la unirea cu toţi prin El, avva Antonie cel Mare se va
distinge tocmai pentru darul discernământului cu care şi-a
orânduit viaţa, iar mai apoi i-a călăuzit şi pe alţii, doritori
de a urma în vieţuirea lor această cale.
În
scrierile hagiografice, patristice sau filocalice avva Antonie este
numit adesea fericit, tocmai pentru felul în care a înţeles
chemarea lui Hristos, urmându-o cu iubire, cu credinţă, cu râvnă
şi pricepere. S-a socotit fericit pentru darul de a cunoaşte Calea,
adică persoana lui Hristos, poruncile şi sfaturile Lui, precum şi
pentru darul, ştiinţa şi puterea de a le păzi şi a le îndeplini
cu sfinţenie (Lc 8, 21).
Născut
într-o familie evlavioasă şi înstărită, din Egiptul de mijloc,
copilul Antonie, pe lângă calităţile native deosebite, are parte
de o educaţie creştină sănătoasă, într-o atmosferă de
profundă şi autentică evlavie. Pentru a nu se perverti în şcolile
laice păgâne, părinţii săi l-au învăţat carte acasă, sau la
biserică buchisind slovele din textele cărţilor sfinte. Rămas
orfan de părinţi şi moştenind o avere îndestulătoare, la vârsta
de optsprezece ani tânărul Antonie aude într-o duminica la slujba
din Biserica satului cuvintele Mântuitorului:
„Dacă
vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le
săracilor şi vei avea comoară în cer” (Mt. 19, 21).
El
procedează întocmai, partea lui de avere împărţind-o săracilor,
iar pe sora sa mai mică o încredinţează unei comunităţi de
fecioare evlavioase, care ulterior vor deveni călugăriţe, împreună
cu partea ei de avere.
Ştiinţa
deosebirii între bine şi rău, a deosebirii gradelor binelui sau
ale răului, poate şi ea să fie o definiţie a discernământului.
Viitorul mare avva Antonie se arată încă de tânăr, un magistru
în ştiinţa alegerii părţii celei bune (Lc. 10, 42). Ştie să se
debaraseze încă de la început de lucrurile nefolositoare vieţii.
Orice grijă justificată sau mai puţin motivatoare pentru lucruri,
locuri, persoane sau situaţii, este o frânare a dorinţei de
desăvârşire, care treptat paralizează voinţa şi stinge flacăra
duhovnicească, precum şi elanul celui pornit pe cale. Avva Antonie
nu se complică, încă de la început îşi rânduieşte cu
înţelepciune lucrurile şi păşeşte liber, fericit, pe noul drum,
care îi stă înainte. Îşi începe viaţa sihăstrească în
propria sa locuinţă, iar mai apoi se retrage la marginea satului.
Cunoscând şi alţi pustnici, culege de la ei ca o albină cuvinte
de înţelepciune şi fapte de virtute. Vreme de cincisprezece ani
uceniceşte în special pe lângă un pustnic bătrân, de la care
deprinde lupta grea cu duhurile răutăţii, cu patimile sufletului
şi ale trupului, postind, priveghind, rugându-se şi meditând. În
puterea vârstei intră într-un mormânt părăsit unde trăieşte
singur vreme de treizeci şi cinci de ani. Aici, prin răbdare,
tenacitate, curaj şi perseverenţă poartă lupte dramatice cu
duhurile satanei şi cu propriile sale patimi, lupte din care, cu
ajutorul Mântuitorului şi al harului Său, iese mai mult decât
biruitor.
Luptele
sale victorioase vor dovedi pentru totdeauna caracterul fantasmagoric
şi iluzoriu al nălucirilor satanei, care pier „precum se
risipeşte fumul şi se topeşte ceara la căldura focului”, în
faţa unei credinţei puternice, a rugăciunii, a postului, a
smereniei, şi în faţa semnului sfintei Cruci.
Luptele
biruitoare ale sfântului Antonie împotriva duhurilor satanei, vor
fi până la sfârşitul veacurilor un izvor de tărie şi de
încurajare pentru monahi şi pentru creştini, dar şi o sursă de
inspiraţie pentru arta şi cultura creştină. Prin modul său de
viaţă, sfântul Antonie a fascinat şi a atras mii de discipoli
care i-au urmat exemplul, dând fiecăruia învăţături şi sfaturi
potrivit cu vârsta, puterea şi capacitatea lui.
Înconjurat
de numeroşi ucenici, a petrecut o vreme în muntele Pispir, iar mai
apoi s-a retras într-un munte de lângă Marea Roşie, care astăzi
îi poartă numele şi unde a rămas până la sfârşitul vieţii,
coborând doar la anumite perioade de timp pentru sfătuirea şi
îmbărbătarea ucenicilor săi.
S-a
săvârşit din aceasta viaţă, la vârsta de o sută cinci ani fără
să fi fost bolnav vreodată, în ciuda luptelor duse şi ascezei
severe, lăsând celor doi ucenici apropiaţi, avva Macarie şi avva
Serapion hainele sale sfinţite, precum şi porunca de a-i ascunde
trupul spre a nu fi cinstit şi venerat de creştini. Ucenicului
iubit şi totodată biograful său, sfântului Atanasie cel Mare,
patriarhul Alexandriei, îi va lăsa mantia sa.
Din
scrierea sfântului Atanasie reiese într-un mod foarte limpede
discernământul şi iscusinţa cu care sfântul Antonie cel Mare
şi-a purtat crucea în această viaţă, a purtat războaie
dramatice cu duhurile satanei, cu patimile şi cu ispitele acestei
lumi, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu şi ajungând la vârsta şi
măsura bărbatului sfânt şi desăvârşit în toate virtuţile.
Sfaturile sale consemnate în primele pagini ale Patericului, precum
şi cele cuprinse în vol. I al Filocaliei sunt foarte actuale şi
aplicabile în viaţa duhovnicească a fiecărui creştin.
A
avea în minte şi în suflet întotdeauna prezenţa lui Dumnezeu, a
urmări ca în toate faptele tale să ai mărturia sfintelor
Scripturi, precum şi îndemnul de a fi statornic în gândurile,
cuvintele şi activităţile tale, reprezintă definiţia în
sinteză, a unei vieţi trăite în Hristos. Ea este valabilă în
orice timp şi în orice loc, experimentabilă pentru orişice
creştin şi în acelaşi timp aducătoare de multă linişte, pace,
siguranţă şi libertate duhovnicească.
A
şti că recunoaşterea neştiinţei, a neputinţei, a păcătoşeniei,
duce la adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi a legii Lui, la
puterea de a îndeplini voia Lui spre slava Lui şi binele semenilor,
la curăţirea de păcate şi la sfinţenie; a şti că în această
lume este o înşelare să crezi că se poate sluji la doi stăpâni,
a încerca să slujeşti în paralel lui Dumnezeu şi mamonei, ce
duce la sfâşieri lăuntrice, la ruperea sufletului de către draci,
după exemplul tânărului candidat la călugărie pe care avva
Antonie l-a trimis la măcelar; a şti să priveşti întotdeauna
viaţa cu toate particularităţile ei generale şi esenţiale, a
urmări şi a face întotdeauna binele, a nu pregeta, dar şi a şti
unde şi când să te opreşti; a descoperi în tine şi în alţii
false virtuţi, a nu le idolatriza, şi prin aceasta a cădea în
mândrie pierzătoare, a nu crede în vise şi năluciri diavoleşti;
a şti că munca cinstită şi rugăciunea sunt caracteristicile
fundamentale ale fiinţei umane în dubla ei ipostază suflet-trup; a
lucra cu sârg până la ultima suflare în ogorul sufletului şi al
vieţii, şi a nu aştepta răsplată, ba, din contră, ispită şi
încercare; a şti că statutul de creştin reiese din împlinirea
cuvintelor cheie ale Evanghelie, ca: iubirea vrăjmaşilor, netemerea
de moarte, a urma sărăciei şi smereniei lui Hristos. A nu răspunde
răului cu aceeiaşi monedă este meritoriu, dar este doar măsura
Legii lui Moise, iar a nu putea nici atât, arată pruncia şi
neputinţa duhovnicească şi nevoia de rugăciune. A prefera şi a
alege întotdeauna smerenia, care poate trece peste toate cursele şi
ispitele celui rău toate acestea şi multe alte cuvinte folositoare
le vom găsi în scrierile din Pateric, consemnate în dreptul Avvei
Antonie, precum şi în Filocalia vol. I.
Împreună
cu Domnul a trăit pe pământ prin credinţă, ascultare şi iubire
jertfelnică, împreună cu El se veseleşte acum în cer. Vesel,
blând, politicos, dornic de a-i sluji pe oamenii din vremea sa,
Dumnezeu i-a împlinit dorinţa, sfinţindu-l. A face binele conform
psalmistului, înseamnă a rămâne prezent prin amintirea faptelor
bune, pe întreg cuprinsul istoriei, iar marele sfânt Antonie rămâne
contemporan cu noi şi cu toate generaţiile.
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu