Aron Pumnul – profesor la Cernăuţi

„Ne-a venit cînd aveam mai mare lipsă de el”

(Alexandru Hurmuzachi)

Promisiunea pe care Austria a făcut-o la 1775 că teritoriul rupt de Moldova şi pe care îl va numi Bucovina îşi va păstra autonomia în cadrul Imperiului a ţinut puţină vreme. La 1786 Bucovina a devenit un simplu cerc administrativ al Galiţiei. Măsurilor de atragere a boierimii locale şi de echivalare a rangurilor şi titlurilor boiereşti şi nobiliare, menite să mîngîie orgoliul aristocraţiei locale, li s-au asociat altele, care vizau creşterea influenţei germane şi poloneze în zonă, iar în centru se afla şcoala, ca factor de formare a tineretului în spiritul ideilor cultivate de curtea de la Viena.

Prin ordonanţa imperială din 1815, şcolile primare din Bucovina deveneau şcoli confesionale catolice şi treceau sub directa supraveghere a Consistoriului Romano-Catolic din Lemberg. Învăţătorii erau obligaţi să treacă la religia catolică sau să renunţe la catedră. Rezultatul a fost dezastruos: o bună parte dintre dascălii români au trecut în Moldova, iar locul acestora a fost luat de învăţători veniţi din Galiţia, „calificaţi pentru limba română [pe] care de fapt nu o ştiau”¹. Beneficiar al unei astfel de şcoli, I.G. Sbiera va mărturisi mai tîrziu: „În clasa a patra primară am avut dintru început un profesor de limba română carele nu ştia nici citi româneşte (s.n.). În ora de învăţămînt el citea cu copiii ruseşte, iar pe frate-meu şi pe mine ne făcea învăţători pentru şcolerii români”². Pînă şi la Institutul Teologic, înfiinţat în 1824, care pregătea preoţi ortodocşi, limba română, „trecută de tot cu vederea”³, era acceptată doar pentru orele de cîntare pastorală şi de oficiere a slujbei religioase; limbile de predare erau germana, latina şi greaca.

Rezultatul politicii şcolare a administraţiei habsburgice a fost surprins foarte bine de G. Sion: „Educaţiunea publică prin şcoli reuşeşte a strivi elementul românesc. Numai poporul de jos, muncitorii de cîmp, ţăranii şi-au păstrat intacte limba şi datinile străbune. Proprietarii, oamenii culţi, vechile familii moldoveneşti erau în genere deznaţionalizaţi, limba română bătrînii abia o mai vorbeau, iar tinerii nu ştiau decît nemţeşte, ruseşte, leşeşte […]. Cînd îi întrebai de ce naţiune sînt, abia înţelegeau o asemenea vorbă şi în fine răspundeau că sînt bucovineni. Cea mai mică idee despre istoria, limba sau literatura română nu aveau. Spirite cu totul materializate, nu puteau concepe cea mai elementară idee de patriotism sau naţionalitate”⁴. În aceste condiţii, afirmaţia lui I.G. Sbiera că „era deci cel mai mare pericol ca amintirile româneşti să se stingă cu desăvîrşire şi conştiinţa naţională să amorţească pe vecie”⁵ nu mai poate mira.

Revoluţia de la 1848 a însemnat un enorm pas în direcţia dezvoltării spiritului naţional al românilor bucovineni, o adevărată regenerare în viaţa culturală. Una dintre doleanţele înscrise în toate listele de revendicări era crearea de şcoli naţionale, condiţie a conservării şi dezvoltării naţiunii române din Bucovina. Gazeta „Bucovina” afirma, în nr. 5 din 1848: „lumina poporului este cea dintîi şi cea mai importantă datorie”; „precît vom găsi mai bine organizate instituţiile de învăţămînt pentru clasele de jos ale societăţii, cu atît vom vedea că poporul stă mai sus pe calea culturală şi cu atît mai luminătoare şi mai iubitoare de progres este”.

În această atmosferă ajunge la Cernăuţi Aron Pumnul, după ce fugise din Transilvania, unde, după înfrîngerea revoluţiei române, fusese trecut pe lista persoanelor indezirabile. Aducea cu el atmosfera din Transilvania lui Gheorghe Şincai şi Petru Maior, „acea mîndrie românească, acel fanatism pentru limba noastră strămoşească şi trecutul glorios al poporului nostru de viţă romanică. A adus din Transilvania lui Iancu, Balint şi Bariţiu şi a tovarăşilor lor dorul nepotolit de a deştepta poporul la conştiinţa naţională”⁶.

Urmare a presiunilor revoluţionarilor români din Bucovina a fost nu numai revigorarea învăţămîntului primar în limba română, ci şi hotărîrea ca la Institutul Teologic din Cernăuţi procesul de învăţămînt să se desfăşoare în limba română şi, poate cel mai important pas, crearea catedrei de limba şi literatura română la gimnaziul din Cernăuţi, cea mai înaltă instituţie de învăţămînt laic din Bucovina, care din 1849 va îşi va completa cursul cu toate clasele, devenind gimnaziu superior. Pentru ocuparea acestei catedre, s-au înscris la concurs personalităţi remarcabile ale vieţii culturale din Bucovina, dar la concurs au participat doar Teoctist Blajevici şi proaspătul sosit în Bucovina Aron Pumnul. Pe baza unei lucrări de o ţinută ştiinţifică remarcabilă, Aron Pumnul a ocupat catedra pe care o va sluji pînă la sfîrşitul vieţii, chiar dacă în ultima parte va fi substituit de fostul său elev I.G. Sbiera, care se va strădui să-i continue opera.

Bun cunoscător al situaţiei învăţămîntului în limba română din Austro-Ungaria, Aron Pumnul îşi va orienta activitate în două direcţii principale: munca directă la clasă, pentru atragerea elevilor în studierea şi cultivarea limbii şi literaturii române, ca parte integrantă şi mijloc de formare şi de vehiculare a culturii româneşti, şi asigurarea cărţilor necesare.

În scurt timp de la începerea activităţii sale didactice, între profesor şi elevi s-a creat o foarte puternică legătură, care a antrenat şi pe părinţii elevilor precum şi intelectualitatea bucovineană. Cînd, în 1850, Aron Pumnul a fost numit profesor definitiv, la Cernăuţi s-a organizat a mare festivitate în cinstea Profesorului. În cuvîntul unuia dintre participanţi, cuvînt publicat în revista „Bucovina” nr. 22 din 1850, se făcea aprecierea că tineretul român din Bucovina serbează „începutul unei îndoite primăveri, al primăverii anului şi al primăverii noastre celei adevărat naţionale”.

Afecţiunea era reciprocă. Nou înfiinţata universitate ieşeană îi va adresa rugămintea de a ocupa o catedră aici, dar Aron Pumnul va refuza; explicaţia o aflăm dintr-o scrisoare către fiul său din Transilvania: „nu am primit, nici nu primesc, deşi am leafă mică, fiindcă trebuinţa cere să rămîn cu tinerimea bucovineană, s-o deştept din amorţeala şi din letargia în cari se află cufundată”.

Obligaţia didactică era de 5 ore pe săptămînă, dar, cu de la sine putere, şi-a extins activitatea la 16 ore, cuprinzînd toate cele 8 clase ale liceului, fără plată suplimentară. Credinţa lui, pe care a slujit-o cu patimă, era că limba română, ca limbă oficială a ţării, trebuia să fie cunoscută de toţi absolvenţii liceului: „şcolerii tuturor opt claselor gimnaziale, români şi străini, erau puşi cu toţii sub îngrijirea lui ca să-i facă cunoscuţi cu graiul ţării, cu graiul românesc, cu istoria şi literatura lui; pre unii ca să-i facă să-l iubească şi să-l preţuiască ca pe odorul cel mai scump din lume, ca pe sufletul său şi al poporului din care fac parte, iar pe ceilalţi ca să-i îndemne să-l respecteze şi să ţină seama de el”⁷, aprecia urmaşul său la catedra de limba şi literatura română din Cernăuţi, I.G. Sbiera, în discursul rostit la sfinţirea monumentului fostului său dascăl.

Prin activitatea la catedră, Aron Pumnul răspundea crezului său fundamental, făcut public în revista „Bucovina”: „Poporul este trupul naţiunei, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, tot aşa e moartă şi naţiunea fără limbă. Naţionalitatea e dumnezeiescul, eternul, înnăscutul şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba în toate trebuinţele vieţii (s.n.): în casă, în biserică, în şcoală şi administraţiune”⁸.

Chiar abandonarea ortografiei etimologice, susţinută de fostul său colaborator Timotei Cipariu, în favoarea ortografiei fonetice se explică tot prin interesul pentru cultivarea limbii române la un tineret a cărui limbă de circulaţie era limba germană. „Pracsa scolastică i-a demonstrat pînă la evidenţă că cu un abeceu lipsicios ca cela latinesc, care nu înfăţişează toate sonurile actuale ale graiului românesc şi carele necesită pre învăţăcei să citească pe gîcite şi să scrie pe nimerite nu putea spori cu grăbire nici dobîndi rezultate bune şi durabile”⁹. Aşa a ajuns la definirea ortografiei ca „ştiinţa de a scrie fiecare cuvînt după firea limbei. […] scrierea este icoana cuvintelor şi ca să fie această icoană nimerită cu cuvintele [pe] care le înfăţoşează se înţelege de la sine că fiecare cuvînt trebuie scris tocma precum se rosteşte”¹⁰.

Cea de a doua direcţie s-a concretizat în realizarea de manuale şi organizarea unei biblioteci şcolare. Lucrarea care l-a făcut cunoscut în cea mai mare măsură a fost Lepturariu românesc cules den scriptori români, publicat în 4 volume (volumele II şi IV avînd cîte 2 părţi), între 1862-1865 şi care reprezintă una dintre primele încercări de istorie a literaturii române, dublată de antologie de texte populare sau culte apărute pînă la acea dată. În condiţiile de informare ale timpului, lucrarea este cu totul remarcabilă. Alexandru Hurmuzachi o prezenta în „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”: „un op unic în felul său la români, care, chiar după judecata străinilor celor mai competenţi, poate fi comparat cu lucrări de acest fel apărute în alte literaturi, mult mai dezvoltate”. Criteriul principal de selectare a textelor era cel patriotic, fapt care a dus la interzicerea manualului în Ungaria, dar nu se neglija valoarea literară, manualul cuprinzînd, pe lîngă capodopere ale literaturii populare (Mioriţa, Mănăstirea Argeşului), pe toţi scriitorii reprezentativi ai literaturii române, precum şi scriitori mai mărunţi, pentru unii dintre aceştia atrăgîndu-şi critica unor contemporani.

A fost, cu siguranţă, manualul de bază pentru elevii gimnaziului din Cernăuţi, cea mai frumoasă apreciere aparţinînd unui fost elev: „citind cu pricepere şi înţelegere opul acesta, şcolerul din şcoala secundară se simţea la sine acasă, în sînul familiei sale, hrănit cu scumpul şi dulcele lapte al românismului, hrană ce în zădar ar fi căutat-o prin toate opurile didactice cîte i se puneau pe atuncia în mînă”¹¹.

În Principatele Unite Lepturariul a cunoscut o slabă răspîndire; „migăloasa lucrare”, explica Titu Maiorescu într-o scrisoare către Aron Pumnul, nu putea fi introdusă în programa gimnaziilor pentru că „la noi nu se învaţă româneşte în gimnaziu. Programul zice: limba latină în comparaţie cu cea română”. În schimb, a fost mult criticată pentru ortografia pe care autorul a folosit-o.

Cel de al doilea manual este Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen, apărut la Viena în 1864. Deşi astăzi este mai puţin cunoscut, reuşita manualului este probată de faptul că în 1882 Dimitrie Isopescu, pe atunci director al Institutului Pedagogic din Cernăuţi, îl va retipări. 

 

Înfiinţarea unei biblioteci a gimnaziului condiţiona succesul în procesul de apropiere a elevilor de literatura română. I. G. Sbiera îşi aducea aminte mai tîrziu că „mulţi gimnaziaşti români cu plăcere ar fi citit una sau alta şi în româneşte; dar nu aveau la dispoziţie nici o carte românească în biblioteca gimnaziului, iar de la Biblioteca Ţării, înfiinţată în 1851, nu puteau împrumuta cărţi, fiindcă trebuiau să depună o cauţiune de 10 florini, pe care însă nu o aveau”¹². Această bibliotecă avea să se deschidă în 1857, din iniţiativa lui Aron Pumnul, Al. Hurmuzachi şi I.G. Sbiera, cu un fond provenind din donaţii. Scopul era precizat într-o scrisoare a lui Aron Pumnul către Timotei Cipariu, căruia îi adresa şi rugămintea de a contribui la îmbogăţirea fondului: „Aici am înfiinţat o bibliotecă provinţială den dăruiri private, care are ca scop să adune toate cărţile literăturei rumâne, germîne, polone, rutene, frînceşti etc. Eu sunt convins că D-Voastră încă veţi dărui den opurile tipărite acolo cîte un esemplariu; asemene fac toţi rumânii şi străinii carii ştiu de ea; ba încă domneşte un feliu de întrecere den partea năciunaletăţilor”.

Găzduită, la început, în casa lui Aron Pumnul, ca proprietate privată, ca să nu poată fi confiscată de autorităţi, biblioteca se afla la dispoziţia elevilor fără un orar precis, aceştia şi participînd activ la administrarea ei. Printre aceştia se afla şi Mihăil Eminoviciu, care în 1865-1866 înregistra cărţile în Cunsemnăciunariu. În 1861 biblioteca va fi donată liceului şi va fi mutată în clădirea acestuia, unde va funcţiona cu program de două zile pe săptămînă.

Fondul bibliotecii s-a îmbogăţit mult prin donaţii, în primul rînd din partea elevilor, dar şi din partea unor scriitori, teologi, funcţionari, proprietari, oameni politici etc. În Cunsemnăciunariu apar numele a 145 de donatori, printre care nume ilustre ca V. Alecsandri, G. Asachi, C. Negruzzi, Al. Odobescu, D. Gusti, Andrei Şaguna etc., dar daniile cele mai consistente le-au făcut Aron Pumnul şi Al. Hurmuzachi. Important de constatat este că în rafturile bibliotecii se aflau scriitori din toate provinciile româneşti, susţinîndu-se şi astfel ideea unităţii naţionale a românilor, idee scumpă tuturor intelectualilor de frunte din Bucovina şi pusă în lumină de opera fundamentală a lui Aron Pumnul, Lepturariu românesc.

Din nefericire, viaţa nu i-a permis să ducă la capăt opera care putea fi mult mai amplă. La 24 ianuarie 1866, cînd abia împlinise 47 de ani, viaţa i s-a curmat şi o dată cu aceasta s-a încheiat o activitate care era mult mai plină de promisiuni. Bucovina l-a adoptat total şi l-a elogiat pentru meritele sale. În România a fost receptat mai ales cu ideile sale privitoare la ortografie, trecîndu-se cu vederea peste merite, iar această atitudine avea să dăinuie multă, poate prea multă vreme. Rîndurile de faţă sînt o încercare de a readuce în atenţie o mare personalitate, cu toate contradicţiile ei, Aron Pumnul.

Gheorghe MOLDOVEANU

________________________________________

¹ Iorgu Toma, Şcoala românească. Societate culturală în Suceavă, Suceava, 1908, p. 20.

² Ioan G. Sbiera, Familia Sbiera după tradiţiune şi istorie şi amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899, p. 96.

³ Ibidem, p. 149.

⁴ G. Sion, Amintiri contemporane, după Ion Nistor, Un capitol din viaţa culturală a românilor din Bucovina. 1774-1857, Bucureşti, 1916, p. 44.

⁵ Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 150.

⁶ Sextil Puşcariu, în „Glasul Bucovinei”, 1919, nr. 7.

⁷ Ioan G Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea catedrei de limba şi literatura românescă la gimnaziul superior din Cernăuţi…, Cernăuţi, 1989, p. 63.

⁸ Aron Pumnul, Neatîrnarea limbei române, în Aron Pumnul. Voci asupra însemnătăţii lui..., p. 48.

⁹ Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 67.

¹⁰ Aron Pumnul, Convorbire între un tată şi între fiiul lui asupra limbei şi literelor româneşti, în Aron Pumnul. Voci asupra însemnătăţii lui…, p. 349.

¹¹ Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 65.

¹² Ibidem, p. 170-171.

Sursa: Astra Iași