Cuvântul
Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, rostit în cadrul Adunării Generale a Academiei Române, cu
prilejul Zilei Culturii Naționale, ziua de naștere a poetului
naţional Mihai Eminescu, vineri, 15 ianuarie 2016:
Sărbătoarea
Zilei Culturii Naționale, organizată cu solemnitate și demnitate
de Academia Română, ne ajută să înțelegem că celebrarea
marilor simboluri și valori ale neamului românesc este o datorie
permanentă a tuturor, mai ales într-o vreme când instituții
importante din societatea românească nu mai cultivă gesturi
comemorative naţionale.
Tema
din acest an, identitatea națională, este foarte vastă și poate
fi privită din mai multe puncte de vedere. Noi vom ilustra doar
câteva note și elemente specifice ale credinței ortodoxe din
spațiul românesc, care a contribuit la cultivarea și promovarea
continuității, unității și identității neamului românesc.
Termenul
de identitate națională, care descrie sentimentul de apartenență
etnică autohtonă, este intim fiecărei persoane și depinde de
felul în care persoana interiorizează reperele sale identitare cele
mai importante: limba, cultura și credința.
De-a
lungul timpului, expresia identitate naţională a cunoscut la mulți
dintre gânditorii neamului românesc mai multe formulări: specific
naţional a numit-o Garabet Ibrăileanu, spiritualitate românească
- Mircea Vulcănescu, spirit românesc sau conștiință naţională
- Nae Ionescu, românismul sau etnicul românesc - Constantin
Rădulescu-Motru, spațiu mioritic - Lucian Blaga, fenomenul românesc
este denumirea dată de Mihail Ralea, ortodoxie o numea Nichifor
Crainic, suflet românesc - Constantin Noica, sau specificul
naţional- George Călinescu[1].
Părintele
Dumitru Stăniloae a numit-o echilibrul românesc și a arătat,
într-un mod propriu, că acest echilibru al poporului român,
așezat, așa cum spunea şi Mihai Eminescu, „ca o muchie de
despărțire, între furtuna ce vine din Apus spre a întâmpina pe
cea din Răsărit”, a generat o mare putere de sinteză culturală,
definitorie pentru identitatea naţională românească.
Părintele
Dumitru Stăniloae formula lapidar această sinteză creștinată,
spunând că noi, românii, avem simțul misterului din tradiția
creștină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea latină.
„Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru – spune el -
nu se explică numai din persistența lui din veacuri imemorabile în
spațiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea
în el a caracterului latin şi a creștinismului ortodox. De altfel,
caracterul nostru latin nu e străin de vechimea ființei noastre de
traci, care nu s-au mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc
între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a
caracterului latin şi al creștinismului ortodox”[2].
Biserica
Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea
conștiinței unității spirituale a neamului românesc. Ea a
cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința trează
că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă şi aceeași
credință creștină. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei
erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea
cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de
prigoană, corespondenţa între ierarhi, contacte personale între
preoţi, călugări şi credincioşi pelerini, fiind adesea
practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.
Conștiința
unității de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi
tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru
„întreaga seminție românească“, punându-se astfel bazele
limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conștiința
unității de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărți
de slujbă şi de învățătură în limba poporului, înțeleasă
de toți, care au circulat în toate provinciile românești,
afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărți unitatea
bisericească şi naţională a tuturor românilor.
Diaconul
Coresi, care a plecat la jumătatea secolului al 16-lea de la
Târgoviște la Brașov, a desfășurat o bogată activitate
tipografică de peste două decenii tipărind cele dintâi cărți
bisericeşti. El are marele merit de a fi introdus limba română în
Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în românește
(1570). Apoi Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643,
intitulată sugestiv „Carte românească de învățătură“,
care s-a răspândit în sute de exemplare în Transilvania,
întărește şi mai mult conștiința unității de neam a românilor
despărțiți fără voia lor în provincii separate politic. În
prefața acestei cărți, Domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima
vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar
cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminția
românească pretutindenea ce se află pravoslavnici într-această
limbă”. Şi, într-adevăr, istoria confirmă circulația Cazaniei
Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei în Transilvania şi în
toate ținuturile locuite de români, ajutându-i să își păstreze
în același timp credința, identitatea şi unitatea etnică. Nu se
poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad
(Alba Iulia), în anul 1648, în predoslovia căruia Sfântul
Mitropolit Simion Ștefan al Transilvaniei exprima ideea unității
naționale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să
o înțeleagă toți românii. De asemenea, Sfântul Mitropolit
Dosoftei al Moldovei scria în predoslovia Liturghierului (său) din
1683 că l-a tradus în românește ca „să-înțeleagă toți“,
declarând că săvârșirea sfintelor slujbe în limba înțeleasă
de popor este în duhul tradiției Sfintelor Scripturi şi al
Bisericii Ortodoxe.
Mihai
Eminescu, cunoscând bine viața şi istoria poporului român, precum
şi rolul Bisericii şi al credinței în dezvoltarea culturii şi a
limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință şi
al cultului liturgic,a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală
a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea
etnică a poporului (…)”[3];fiind„păstrătoarea elementului
latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un
mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte
propriu-zise (…)”[4].
Liturghia
săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de
români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală
naţională, de dezvoltare a identității şi conștiinței
naționale şi a culturii românești.
Pe
de altă parte, Școala Ardeleană şi Biserica Greco-Catolică au
contribuit şi ele la cultivarea conștiinței unității de neam şi
limbă, ca bază a realizării unității statale românești de mai
târziu.
Așadar,
limba română și credința creștină românească sunt componente
fundamentale ale ființei și identității poporului român. De
aceea, negarea a uneia din aceste componente reprezintă de fapt un
atac asupra identității poporului român.
Astăzi,
într-o lume globalizată şi secularizată, nivelatoare de
identităţi culturale pentru câștig de capital financiar imediat,
România trebuie să își păstreze identitatea şi să îşi
promoveze simbolurile şi valorile spirituale.Deși există unele
beneficii ale globalizării mai ales în domeniul informatic şi în
cel economic, totuşi piața globală şi sistemul informațional
mondial nu pot suplini pierderea identității spirituale a unui
popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea: „Ce îi
folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde
sufletul?” (Marcu 8, 36).
Doar
o mai bună cunoaștere a identității şi a demnității naţionale
ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând
în dialog demn şi creator cu alte popoare.
Diminuarea
sau slăbirea identității naționale, la care conduce impactul unei
globalizări agresive, motivată de eficiență şi succes economic
imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel
universal. Există astăzi țări integrate de decenii în toate
structurile Uniunii Europene, sau țări fondatoare ale proiectului
globalist, care conștientizează importanta prezervării sau
reinventării propriei identități naționale.
Degradarea
identității naționale trebuie oprită prin cultivarea culturii
naționale, a credinței și a tradițiilor populare în cadrul
cooperării globale, prin susținerea și promovarea simbolurilor și
proiectelor culturale de afirmare a identității naționale. În
acest sens, este esențial să redescoperim elementele esențiale ale
identității românești pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv
despre România şi despre spiritul sau etosul poporului român.
În
încheiere, dorim să prezentăm un citat dintr-o cuvântare a
Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu al
Constantinopolului, care este de fapt un elogiu adus păstrării
identității poporului român creștin:
„Ne
miră şi naște în noi o admirație nespusă faptul că aproape o
mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populația
acestor ținuturi, după nenumărate peripeții şi prigoane, şi-a
păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină. Este vorba de o
adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a
Bisericii României, suntem neputincioși în a explica cum acest
mare popor ortodox a ieșit deodată din întunericul istoriei în
secolul al XIV-lea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că
supraviețuise ca popor unitar, deși aproape necunoscut timp de
secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de
curse şi primejdii, poporul român s-a întors în lumina istoriei
evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de către alte
popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în
credinţa puternică şi neclintită a acestui popor”[5].
Această
constatare a Patriarhului Ecumenic, împreună cu explicația pe care
o dă, ne arată că rezistența prin credință statornică în fața
tuturor răutăților este un factor de unitate şi de putere
spirituală, care ne ajută în cultivarea şi promovarea
continuității, unității şi identităţii naţionale.
Adresăm
mulțumiri Domnului Ionel Valentin Vlad, Președintele Academiei
Române, pentru invitația de a participa la această sesiune
științifică dedicată Zilei Culturii Naționale, felicităm și
binecuvântăm pe toți cei care contribuie prin multiplele lor
eforturi ca această Zi a Culturii Naționale să devină o
sărbătoare a afirmării tuturor valorilor spirituale, a identității
și demnității poporului român.
†
DANIEL
Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române
[1]
Cf. Constantin Schifirneț „Identitatea românească în contextul
modernității tendențiale”, Revista Română de Sociologie, serie
nouă, anul XX, nr. 5–6, p. 471, București, 2009.
[2]
Dumitru Stăniloae, „Reflexii despre spiritualitatea poporului
român”, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992, p. 14.
[3]
Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în „Opere”, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169.
[4]
Idem, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, Timpul, 2 februarie
1879, în „Opere”, Editura Academiei Române, București, 1989,
vol. 10, p. 187.
[5]
Din cuvântul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului,
susţinut în Catedrala Patriarhală din București, duminică, 22
octombrie 1995, cu ocazia vizitei prilejuite de aniversarea a 110 ani
de Autocefalie şi a 70 de ani de Patriarhat ale Bisericii Ortodoxe
Române.
Sursa:
Basilica
0 comments:
Trimiteți un comentariu